Povara
Port lumea pe umeri, cu spatele frânt,
Sub cerul ce tace și ecoul ce cântă în vânt.
Munți de speranțe și râuri de dor,
Le car fără tihnă, fără ajutor.
Ziua mă-ndoaie cu griji ce m-apasă,
Noaptea mă cheamă, dar somnul nu mă lasă.
Gânduri ca pietre mi-s puse în sac,
Merg înainte, chiar dacă mă-ndoi și cad iar dintr-un pas.
Cuvinte ce dor și priviri ce rănesc,
Le țin în tăcere, dar tare mă cresc.
Fiindcă sub greul ce-n suflet s-a strâns,
Eu nu mă dobor, eu rămân neînvins.
Când cerul apasă și lumea-i prea grea,
Din mine răsare o forță nouă, cumva.
Nu plâng, nu mă pierd, nu îngenunchez,
Sub povara aceasta… eu tot răzbesc .
Căci dacă m-aplec, nu-i fiindcă cedez,
Ci fiindcă ridic și mai mult ce urmez.
Lumea-i pe umerii mei, dar să știe:
Eu nu sunt povară. Eu sunt temelie
Poezii din aceiaşi categorie
Resemnare si Blestem
Afara-i resemnare și blestem.
In alfabetul morse,
Picaturile-mi șoptesc refren
Cat eu ascult gospel și încerc mă rimez in strofe
Afară plouă cenușiu, asuprind năpasta
Ingerii decepționați ne plâng.
Nimburile sunt proiectate-n târg
Iar martirii inocent, își zăbovesc răsplata
Frecvențe corosive răsună în perete
Tu copiliță mare, plângi ca din cișmea,
Și nu poti intelege ca dulapul, mi-e plin doar de schelete
Pe care tu, nu le poti vedea
Mă tem ca vazand medaliile pe col, nu ai intelege
Ce-am purtat intregul drum in pungi
Și de ce sunt blestemat de linii negre
Ca baiatul cu pijamale in dungi
Evident ca in final sunt vinovat doar eu
Asta-i ultima fantă in ghețar
De-ai ști cat de mult imi pare rau
Ca nu există un buton pentru restart
Am crescut din dor
Ascultă bine aceste lacrimi
Ce-ți sunt vărsate iar în versuri,
Ascunde-te de-a tale patimi
Și amintește-ți a lor sensuri.
N-ar fi frumos să arăt spre vină
Și nici măcar să mă apropii,
Dar, transformându-mă în ruină,
Mă calci ușor cu dosul tălpii.
Mă distrugi cu indiferența,
Crezând că-mi dai doar libertate,
Dar eu aș vrea să-ți simt prezența
În suflet, pe o eternitate.
Din vina ta, ușor iubesc,
Crezând și-n simpla lor vrăjeală,
Dar ajung doar să greșesc,
Fiind doar a lor „momeală”.
Îți simt dragostea-n privire,
Tulburată-n fiecare seară.
Păcat că nu-i poți da citire
Sufletului ce te doboară.
M-ai rănit cu a ta tăcere,
Cu lipsa ce nu mă salva.
Am căutat mereu putere,
Dar, tată, oare te mai pot avea?
Dar, cine?
Dar, cine-n viață n-a rostit cuvinte
Pe care mai apoi le-a regretat,
Pentru că ele au produs durere
Celui căruia, tu te-ai adresat
Dar, cine n-a iubit în tinerețe
O cosânzeană ca-n povești,
Ca să constate după o vreme
Cu ea, tu, greu te potrivești
Dar, cine n-a pierdut ființa dragă
Atunci când nimeni nu se aștepta,
Și vai ce lungă și grea a fost uitarea
Ca să-ntelegi că Sus e scrisă soarta
Dar, cine n-a mințit odată-n viață
Pentru că adevărul spus ar fi durut,
Cu toții ne-am salvat cu o minciună
Chiar dacă ce am zis n-a fost crezut
Dar, cine poate să înțeleagă omul
Când astăzi zice una, mâine altceva,
Înclin să cred că șarpele șiret e vina
Ce fructul le-a servit...lui Adam și Eva!
Stropi de ploaie singuratici
Stropi de ploaie singuratici,
Mă privesc în gânduri stând,
Cum citesc poeți romantici
Printre rânduri contemplând.
