A fost, dar nu mai e…
A fost o vreme când numele tău
Era ars în pielea mea ca un jurământ.
A fost o vreme când mâinile tale
Erau răspuns la orice cuvânt.
Dar timpul a șters, dar timpul a stins,
Focul ce-mi ardea sub piele, aprins.
Acum ești un nume, o umbră subțire,
Un fum ce s-a dus, o veche amintire.
Nu doare, nu plâng, nu mai privesc,
Ce-a fost s-a pierdut, ce e, trăiesc.
Și dacă te-ntrebi de ce nu mai sunt,
E pentru că eu am ales alt cuvânt.
Стихи из этой категории
Spală ploaie!
Spală ploaie tot ce mă mai doare
Spală-mi rănile nevindecate
Și cheamă să-ți fie ajutoare
Furtuna, vântul și nopțile întunecate!
Prindeți-mă în a voastră vâltoare
Tot ce doare să uite al meu nume
Faceți cu mine calamitate naturală
Să scap de neputința ce zace în mine.
Spală ploaie de primăvară timpurie
Amintirea ce mi-a rămas doar mie
Șterge urma celui ce mi-a zâmbit
Și-n final a uitat .... că exist!...
Raiul cel mult visat
De-ar putea urechile să se încline în arta visului, nu as mai trai doar într-o simplă-mi iluzie
De-ar putea cerul lacrimi sa-mi strângă, acel ocean din ele, ar fi purul meu colț de rai
Dar nu știe nimeni, doar decât luna sfârșitul ce-mi va fi îngenunchiat, căci restora pe aceasta lume vorbesc si le pasă doar despre putere și bani
Iar pe acest pământ de-ar fi sa ma aprofundez-n iubire, as muri doar seacă de privirea rece a oamenilor care n-o mai dăruiesc
Pe acest glob pustiu, averile nu constau în ceea ce consider eu rai
Și ceea ce este cu adevărat un dar, nu îți este permis nici măcar sa te servești cu tihnă din el
Și anume pacea, pacea de a zbura lin spre tot ce-i mort și viu
Sa știi sa faci diferența, sa știi sa alini dorurile cu orice preț
Sa aprinzi focul, în adâncul unui pustiu infern
Pentru ca averile nu se măsoară în cât ai ci de fapt în câte dăruiești lumii
Dar sa fi om, nu îți este de ajuns pe aceste meleaguri
Trebuie sa fi totul din toate și nimic, nici prea mult, dar nici prea puțin
Și nici măcar nu ne dam seama, cum raiul ne este furat de sub picioare, sub tălpile celor ce conduc lumea
O lume de corupție, unde raiul-mi doar un privilegiu visat pe șirele spinarii, a morților și a brațelor ucigătoare a lumii de suspine întregi
Transcendent
Transcendent fior, transcendentă întâmplare ce mi-a macerat sufletul ce, acum curge mult prea doloros
Și nu-mi mai închape mâinile să cuprind această durere și nici în inimă s-o afund căci m-ai sfâșiat cu a ta dulce și sfântă pulcritudine a minciunii
Și tot-n torentul gândurilor mă păstrează pustie, căci numai eu nu-i sunt singurul gând
Și deși tot ce am trăit m-a fermecat, devenind neomenesc m-a compleșit, pentru că doar un om nemilos poate învinge acest război a lacrimilor ce pulsează prin atâta dor neuitate
Chiar și cârma vieții m-a abandonat, lăsându-mă dezorientată să mai privesc la ceas ultima clipă a vieții
Mă scurg cu fiecare conștientizare că n-ai să-mi mai scrii, deși mi-aș dori să știu dacă măcar mă mai știi
În gândul tău nici nu te inplor să mă mai ții, dar nu aș dori ca tu să-mi fi singurul gând într-o minte ce și așa e zbuciumată de nefericire
Unul dintre o miile de gânduri și cel mai trist, e că eu ca și o semnificație pentru a ta viață, am fost doar un eveniment ephemeral când tu pentru mine ai fost sinecdoza mea
Dar oare mai contează când tu nici nu mă mai poți vedea?
