Lacrima unei soții

Încă te simt în palmele mele,

Umbra ta arde pe piele,

Încă mai știu cum se dansează

În doi – și-apoi unul se pierde.

Ultimul dans n-a avut muzică,

Doar pași pe podele reci,

N-ai spus nimic, n-am întrebat,

Am știut că era pentru veci.

Acum îți dansez amintirea,

Prin gânduri ce curg în tăcere,

Tu ai plecat, dar ritmul rămâne

Să bată-ntr-un gol ce nu piere

O să m-arunc in brațele amorului nebun,

Am să te strig precum e tunetul furtunii,

Să știi că vin,

Că-s eu cel care urlă ca un lup,

Iar tu să mă aștepți în timp,

Trecutul trist și mort să îl petreci cu mine!

Vreau să îți șterg ce-ai suferit,

Să-ți dăruiesc a mea iubire vie,

Atâta timp s-a irosit,

Și-atâta dragoste ce-n moarte s-a topit...

Frumoasa mea iubită eu astăzi știu că te-am găsit,

Noi vom privi doar înainte dar și-acolo sus,

De unde Dumnezeu ne vede și ne știe,

Nu vom avea vreo teamă de eșec,

Și nici de trista sau blestemata despărțire!

(17 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

În ochii tăi se scaldă marea,

Ma scufund in ea,plutesc. 

Pt o clipă-mi țin suflarea,

Sa pot rosti un te iubesc..

Glasul tău ma înfioară ,

Ma -nvaluie seducător;

Ca un sunet de vioară, 

Penduland amețitor. 

Arde mâna ta sub haină, 

În trupul tău Ma cuibăresc. 

Mă săruți in taină 

Ma dorești si te doresc. 

Sa fugim in lume oare,

Unde nimeni nu ne știe ?...

Si iubirea nu mai doare;

Sa fim soțul si soție  

Ma iei in brațe si oftezi, 

Cuprins de vise colorate, 

Ce ai stăruit sa le pictezi 

Pe cearșafuri șifonate.

Ne vedem diseară iar;

Sa uitam de ieri, de mâine, 

Purtați de dulcele amar,

Ca soarta nu ne aparține..

încep să îți uit vocea

și privirea, 

trupul

și iubirea.

încep să nu mai plâng când îți aud numele

chiar și când altcineva îți spune glumele. 

încet încet mă trezesc la realitate

chiar dacă nu te pot uita în totalitate. 

încep să uit cum îmi zâmbeai

și cu câtă căldură mă orbeai.

încep să nu te mai visez

chiar dacă nu vreau să te uit,

un ultim dans vreau să dansez

și apoi să-mi văd de drum.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Der Traum geht zu ende, die Sonne sank ins Meer

und als ich erwachte, fand ich dich nicht mehr.

Ja, ooit droomde

Ja, ooit droomde ik van een zonnestraal,

waar we elkaar ontmoetten, ergens in de ruimte.

Ik heb me nog nooit zo gelukkig gevoeld als nooit tevoren in mijn leven,

omdat je voor het eerst teruglacht.

Ik geloof niet in dromen, hoe hard ik het ook probeer

Maar ik hoop dat ik je op een dag gewoon zal zien

bij de paarse zonsopgang, wanneer we elkaar weer ontmoeten,

dezelfde weg zal worden bewandeld.

Ja, ooit droomde ik van een zonnestraal,

waar we elkaar ontmoetten, ergens in de ruimte.

Ik heb me nog nooit zo gelukkig gevoeld als nooit tevoren in mijn leven,

omdat je voor het eerst teruglacht.

Ik geloof niet in dromen, hoe hard ik het ook probeer

Maar ik hoop dat ik je op een dag gewoon zal zien

bij de paarse zonsopgang, wanneer we elkaar weer ontmoeten,

dezelfde weg zal worden bewandeld.

Ja, ooit droomde ik van een zonnestraal,

waar we elkaar ontmoetten, ergens in de ruimte.

Ik heb me nog nooit zo gelukkig gevoeld als nooit tevoren in mijn leven,

omdat je voor het eerst teruglacht.

Ja, ooit droomde ik van een zonnestraal,

waar we elkaar ontmoetten, ergens in de ruimte.