Se întreabă ce-i cu mine,
Ce gândesc, de ce nu aud
Strigătele lor aline,
Tropăind pe asfaltul ud.
Umbra sufletului orb îmi spune:
"Privește în jur, lumea-i a ta."
Eu refuz cu suspiciune,
Nedorind a căuta.
Versuri triste, vrând, nevrând,
În ele mă regăseam,
Ochii mei încet sculptând
Lacul lacrimilor, plângeam.
Sub cerul vast, sufletul știe
Motivul ochilor apatici
Când se aștern lin pe hârtie
Stropi de ploaie singuratici.
Sictir*
Mi-e tot mai frică să ies din casă
și nici nu știu dacă mai merită...
vechea butadă nu mai e de actualitate,
e tot mai improbabil să-ți cadă în cap o cărămidă,
acum te trezești că te înjură vreunul de mamă,
din senin,
mitocanul frustrat,
(rătăcit prin cotloanele întunecate ale politicii!)
nu poate înțelege egalitatea ancestrală a omului
decât prin suprimarea fizică a acestuia,
întorcându-se la Darwin,
adevărul prin exhibarea minciunii,
adică pe dos,
în jos,
la nivelul său ontologic,
statul de drept e pe cale de disoluție,
nimeni nu se mai înțelege cu nimeni,
nimeni nu mai respectă pe nimeni,
trăim în direct coșmarul acesta,
exacerbat inutil,
onompatopeic,
doar pentru reting,
mai multă mizerie omenească,
cameleonism,
decât în Justiție
nu găsești nicăieri,
Memorialul Durerii vorbește despre fariseismul ei,
cimitirile sunt pline de martiri inocenți
iar voi vorbiți despre independența Justiției,
sictir!
*Dex - SICTÍR, (2) sictiruri, s. n., interj. (Arg. și fam.) 1. Interj
Resemnare si Blestem
Afara-i resemnare și blestem.
In alfabetul morse,
Picaturile-mi șoptesc refren
Cat eu ascult gospel și încerc mă rimez in strofe
Afară plouă cenușiu, asuprind năpasta
Ingerii decepționați ne plâng.
Nimburile sunt proiectate-n târg
Iar martirii inocent, își zăbovesc răsplata
Frecvențe corosive răsună în perete
Tu copiliță mare, plângi ca din cișmea,
Și nu poti intelege ca dulapul, mi-e plin doar de schelete
Pe care tu, nu le poti vedea
Mă tem ca vazand medaliile pe col, nu ai intelege
Ce-am purtat intregul drum in pungi
Și de ce sunt blestemat de linii negre
Ca baiatul cu pijamale in dungi
Evident ca in final sunt vinovat doar eu
Asta-i ultima fantă in ghețar
De-ai ști cat de mult imi pare rau
Ca nu există un buton pentru restart
Am crescut din dor
Ascultă bine aceste lacrimi
Ce-ți sunt vărsate iar în versuri,
Ascunde-te de-a tale patimi
Și amintește-ți a lor sensuri.
N-ar fi frumos să arăt spre vină
Și nici măcar să mă apropii,
Dar, transformându-mă în ruină,
Mă calci ușor cu dosul tălpii.
Mă distrugi cu indiferența,
Crezând că-mi dai doar libertate,
Dar eu aș vrea să-ți simt prezența
În suflet, pe o eternitate.
Din vina ta, ușor iubesc,
Crezând și-n simpla lor vrăjeală,
Dar ajung doar să greșesc,
Fiind doar a lor „momeală”.
Îți simt dragostea-n privire,
Tulburată-n fiecare seară.
Păcat că nu-i poți da citire
Sufletului ce te doboară.
M-ai rănit cu a ta tăcere,
Cu lipsa ce nu mă salva.
Am căutat mereu putere,
Dar, tată, oare te mai pot avea?
Dar, cine?
