De dor

Unde sunt ochi-aceia blânzi fără de nori

Sufletul bun, focul aprins, lumina caldă

Unde e inima pictată în culori

Au dispărut, toate s-au dus plecate-n grabă

Unde sunt eu?, unde esti tu?, ce sa-ntâmplat?

Unde-am ajuns?, unde-am greșit?, ce mai contează?

Mă plimbă dorul printr-e nori neîncetat

Vorbim puțin și tot mai rar, tăceri mă ceartă

Unde mai pot să te zăresc zâmbind din nou

Când te-ai ascuns, unde-ai pitit inima caldă

Unde sunt brațele să-nchidă-n ele dor

Topind toți demonii, ferid suflet să ardă

Unde sun stelele când noaptea-mi dă fiori

Cu ochi-nchiși una plutind în vis se-arată

Mă luminează suflet tandru până-n zori

Când mă trezesc vreau să adorm, poate mă iartă

Unde-am săpat să-ngrop iubirea cresc doar flori

S-au înecat de-atâta lacrimi curse-n șoaptă

Le-am întrebat de știu cărarea către doi

Și mi-au răspuns: „unde ai inima plecată”

Unde te-ai dus tu sufletul trist atins de dor

Din amintire te hrănești nutrind speranță

Unde e îngerul  ce-antins aripi de zbor

Unde-am ajuns, ce m-a răpus, unde mă poartă

Te privesc și gânduri vin mii

În ochi arzi dar nu vrei să știi

De-aș putea cumva să mă mint

Nici iubire nici dor să nu simt

‘Te iubesc’ nu mai mișcă nimic

L-am trimis din suflet plutind

N-ai răspuns, l-ai înfipt în nisip

De-aș putea absentând, să-l desprind

Stau în pat să aștept dulcele somn

Zboară gândul, nu pot să adorm

Cine crezi că-i prin vise din nou

Mă trezesc, iar  mă chinui s-adorm

Noaptea-i lungă și grea fără șoapte

Ziua-i goală, pustie, mă arde

Seacă sufletul, țipă, se zbate

Ace-n inim-abia de mai bate

De-aș putea să-ți aduc soare-n zori

Conversând s-alung stropii din nori

Deschizând dimineața cu flori

S-aduc zâmbet și zile-n culori

De-aș putea să fiu fir de nisip

Talpa să ți-o sărut când m-atingi

De-ai fi doar un vis trecător

N-ar mai arde în inimă dor

De-ai putea să mă lași să te-alint

De-aș putea umbra ta să devin

Să m-ascunzi între aripi plutind

De-aș putea-n mâna ta să mă sting

Sinceritatea câteodată-i pedepsită

Când a minți, paradoxal, e mai cinstit

Prin omisiune să o taci introvertită

Decât să spui ceea ce simți nepotrivit

Să te prefaci că nu-nțelegi cu eleganță

Răspunzi mințind la întrebări ce-au stingherit

Urmezi cutumele zâmbind cu nonșalanță

În lumea bună a minți e potrivit

Vorbind sarcastic poți să cazi în aroganță

Măsoară-ți tonul să nu sune ascuțit

Rostește sincere minciuni fără substanță

Pune-ntrebări să nu rămâi descoperit

Ai grijă mare la expresie și nuanță

Cuvântul taie mai ceva ca un cuțit

Mințind excentric lumea-ți caută distanță

Fii sincer doar cât să nu pari un ipocrit

E complicat să înțelegi cumplita farsă

Sinceritatea absolută e un mit

Un a minți e absolvit de circumstanță

Mințind frumos poate să fie mai cinstit

Ciudat pietroi

Noroc cu soarele că altfel…..

Ocupație de planton, schimbul 2 și 3,

lămpaș de noapte

Se mai plimbă și ziua zâmbind anost

Zeul Ra o mângâie milostiv șoptindu-i:

Tu ești când eu nu sunt.

Cerul aprobă sarcastic

Da, tu ești când am eu pleapele închise

O chestie de pământeni

Plutind în drumul ei aruncă vorbe:

Mai bine piatră decât vid mare și prost

La mine se mai uită cineva

Pe tine te caută de pureci,

Ăia de-ți strălucesc ici colo

De unde știi tu soro cine sunt?

Vă car pe toți în infinitul meu albastru

Fără de margini sunt s-aveți cu toții loc

Unde ați sta dacă n-aș fi etern sihastru?

Îl auziră toți pietroii comentând

Toate cometele și toți fierbinții aștri

Soarele Ra deschise gura fremătând

Deja sătul de zeflemiste dizertații

Ești plictisit și ai cuvântul ascuțit

Un fanfaron ce-și dă prea multă importanță

De vorbă-ți place să mai stai din când în când

Fără de noi ai fi doar tu ca o paiață

Ești important, nu zic că nu, dar te-ai smintit

Găndește-ntâi și pune totul în balanță

Mai bine taci de n-ai nimic de povestit

Să fi mai  bun are mai multă importanță

De ce-am venit aici

În lumea asta strâmbă

Condusă doar de mâini

Cu reguli într-o dungă

De ce gândesc că poate

De ce dragostea doare

De ce-i atât de greu

S-aduci o alinare

De ce nu înțelegi

Că lumea e pustie

Topit de dorul tau

Mă scurg pe o hârtie

Ce-nseamnă echilibru

Un egoism aparte?

