A fost, dar nu mai e…

Vreau să mă visezi la noapte 

Vreau să ne visezi pe noi 

pe noi platonici cu iubiri noi 

cu noi speranțe cu noi împreună 

cu noi pe o terasă cu aer nou 

cu vibrații noi cu ochi noi 

cu noi priviri aruncate strategic 

cu noi gloanțe aruncate-n noi 

ce ne aruncă pe noi în noi lumi 

noi abisuri cu prăpăstii noi 

si rămânem acolo noi

niște cadavre noi 

și noi sunt doar visele noastre 

cu noi vechi, prăbușiți...

T

Râdeam cu tine

Totul era bine

Râdeam amândoi

Nu mai suntem noi

Știam prea bine

Ma gandeam la tine

Stiam și noi

Vino inapoi...

In my view of my true self,
I put my love on the shelf.
Even though I beg,
For our love another leg.
White moon from afar,
I wish we had a calendar,
On our both days to entwine,
A common noon to define.
As a river, crystalline
As your word, medicine
I want to see a good day,
In which distance won't delay.

From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"

Mi-ai șoptit să las în amintire ce împreună am trăit,

Mă-mbrățișai atât de cald, de lung...

M-ai sărutat pe frunte încă o dată,

Știind că n-o să o mai faci vreodată.

Mi-ai spus că e ultima noapte 

Când voi mai fi de tine îmbrățișată...

Și m-ai rugat să nu mai privesc înapoi 

Nici măcar când aș simți dor de noi.

M-ai rugat să nu vărs lacrimi pentru tine

Că ochii mi s-ar întrista... și ar fi păcat de mine.

Că-mi vei lăsa cea mai frumoasă amintire

Când îmi e dor...să mă alin cu vinul de la tine.

Mi-ai spus în șoaptă să nu te mai aștept 

Să rămânem o poveste... nu o rană în piept,

Că viața ta nu poate continua așa lângă a mea

Și nu ai vrea să știi, că m-ar rupe lipsa ta. 

Mi-ai spus de toate, numai astea...NU

Mi le-am închipuit doar eu în nopțile târzii 

Când paharul cu durere mi s-a umplut

Așteptând să-ți amintești.... să revii...

Mă vezi trecând pe străzi fără nume,

unde pașii mei nu mai știu să întoarcă,

unde timpul nu mai face reverențe

în fața amintirilor.

Tu rămâi, sculptat în piatră,

cu un chip ce nu tresare,

cu un suflet ce-și strânge marginile

ca un pumn care refuză să sângereze.

Dar umbra ta te știe,

umbra ta șoptește altceva -

în fiecare vitrină mă caută,

în fiecare colț mă desenează

cu liniile unui regret

pe care nu vrei să-l recunoști.

Eu tac, dar trăiesc.

Tu vorbești, dar ești gol.

Și într-un final,

cine e mai viu dintre noi? Eu cu dorul ce-mi arde-n inimă sau fericirea pe care tu nici măcar n-o cunoști?

Am ars tot ce amintea de tine,
Aruncându-mi sufletu-n gunoi
Și am rămas doar eu și cu mine
Să trăim acest groaznic război.

Ea nu-i doar blândețe, dar nici furtună,

E vânt ce șoptește și mare nebună,

E focul ce arde, dar nu se consumă,

O taină păstrată sub piele de humă.

E verde în ochi, ca pădurea de vară,

Dar gândul îi fuge-n furtună amară,

E greu de citit, dar ușor de simțit,

E visul ce doare și dorul iubit.

Vrea pace, dar vrea și iubire nebună,

Să ardă, să simtă, să-nvie, să spună

Că-i mult prea aprinsă să stea într-un loc,

Dar mult prea profundă să ardă-ntr-un foc.

Ea știe că-i greu s-o înțelegi deplin,

Dar totuși rămâne, nu pleacă-n senin.

Căci vrea o iubire ce schimbă destine,

Și-o lume ce-ncepe și moare cu sine.

Te-am iubit cu tot ce-am fost, cu suflet curat,

Dar tu m-ai lăsat ca pe-un vis spulberat.

Te-nsori? Du-te, ia-ți mireasă aleasă,

Să vezi cum iubirea se face cenușă, arsă!

Ea te va ține de mână, zâmbind,

Dar mâna mea o vei simți tot suspinând.

Să-i cauți căldura ce eu ți-am lăsat,

Și să găsești gheață, exact ce-ai visat!

Când o să-i șoptești vorbe dulci, mincinoase,

Să-ți vină în minte buzele-mi moi, păcătoase.

Când o s-o privești, s-o dorești, s-o iubești,

Chipul meu, ca o umbră, să nu-l mai gonești.

La altar când vei sta, îmbrăcat la costum,

Să simți cum iubirea mea te trage din drum.

Să vrei să fugi, dar să nu poți pleca,

Legat de-amintirea ce-n suflet ți-am pus-o cândva.

Să-ți fie amară nunta cea mare,

Să vezi ochii ei, dar s-o simți de uitare.

Și când îți va spune “Te iubesc” blând,

Să auzi glasul meu, în șoaptă murmurând

Dar eu? Eu n-oi rămâne în urmă să plâng,

Eu mă ridic, zâmbesc și înving.

Voi fi mai frumoasă, mai mândră ca ieri,

Și altul o să-mi șteargă durerea din seri.

Voi râde, voi străluci, voi dansa,

Când tu în durerea trecutului tău vei sta.