Dar, cine-n viață n-a rostit cuvinte
Pe care mai apoi le-a regretat,
Pentru că ele au produs durere
Celui căruia, tu te-ai adresat
Dar, cine n-a iubit în tinerețe
O cosânzeană ca-n povești,
Ca să constate după o vreme
Cu ea, tu, greu te potrivești
Dar, cine n-a pierdut ființa dragă
Atunci când nimeni nu se aștepta,
Și vai ce lungă și grea a fost uitarea
Ca să-ntelegi că Sus e scrisă soarta
Dar, cine n-a mințit odată-n viață
Pentru că adevărul spus ar fi durut,
Cu toții ne-am salvat cu o minciună
Chiar dacă ce am zis n-a fost crezut
Dar, cine poate să înțeleagă omul
Când astăzi zice una, mâine altceva,
Înclin să cred că șarpele șiret e vina
Ce fructul le-a servit...lui Adam și Eva!
Stropi de ploaie singuratici
Stropi de ploaie singuratici,
Mă privesc în gânduri stând,
Cum citesc poeți romantici
Printre rânduri contemplând.
Se întreabă ce-i cu mine,
Ce gândesc, de ce nu aud
Strigătele lor aline,
Tropăind pe asfaltul ud.
Umbra sufletului orb îmi spune:
"Privește în jur, lumea-i a ta."
Eu refuz cu suspiciune,
Nedorind a căuta.
Versuri triste, vrând, nevrând,
În ele mă regăseam,
Ochii mei încet sculptând
Lacul lacrimilor, plângeam.
Sub cerul vast, sufletul știe
Motivul ochilor apatici
Când se aștern lin pe hârtie
Stropi de ploaie singuratici.
Sictir*
Mi-e tot mai frică să ies din casă
și nici nu știu dacă mai merită...
vechea butadă nu mai e de actualitate,
e tot mai improbabil să-ți cadă în cap o cărămidă,
acum te trezești că te înjură vreunul de mamă,
din senin,
mitocanul frustrat,
(rătăcit prin cotloanele întunecate ale politicii!)
nu poate înțelege egalitatea ancestrală a omului
decât prin suprimarea fizică a acestuia,
întorcându-se la Darwin,
adevărul prin exhibarea minciunii,
adică pe dos,
în jos,
la nivelul său ontologic,
statul de drept e pe cale de disoluție,
nimeni nu se mai înțelege cu nimeni,
nimeni nu mai respectă pe nimeni,
trăim în direct coșmarul acesta,
exacerbat inutil,
onompatopeic,
doar pentru reting,
mai multă mizerie omenească,
cameleonism,
decât în Justiție
nu găsești nicăieri,
Memorialul Durerii vorbește despre fariseismul ei,
cimitirile sunt pline de martiri inocenți
iar voi vorbiți despre independența Justiției,
sictir!
*Dex - SICTÍR, (2) sictiruri, s. n., interj. (Arg. și fam.) 1. Interj
Alte poezii ale autorului
Fata cu foc în privire
Ea nu-i doar blândețe, dar nici furtună,
E vânt ce șoptește și mare nebună,
E focul ce arde, dar nu se consumă,
O taină păstrată sub piele de humă.
E verde în ochi, ca pădurea de vară,
Dar gândul îi fuge-n furtună amară,
E greu de citit, dar ușor de simțit,
E visul ce doare și dorul iubit.
Vrea pace, dar vrea și iubire nebună,
Să ardă, să simtă, să-nvie, să spună
Că-i mult prea aprinsă să stea într-un loc,
Dar mult prea profundă să ardă-ntr-un foc.
Ea știe că-i greu s-o înțelegi deplin,
Dar totuși rămâne, nu pleacă-n senin.
Căci vrea o iubire ce schimbă destine,
Și-o lume ce-ncepe și moare cu sine.
A fost, dar nu mai e…
A fost o vreme când numele tău
Era ars în pielea mea ca un jurământ.
A fost o vreme când mâinile tale
Erau răspuns la orice cuvânt.
Dar timpul a șters, dar timpul a stins,
Focul ce-mi ardea sub piele, aprins.
Acum ești un nume, o umbră subțire,
Un fum ce s-a dus, o veche amintire.
Nu doare, nu plâng, nu mai privesc,
Ce-a fost s-a pierdut, ce e, trăiesc.
Și dacă te-ntrebi de ce nu mai sunt,
E pentru că eu am ales alt cuvânt.
Să-ți arda
Te-am iubit cu tot ce-am fost, cu suflet curat,
Dar tu m-ai lăsat ca pe-un vis spulberat.