De ce să-l folosim

De ce nu-l dăm de-o parte

De ce se zbate suflet

De ce n-are lumină

Respins să-l ardă-ncet

Iubirea fără vină

Nu știu de ce-ai fugit

Când știi că asta doare

De ce-mi cere răspuns

De ce-i pun întrebare

Excentric, hazardul cărmaci zâmbește malițios

Unde mergeți vă rog?

Cobor la prima’.... e departe?

Sper să fie căt mai departe.

Nu știu, vedem.

Poate-i aici după colț,

poate două trei străzi mai încolo.

Râse coleric și continuă

Sunteți nou pe-aici.

Defapt toți sunt așa

de nicăieri apar și nicăieri dispar.

Hai, urcă și vâslește!

oricum asta e,

ce-o fi o fi, înapoi nu există.

Poate ai noroc de vreme bună.

In zarea-n departata

O umbra se arata

Si parca se iveste

Un print pe cal porneste.

Se zguduie pamintul

Alearga ostenit

Veni l-a asa mindra

Cel face fericit.

El vine cu sperante

Ca ea la asteptat

In timp ce-n alta parte

Cu altii sa luptat.

Iar ea cu ochi haini

Priveste si-i apleaca

Rostind cu glas domol

Ca este maritata..

Stai cu mine să numărăm ultimele stele,

Să te privesc, să adormim cu ele,

Pe geam se așterne ploaia de apoi,

Iar stelele se uită tăcute spre noi.

Rămâi cu mine până vom cuprinde cerul,

Și ploaia învelește în apă eternul,

Să numărăm stele pierdute de mult,

Și să te încurc, să numărăm de la început.

Privește-mă cu gândul tău viu,

Chiar și atunci când nu știu ce să-ți scriu,

Și hai să lăsăm martori, stele nenumărate,

Și să ne furișăm împreună prin noapte.

Să plecăm doar noi, fără mii de stele,

Poate o să vrei să scăpăm împreună de ele,

Poezia asta încă nu are un titlu anume,

Poți să-i pui tu un nume.

Si te-aș privi așa sub luna de argint,

Cu mâna mea rece să te alint,

Să pară că nu am numărat stele în vreme rea,

Și că-n noaptea asta ai fost… a mea.

I love your smile,

I love your hair,

Your eyes shine brighter than the sun.

Even tho this doesn't rime

Please know i'll love you till the end of time

Pe mine sădind la tine-n pământ

Renasc din sămânța iubirii mai verde

Sub aripa inimii tale m-ascund

Ferit de arșița lumii inerte

Nu pot să-ți aduc o rază de stea

Căci soare ești tu s-aduci vieții zile

Și luna-i aprinsă de-o rază de-a ta

În noapte pictând cărare prin vise

De vrei să fi cerul pământului meu

Să mă împresori cu aer și apă

Storcându-mi din nori s-aprinzi curcubeu

Să-mi crească spre tine și floare și iarbă

Pe suflet tu aripi de-ai prinde să zbor

În umbra pașilor tăi să m-astâmperi

Pitită sub gene zâmbind să adorm

Zidită în mine te aflu oriunde

Tu unică floare de nu mă uita

Cu mine-ai fi zeul timpului veșnic

Toți demoni-nfrânți se vor apleca

În fața iubirii aprinse de-un înger

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------

Sub clar de luna amară,

Am să-ți cânt despre o primăvară,

Primăvară prinsă într-o buclă atemporală,

Încețoșată buclă într-o clepsidră neclară.

Primul boboc blajin de liliac,

Tras fin ca printr-un microscopic ac,

Crescut la umbra unui nuc posac,

Vioi se grăbea deja să fie pe plac.

Îmbăiat în mireasmă, se dorea să pară,

Desprins forțat dintr-o lume bizară,

Să-și deschidă petalele se ruga seară de seară,

Visând la lumea mare ce îl înconjoară

Amorul pândea să iasă la atac;

Propria-i esență urma să îi vină de hac,

Neştiind că mai bine de un veac

Pasiunea ce o va purta nu va avea leac.

Cei dintâi muguri sfioși cedară

La un încordat ceas de seară,

Și-n astfel de clipe scântei se creară,

Căci în grădină emoțiile aveau să apară.

Pentru regat, iubirea părea a fi un fleac,

Dar nu și pentru noul june liliac.

Văzând cum grațioasele magnolii zac,

Fulgerător, cu un gând trecu la atac.

Și, dacă nu ar fi fost să piară

Această dragoste pură și rară,

Probabil s-ar mai fi dat sfară-n țară

Despre nemaivăzuta uniune cardinală