De droom komt ten einde, de zonzakt in de zee

en toen ik wakker werd, vond ik je niet meer.

Singur din nou, tot ce a rămas din tine e un ecou.

De ce pleci? De ce tot pleci? De ce vrei să mă seci?

Acum, nu pot să uit de tine nici înzeci, nici în nouăzeci nici în parseci...

De talie vreau să te iau din nou, să îți fiu din nou erou.

Te iubesc, îmi făceai zilele mai line, mă țineai și pe mine mai pe șine.

Dar tu vii și pleci, uneori mă tratezi cum îi tratau grecii pe meteci.

Alteori, ca cel mai mare dintre regi, vreau doar să alegi.

Eu simt că avem aceleași destine și nu vreau ca așa să se termine.

Toate sentimentele mă zăpăcesc.

Dar uit de lume când te privesc.

Nimic altceva nu există atunci când îți vorbesc.

Universul e mai calm când îți citesc.

Singur, nu sunt sigur dacă și mai matur pentru că tot nu pot să mă înlătur...

De tine...de tine, Maria, cum pot să uit, cum pot să mă bucur?

Vreau să te înjur și situația tot încerc să o îndur.

...dar tremur, îmi e frică pentru că mintea mi se strică...mă lași fără contur...

Stai! Nu pleca, nu vreau să te pierd, vreau să te dezmierd, să dansăm...

În brațele celuilalt să mai stăm, o discuție să mai purtăm.

Să nu ne lăsăm, pe Doga sau pe Chopin să mai valsăm.

Pentru că atunci când cu tine mă găsesc, toate dorințele mele se îndeplinesc

Iar atunci când ale noastre trupuri se unesc, sunt sigur că lângă tine vreau să îmbătrânesc.

Dar știu că într-o dimineață, o să te văd zâmbăreață.

Că o să te țin de mână și că nu o să îți mai dau drumul o săptămână.

Știu că ești citeață și atât de măreață dar te rog, de mine nu uita, în palatul tău de gheață.

Te iubesc, Marii și chiar dacă mă transformă în țărână...sentimentele mele o să rămână.

Ascult tăcerea ta fierbinte
ce-ascunde mii de nebunii.
Ce maladii purtam în suflet
eu nam să știu, tu nai să știi.

Departe sunetul se stinge
și ochii mei nu mai zâmbesc.
Sunt sentimente de-ntrebare
mă mai iubești, te mai iubesc?

Mă supăr că au fost prea multe,
în cablul inimii ce o ai.
Ce să te rog cu voce tare:
să pleci acum, or să mai stai?

Mi-s roși creieri și prin vine curge-un sânge otrăvit
E țărâna care geme pe pământul moștenit.
E ca palma cea bătută, care mângâie râzând
Să innece cu smintire doru-ntreg într -un cuvânt.

Nu mă spală nici o apă de durerea tainei mute
Si de cei ce-mi stau în preajmă, neștiind să mă asculte
Si de cei ce-mi spun istorii, tot cercând să mă încerce,
Presurând cu forța raze, peste inima mea rece.

Nu mă-ncântă nici un cîntec, nici un glas nu mă dezmiardă,
Nici un foc nu-mi pune flăcări, care sufletul să-mi ardă,
Căci cenușa nepăsării o tot port de multă vreme
Ca soluție măreață la durere și probleme.

Si în iarna care vine și în toamna care trece
Nu-ncălzește nici o boare de lumină viața-mi rece.
Nici un dor nu mă supune și nimic nu mă-nrobește,
Mă mai pișcă doar veninul ce din rană-mi izvorăște.

Trecătorii îmi vor spune c-am trecut ca un strigoi
Si am mers, cum merge racul, doar cu pașii înapoi,
Sau ca piatra șlefuită eu nimic nu am simțit -
Neștiind că a mea viață din amar s-a plămădit -

Au s-o caute, au s-o rupă, au s-o critice-n cuvinte,
Ca de taină s-o lipsească precum ei-s lipsiți de minte,
Dar eu știu că a lor vorbă -i vânt ce frunza o petrece
Si-a lor vreme este scurtă, dar a mea nu se va trece.

Drumul meu e asemeni metalului ros,
Asemeni fierului tocit de bătaie,
O muzică trecută prin tot ce a fost
Si scrisă în grabă pe-o ultimă foaie.