Te-nsori? Du-te, ia-ți mireasă aleasă,
Să vezi cum iubirea se face cenușă, arsă!
Ea te va ține de mână, zâmbind,
Dar mâna mea o vei simți tot suspinând.
Să-i cauți căldura ce eu ți-am lăsat,
Și să găsești gheață, exact ce-ai visat!
Când o să-i șoptești vorbe dulci, mincinoase,
Să-ți vină în minte buzele-mi moi, păcătoase.
Când o s-o privești, s-o dorești, s-o iubești,
Chipul meu, ca o umbră, să nu-l mai gonești.
La altar când vei sta, îmbrăcat la costum,
Să simți cum iubirea mea te trage din drum.
Să vrei să fugi, dar să nu poți pleca,
Legat de-amintirea ce-n suflet ți-am pus-o cândva.
Să-ți fie amară nunta cea mare,
Să vezi ochii ei, dar s-o simți de uitare.
Și când îți va spune “Te iubesc” blând,
Să auzi glasul meu, în șoaptă murmurând
Dar eu? Eu n-oi rămâne în urmă să plâng,
Eu mă ridic, zâmbesc și înving.
Voi fi mai frumoasă, mai mândră ca ieri,
Și altul o să-mi șteargă durerea din seri.
Voi râde, voi străluci, voi dansa,
Când tu în durerea trecutului tău vei sta.
Să mă privești și să simți că ai pierdut,
Ce-n lume, o singură dată ai avut.
Căci eu nu-s femeia ce plânge-ntr-un colț,
Eu sunt furtuna ce-ți rupe al vieții pod.
Să-ți ardă iubirea, să-ți ardă păcatul,
Că eu am plecat… și am luat tot ce-a fost sfânt în al tău suflet, odată bogat!
Fata cu foc în privire
Ea nu-i doar blândețe, dar nici furtună,
E vânt ce șoptește și mare nebună,
E focul ce arde, dar nu se consumă,
O taină păstrată sub piele de humă.
E verde în ochi, ca pădurea de vară,
Dar gândul îi fuge-n furtună amară,
E greu de citit, dar ușor de simțit,
E visul ce doare și dorul iubit.
Vrea pace, dar vrea și iubire nebună,
Să ardă, să simtă, să-nvie, să spună
Că-i mult prea aprinsă să stea într-un loc,
Dar mult prea profundă să ardă-ntr-un foc.
Ea știe că-i greu s-o înțelegi deplin,
Dar totuși rămâne, nu pleacă-n senin.
Căci vrea o iubire ce schimbă destine,
Și-o lume ce-ncepe și moare cu sine.
A fost, dar nu mai e…
A fost o vreme când numele tău
Era ars în pielea mea ca un jurământ.
A fost o vreme când mâinile tale
Erau răspuns la orice cuvânt.
Dar timpul a șters, dar timpul a stins,
Focul ce-mi ardea sub piele, aprins.
Acum ești un nume, o umbră subțire,
Un fum ce s-a dus, o veche amintire.
Nu doare, nu plâng, nu mai privesc,
Ce-a fost s-a pierdut, ce e, trăiesc.
Și dacă te-ntrebi de ce nu mai sunt,
E pentru că eu am ales alt cuvânt.
Să-ți arda
Te-am iubit cu tot ce-am fost, cu suflet curat,
Dar tu m-ai lăsat ca pe-un vis spulberat.
Te-nsori? Du-te, ia-ți mireasă aleasă,
Să vezi cum iubirea se face cenușă, arsă!
Ea te va ține de mână, zâmbind,
Dar mâna mea o vei simți tot suspinând.
Să-i cauți căldura ce eu ți-am lăsat,
Și să găsești gheață, exact ce-ai visat!
Când o să-i șoptești vorbe dulci, mincinoase,
Să-ți vină în minte buzele-mi moi, păcătoase.
Când o s-o privești, s-o dorești, s-o iubești,
Chipul meu, ca o umbră, să nu-l mai gonești.
La altar când vei sta, îmbrăcat la costum,
Să simți cum iubirea mea te trage din drum.
Să vrei să fugi, dar să nu poți pleca,
Legat de-amintirea ce-n suflet ți-am pus-o cândva.
Să-ți fie amară nunta cea mare,
Să vezi ochii ei, dar s-o simți de uitare.
