Închinare

    Ieri pe strada am zărit 

    Un cățel mic,mic.

    Însă,tare îmi era frica,

   Ca sare și mă mănâncă.

  Însă micuțul de el,

  Cauta că sa se joace.

  Era alb și pufos

  Si cu un năsuc frumos.

Presar iubire în paginile mele 

Pentru clipe frumoase 

Nu s-au uitat, doar hoinăresc departe 

Ești un vis frumos 

Oare este adevărat?

Pentru totdeauna, da !

Oricât aș hoinări  ești un început care nu l-aș termina 

Inima bate pentru o singură ființă 

Ce s-a aprins pe loc 

Te iubesc!

In the middle of the night,
in the centre of my heart
is you and only you,
you leave, your gone,
it's an empty space and an empty
heart, a broken place, a dead soul and nevera good bye

Când avem un pahar din cristal, farfurii din porțelan, un nou telefon sau mașina mult visată avem grijă de ele. Suntem atenți la cum le așezăm, cum le spălăm, folosim cele mai bune produse, astfel încât sa nu sufere nici cea mai mica zgârietura. Da, ăsta este cruntul adevăr, prioritizam din ce în ce mai mult materialismul, uitând un aspect... S-a gândit cineva vreodată cum arată o inimă frântă, o inimă dezamăgită, pusă la pământ și călcată în picioare, uneori chiar de cei ce-ti promiteau eternul si-ti jurau iubire.. s-a gândit cineva? Se întreabă cineva oare, cum arata o inimă în mii de cioburi, o inimă ce cu greu își aduna puterile pentru a-și continua traseul cu dragoste? Ei bine, nu! Nimeni nu o face, am ajuns să superficializam atât de mult fericirea, încât sa ,,pari" fericit e la modă.. zâmbim doar în poze, dar și acela e controlat, pentru ca ,,trebuie sa dea bine", credem ca tăria este redata de cat de rece, distant, neimplicat în trăirile celuilalt poți fi. În a nu-ți arata sentimentele și fără a-ți permite să fii vulnerabil, uitând ca de fapt asta înseamnă să simți cu adevărate, asta înseamnă să-ți trăiești emoțiile, asta înseamnă sa fii puternic, chiar plângând uneori pentru a te elibera de tot ce ai adunat în tine.. Și as putea scrie un poem despre milioanele de cioburi ce merg pe strada cu un chip fericit, dar la ce folos când nici poezia nu se mai citește, arătând în ochii unora ca a fi prea ,,siropos".
De ce nu avem grijă de inimile noastre și ale celor din jur asa cum avem să nu zgariem mașina? De ce nu protejăm sufletul persoanei iubite așa cum ne protejăm telefonul de ploaie? De ce nu avem grija sa oferim iubire și atenție la timp, cum fugim atunci când ni se descarca bateria telefonului..? De ce nu verificăm mai des dacă suntem fericiți sau dacă partenerul de viata este fericit asa cum ne verificăm telefonul sau aplicațiile social media? De ce ni se scurge iubirea din ochi, tânjind o viață după ea, dar distrugând-o când o avem? De ce e așa nedrept uneori, oferind atât de mult cuiva având încredere, crezând ca nu vom fi dezamatigi, iar la final sa fim zdrobiți?
Doar credința în mai bine și dragostea ne mai poate salva, dar se fuge de ea cum greu ne-am putea imagina. 

Sper să zâmbim și să iubim mai mult viața, adorând dragostea pura, iubind inima..și sa folosim mai mult lucrurile, nu ființele!

Gânduri bune!

Cu drag, Gabriela!😊

Pe-alei spre demiurg e ghiocelul

Ce-i vestitor de Rai și primăvară,

Ieșind din iarna cea de cald avară

Pe chip ți-a fi zăpezilor măcelul.

Și roșie-n obraz mă strigi pe-afară

Zambila-n nări să-mi bea violoncelul,

Îți pun pe deget de divin inelul,

Renașterea naturii ca-n fanfară.

Te strig din plumb de diamante încă

Da-n hibernala cale a fi viu

De flori găsesc speranța cea adâncă.

În șa de al nădejdii bidiviu

Sunt stele-n ape ce lovesc o stâncă

Și reînvăț de prin omăt să fiu.

Stau in rand la fericirea-I oarba,

Poate-i vad și eu a-l ei preț;

Să-mi las mințile sa fiarbă

Cu apa rece, în îngheț.

Vad muritori, cu fețe triste

Ce încearcă a trăi;

Ce incearca sa existe

Într-un rand, lung de vecii.

Vad copii ce nu au minte,

Dar așteaptă împietriți.

Vad părinți ce n-au cuvinte,

De gândirea lor topiți.