Casa mea e în mijloc de pădure,
Asemeni cuibului construit în frunzani-
Să poată veni mama la mine,
Chiar dacă vor trece o mie de ani.

Să bată la ușă cu vântul de-afară
Si crengile mele, încet, să deschidă.
Să bem ceai cu lămâi ca odinioară
Si la plecare să mă cuprindă.

Să vină tata din ierbi și izvoare,
Să bată la ușă prin murmur adânc
Si frunzele mele să-i pun la picioare,
Iar când se va duce, în taină să plâng.

Să-mi vii și tu mai târziu de pe stele
Si să cobori de sclipire în noapte
Cu raza ce cade grăbită din ele,
Pentru a-mi fi peste veacuri aproape.

Văd flori în perechi la picioare - 
Cu mâina mai ieri le strângeam 
Şi-abia ofilite de soare 
Copilului meu le duceam. 

(Făcut-am din ele coroana 
Pe cap fetei mele s-aşez; 
Lăsând-o în lume cu dorul 
Din flori, eu, de sus , să veghez.) 

De tot ce-am lăsat pe pământuri, 
Ce stă-ntre fântână şi nor, 
De toate mă las fără grijă - 
De dânsa - mie straşnic să mor! 

De dânsa - nu vreau să mă rupă 
Nici Duhul, nici omul păgân 
Şi fac legământ între spirit - 
Alături mereu să-i rămân… 

Copila mă strânge de mâină; 
Copila ar merge cu mine, 
Dar eu îi şoptesc printre vânturi: 
“- Devreme-i acum pentru tine! 

Mai stai, să te ştiu fericită , 
Primită de lumea străină.” 
“- Amar este dorul de tată 
Şi –o lume-i atât de puţină!” 

Nici moartea, blestem peste viaţă, 
Ca zidu-ntre noi nu va sta; 
Iubirea ne este că marea- 
Mă spulber, te spulberi de ea.

Roua caldă, curgătoare ce-o înșir pe fața mea,
Cînd pe foia ca mătasea, mă încrunt cuvînt să pun,
E din suflet, ca izvorul, amețit de-o stinsă stea,
Ce e mut și nu mă lasă gândurile să-mi adun.

Mă tot umple de imagini și mă face să tresar,
Dar stiloul mi se rupe și nu pot nimic a scri,
Iar creionul, undeva, e pierdut într -un sertar
Si un altu-n loc de dânsul, astăzi, nu voi mai găsi.

Vântul geme în fereastră, focu-n sobă mă mângâie,
Iar pe fruntea mea se lasă umbre slabe și pustii,
Unde zboar-a mele vise, nime-n lume, n-o să știe;
Numai ție-ți spun - de vii.

Cade cerul peste mine cu luminile lui albe,
Ce îmi par mărgăritare, înșirate-n mii de salbe,
Si în vine-mi curge sânge amețit de vin amar,
Pentru că mi-i viața strânsă într -un suflet de hoinar.

M-aș porni de zori prin lume cu picioarele desculț,
S-aud graiul pentru care te tot zbați să îl asculți,
Să văd ochii, care aprig să-i admiri tu te smuncești,
Să văd brațele în care, fără gînd, te prăpădești.

Si din apa-n râul rece, din oglinda-i fermecată,
Să văd viața cum se trece ca o pasăre vânată,
Să văd lumea cum se duce, universul cum se- înșiră
Si mă face totodată să fiu sfântă și martiră.

Si mă zguduie în vreme, mă încearcă și mă pune
Să zic dragostei blesteme, să-i dau urii mele nume;
Inima îmi strânge-n palmă ca pe-un ghem, fără -ndurare ,
Iar din drumul ce mi-i dat, ei pun spini și fac cărare;

Dar mi-s ochii plini de vise și pășesc fără vreo frică,
Lumea asta pentru mine e prea slabă și prea mică,
Că la toți e soarta clară, scrisă într -un legămînt
Să apună și să piară, sub țărînă în mormînt.

Numai eu cu-aceiași forță, peste lume-am să veghez
Si iubirea pentru dânsa peste veac am s-o păstrez.
Numai eu cu-aceiași taină voi păși, tot mai departe,
Lumea mea e minune, viața mea nu are moarte.