Și când îți va spune “Te iubesc” blând,
Să auzi glasul meu, în șoaptă murmurând
Dar eu? Eu n-oi rămâne în urmă să plâng,
Eu mă ridic, zâmbesc și înving.
Voi fi mai frumoasă, mai mândră ca ieri,
Și altul o să-mi șteargă durerea din seri.
Voi râde, voi străluci, voi dansa,
Când tu în durerea trecutului tău vei sta.
Să mă privești și să simți că ai pierdut,
Ce-n lume, o singură dată ai avut.
Căci eu nu-s femeia ce plânge-ntr-un colț,
Eu sunt furtuna ce-ți rupe al vieții pod.
Să-ți ardă iubirea, să-ți ardă păcatul,
Că eu am plecat… și am luat tot ce-a fost sfânt în al tău suflet, odată bogat!
Fata cu foc în privire
Ea nu-i doar blândețe, dar nici furtună,
E vânt ce șoptește și mare nebună,
E focul ce arde, dar nu se consumă,
O taină păstrată sub piele de humă.
E verde în ochi, ca pădurea de vară,
Dar gândul îi fuge-n furtună amară,
E greu de citit, dar ușor de simțit,
E visul ce doare și dorul iubit.
Vrea pace, dar vrea și iubire nebună,
Să ardă, să simtă, să-nvie, să spună
Că-i mult prea aprinsă să stea într-un loc,
Dar mult prea profundă să ardă-ntr-un foc.
Ea știe că-i greu s-o înțelegi deplin,
Dar totuși rămâne, nu pleacă-n senin.
Căci vrea o iubire ce schimbă destine,
Și-o lume ce-ncepe și moare cu sine.
A fost, dar nu mai e…
A fost o vreme când numele tău
Era ars în pielea mea ca un jurământ.
A fost o vreme când mâinile tale
Erau răspuns la orice cuvânt.
Dar timpul a șters, dar timpul a stins,
Focul ce-mi ardea sub piele, aprins.
Acum ești un nume, o umbră subțire,
Un fum ce s-a dus, o veche amintire.
Nu doare, nu plâng, nu mai privesc,
Ce-a fost s-a pierdut, ce e, trăiesc.
Și dacă te-ntrebi de ce nu mai sunt,
E pentru că eu am ales alt cuvânt.
Să-ți arda
Te-am iubit cu tot ce-am fost, cu suflet curat,
Dar tu m-ai lăsat ca pe-un vis spulberat.
Te-nsori? Du-te, ia-ți mireasă aleasă,
Să vezi cum iubirea se face cenușă, arsă!
Ea te va ține de mână, zâmbind,
Dar mâna mea o vei simți tot suspinând.
Să-i cauți căldura ce eu ți-am lăsat,
Și să găsești gheață, exact ce-ai visat!
Când o să-i șoptești vorbe dulci, mincinoase,
Să-ți vină în minte buzele-mi moi, păcătoase.
Când o s-o privești, s-o dorești, s-o iubești,
Chipul meu, ca o umbră, să nu-l mai gonești.
La altar când vei sta, îmbrăcat la costum,
Să simți cum iubirea mea te trage din drum.
Să vrei să fugi, dar să nu poți pleca,
Legat de-amintirea ce-n suflet ți-am pus-o cândva.
Să-ți fie amară nunta cea mare,
Să vezi ochii ei, dar s-o simți de uitare.
Și când îți va spune “Te iubesc” blând,
Să auzi glasul meu, în șoaptă murmurând
Dar eu? Eu n-oi rămâne în urmă să plâng,
Eu mă ridic, zâmbesc și înving.
Voi fi mai frumoasă, mai mândră ca ieri,
Și altul o să-mi șteargă durerea din seri.
Voi râde, voi străluci, voi dansa,
Când tu în durerea trecutului tău vei sta.
Să mă privești și să simți că ai pierdut,
Ce-n lume, o singură dată ai avut.
Căci eu nu-s femeia ce plânge-ntr-un colț,
Eu sunt furtuna ce-ți rupe al vieții pod.
Să-ți ardă iubirea, să-ți ardă păcatul,
Că eu am plecat… și am luat tot ce-a fost sfânt în al tău suflet, odată bogat!