Să mă privești și să simți că ai pierdut,

Ce-n lume, o singură dată ai avut.

Căci eu nu-s femeia ce plânge-ntr-un colț,

Eu sunt furtuna ce-ți rupe al vieții pod.

Să-ți ardă iubirea, să-ți ardă păcatul,

Că eu am plecat… și am luat tot ce-a fost sfânt în al tău suflet, odată bogat!

Port lumea pe umeri, cu spatele frânt,

Sub cerul ce tace și ecoul ce cântă în vânt.

Munți de speranțe și râuri de dor,

Le car fără tihnă, fără ajutor.

Ziua mă-ndoaie cu griji ce m-apasă,

Noaptea mă cheamă, dar somnul nu mă lasă.

Gânduri ca pietre mi-s puse în sac,

Merg înainte, chiar dacă mă-ndoi și cad iar dintr-un pas.

Cuvinte ce dor și priviri ce rănesc,

Le țin în tăcere, dar tare mă cresc.

Fiindcă sub greul ce-n suflet s-a strâns,

Eu nu mă dobor, eu rămân neînvins.

Când cerul apasă și lumea-i prea grea,

Din mine răsare o forță nouă, cumva.

Nu plâng, nu mă pierd, nu îngenunchez,

Sub povara aceasta… eu tot răzbesc .

Căci dacă m-aplec, nu-i fiindcă cedez,

Ci fiindcă ridic și mai mult ce urmez.

Lumea-i pe umerii mei, dar să știe:

Eu nu sunt povară. Eu sunt temelie

Ea nu-i doar blândețe, dar nici furtună,

E vânt ce șoptește și mare nebună,

E focul ce arde, dar nu se consumă,

O taină păstrată sub piele de humă.

E verde în ochi, ca pădurea de vară,

Dar gândul îi fuge-n furtună amară,

E greu de citit, dar ușor de simțit,

E visul ce doare și dorul iubit.

Vrea pace, dar vrea și iubire nebună,

Să ardă, să simtă, să-nvie, să spună

Că-i mult prea aprinsă să stea într-un loc,

Dar mult prea profundă să ardă-ntr-un foc.

Ea știe că-i greu s-o înțelegi deplin,

Dar totuși rămâne, nu pleacă-n senin.

Căci vrea o iubire ce schimbă destine,

Și-o lume ce-ncepe și moare cu sine.

Te-am iubit cu tot ce-am fost, cu suflet curat,

Dar tu m-ai lăsat ca pe-un vis spulberat.

Te-nsori? Du-te, ia-ți mireasă aleasă,

Să vezi cum iubirea se face cenușă, arsă!

Ea te va ține de mână, zâmbind,

Dar mâna mea o vei simți tot suspinând.

Să-i cauți căldura ce eu ți-am lăsat,

Și să găsești gheață, exact ce-ai visat!

Când o să-i șoptești vorbe dulci, mincinoase,

Să-ți vină în minte buzele-mi moi, păcătoase.

Când o s-o privești, s-o dorești, s-o iubești,

Chipul meu, ca o umbră, să nu-l mai gonești.

La altar când vei sta, îmbrăcat la costum,

Să simți cum iubirea mea te trage din drum.

Să vrei să fugi, dar să nu poți pleca,

Legat de-amintirea ce-n suflet ți-am pus-o cândva.

Să-ți fie amară nunta cea mare,

Să vezi ochii ei, dar s-o simți de uitare.

Și când îți va spune “Te iubesc” blând,

Să auzi glasul meu, în șoaptă murmurând

Dar eu? Eu n-oi rămâne în urmă să plâng,

Eu mă ridic, zâmbesc și înving.

Voi fi mai frumoasă, mai mândră ca ieri,

Și altul o să-mi șteargă durerea din seri.

Voi râde, voi străluci, voi dansa,

Când tu în durerea trecutului tău vei sta.

Să mă privești și să simți că ai pierdut,

Ce-n lume, o singură dată ai avut.

Căci eu nu-s femeia ce plânge-ntr-un colț,

Eu sunt furtuna ce-ți rupe al vieții pod.

Să-ți ardă iubirea, să-ți ardă păcatul,

Că eu am plecat… și am luat tot ce-a fost sfânt în al tău suflet, odată bogat!

Port lumea pe umeri, cu spatele frânt,

Sub cerul ce tace și ecoul ce cântă în vânt.

Munți de speranțe și râuri de dor,

Le car fără tihnă, fără ajutor.

Ziua mă-ndoaie cu griji ce m-apasă,

Noaptea mă cheamă, dar somnul nu mă lasă.

Gânduri ca pietre mi-s puse în sac,

Merg înainte, chiar dacă mă-ndoi și cad iar dintr-un pas.

Cuvinte ce dor și priviri ce rănesc,

Le țin în tăcere, dar tare mă cresc.

Fiindcă sub greul ce-n suflet s-a strâns,

Eu nu mă dobor, eu rămân neînvins.

Când cerul apasă și lumea-i prea grea,

Din mine răsare o forță nouă, cumva.

Nu plâng, nu mă pierd, nu îngenunchez,

Sub povara aceasta… eu tot răzbesc .

Căci dacă m-aplec, nu-i fiindcă cedez,

Ci fiindcă ridic și mai mult ce urmez.

Lumea-i pe umerii mei, dar să știe:

Eu nu sunt povară. Eu sunt temelie