Vad puștani ce sobru spera

Sa-și cunoasca Julieta.

Vad copile ce-și pusera

Gând să-și toarcă silueta.

Mai sunt oameni; mici și mari,

Oameni buni, oameni fugari;

Oameni slabi, oameni mai tari;

Unitari, rudimentari.

Inca stau la rand la fericire,

Poate vad de ce-s trimis,

Poate vad și eu iubire...

Pentru mine, e închis.

Dacă aș muri și m-ar cerceta savanții,

ar descoperi un ocean de iubire în mine...

în fiecare celulă — dorințe pasionale,

născute din lipsa unui răspuns.

Dacă aș fi murit,

m-ar fi îngropat sub o salcie pletoasă,

ce plânge cu lacrimi amare,

în țara plopilor,

în acea lume fără speranță...

Pământul ar simți tristețea mea

și rădăcinile ar învăța să sufere.

Florile s-ar închide în tăcere,

iar vântul m-ar striga pe nume

cu glasul tău — pierdut...

Ar fi o moarte fără sfârșit,

căci dorul nu moare cu trupul 

el se prelinge în neant

și arde tăcut în umbrele tărzii

ale unei iubiri neîmpărtășite.

A.Turcanu

@reper

Tu ești destul. Îmi ajungi.
Din prea-plinul umbrei tale,
Mă îmbăt iar și iar,
Amețit de lumile tale.

Tu crești peste mine,
Ca o frunză albastră.
Ca o mătase foșnind, 
Acoperind bătăile inimii mele.

Mă acoperi. Mă ascunzi.
Mă pierzi, ca să mă regăsesc iar, 
Îmbogățind spice de lumină, 
În holda cuvintelor mele. 

Cad. Sau zbor. Sau mor. 
Trăiesc, respirând ființa ta castă. 
Un lut plămădit, 
Unduind marmură albă. 

Dar cine te-ar putea numi
altfel decât te-am numit eu?

Tu ?

cuvântul în care
mi-am pus toate tăcerile.

Eu te scriu.
Te știu.
Te am
cum are noaptea o stea
pe care n-o poate atinge.

Și dacă într-o zi
n-ai să mai fii a mea,

am să rămân eu
al numelui tău.

Până când și alte ceruri
o să creadă
că tu
ai fost numele meu.

@iamblufi

Cum să nu te privesc cu uimire,

Când ești o rază sublimă

ce întrece lumina?

Și n-am cum să nu observ

Cum luminezi blând

în inima mea plină.

Chiar și-n tăcere, tu tot strălucești.

Și-atunci când cuvintele tale

nu vor să-mi vorbească,

Te simt ca un vuiet în toate gândurile mele,

Ca o prezență pe care sufletul meu

... o cunoaște.

Când umbrele cad și lumina se stinge,

Tu ești un zâmbet întâmplător,

plin de culoare,

Un dor ce răsună și-n lume,

Dar în mine

... răsună mai tare.

Credeai că o să ţină la infinit,

Şi că nu voi putea fără tine trăi

Dar ştii, şi Iubirea tot a murit,

S-a stins încet zi de zi.

L-anceput nu dorea să se stingă

Dorea să mai ardă încă puţin

Dar nepăsarea a reuşit să învingă

Şi azi îi auzim ultimul suspin.

Iubirea pentru tine nu mai este 

Îmi pare rău, dar şi bine îmi pare

Mai făcut să cred în poveste

Şi-n sentimente dulci-amare.

Mai mult amare totuşi, decât dulci,

Dar, gata, suferinţa i-a sfârşit

Îi înalţ acum mai multe cruci,

Iubirea pentru tine a murit!

E-adevărat, eu am știut dintotdeauna

că războaiele se poartă cu emoții, nu cu arme,

dar n-am bănuit că-n mine va izbucni furtuna

când pașii tăi se vor opri atât de aproape.

Știu că m-am ascuns, deși n-aș fi vrut,

sub umbra ciudată a gândurilor mele;

iar când te-am zărit, m-am stins în tăcere,

pierdut în marea de emoții, doar eu și cu ele.

Și totuși, din colțul fugar al ochilor mei,

te-am privit ca pe-o minune.

erai acolo… atât de frumoasă

și de neatins, întreaga mea lume.

Am așteptat o eternitate să te văd,

și dorul mi s-a scris în fiecare apus;

iar când ai fost aproape, în inima mea

s-au aprins noi galaxii, te-am simțit… nespus.

Eu sper să știi că, deși n-am putut să te privesc,

Mai adânc decât lumina însăși, te-am văzut,

Mi-ai lipsit, nici nu știi

cât de mult… cât de mult!