Oare te doare undeva măcar puțin de nu-mi scrii? Nu prea îi vine a crede nici minții melele ultima întrebare adresată căci, trebuia să fii iubit mai întâi ca mai apoi să te simiți-n durere îndurerat de un suflet ce și numele încă nu ți l-a uitat
Ai plecat
Ai venit in viata mea
Si ai parut ca esti,
Un om normal,
Pana ai decis sa pleci.
Ai plecat,
Nu ai ezitat.
Ai uitat tot ce s-a intamplat
Nu ai vrut sa te uiti in spate,
Tu cu ochii inainte , sa distrugi regate.
Am vorbit, si a fost frumos
Insa, totul trebuie sa se termine chiar daca nu are niciun rost.
M-ai lasat, asa ca altii,
Distrusa si fara speranta.
As vrea, sa nu fi vorbit cu tine,
Dar nu pot sa nu ma gandesc la amintirile alea nemărginite.
As vrea, sa pot sa te uit,
Chiar daca recent ai decis sa fugi.
Sa fugi de adevar si fapte,
Sa alergi departe.
Ai fost aici timp de 3 luni,
Dar nu as vrea sa uit, nici cele mici chestiuni.
As vrea sa uit de tine,
Insa stiu ca viata nu ar fi mai bine.
As vrea,sa nu fi plans
In seara cand mi-ai spus,
Toate acele lucruri,
Care m-au rapus.
As vrea sa nu ma mai gandesc,
Ca in tine a mai ramas un pic de sentiment dumnezeiesc.
Nu m-ai distrus tu,
Ci altii ce m-au strapuns,
Cu sabii de cuvinte ascutite,
Si lovituri cerebrale iesite, din comun.
Ai fost si tu o lovitura,
La inimioara mea abatuta,
Iar lucrurile pe care mi le-ai spus,
Au fost doar miciuni pe care le-ai compus.
Ai venit in viata mea,
Si mi-ai redat speranta.
Dar la sfarsit a fost doar o farsa.
Mi-ai spus ca si tu la mine te gandesti,
Dar amandoi stim ca nici nu-ti amintesti,
culoarea mea preferata.
As vrea sa uit de tine,
Numai ca, la inceput ai parit normal
Pana ai devenit doar un grosolan.
Recurs demisec
Ti-am dăruit cu drag bucăți din suflet
Crezând în timp ca vei aprecia
Și ca vei vrea când ne-o veni sfarsitul
C-un vin în doi sa incheiem povestea,
Mi-erati altarul meu de armonie
Neștiind ce va urma sa fie..
Ca vei alege să mă închizi in vesnicie
Sa ma abandonezi intr-o eternă mâhnire..
Mi-ai spus atât de sec ca nu ești pentru mine
Uitând de tot si toate peste noapte
Sperand sa pot uita si eu de tine..
Ai gândit rău...mai rău de-atata nU se poate.
Sunt zile...luni...un an....de când port doliu
După o poveste-n doi ucisa din orgoliu
Cu sentimente rosé puse la zid
Si-o durere ce-n mine o-nchid.
Și azi, ca alta data, pe-o foaie de lacrimi
udată
Rescriu povestea noastra încă o dată
Și cine stie câte pagini or plânge..câte foi.
Sfârșitul fără recurs ce l-ai dorit pentru noi.
Inima mea nu poate uita
Ma mint singură pe mine,
Spunând că nu te mai iubesc,
Dar inima mea știe prea bine:
Mai bun ca tine nu găsesc.
Cu tine e ceva aparte ,
Un sentiment de nedescris.
Dar știu că iubirea noastră
E un lucru interzis.
Eu stau și plâng în pernă noaptea,
Știind că tu ești cu alta.
Ești fericit ,tu ești cu ea,
În timp ce nu te pot uita.
Văzând că seamănă cu mine,
Au apărut niște întrebării:
Dacă toate îs ca mine,
Pe mine de ce nu mă alegi ?
Spală ploaie!
Spală ploaie tot ce mă mai doare
Spală-mi rănile nevindecate
Și cheamă să-ți fie ajutoare
Furtuna, vântul și nopțile întunecate!
Prindeți-mă în a voastră vâltoare
Tot ce doare să uite al meu nume
Faceți cu mine calamitate naturală
Să scap de neputința ce zace în mine.
Spală ploaie de primăvară timpurie
Amintirea ce mi-a rămas doar mie
Șterge urma celui ce mi-a zâmbit
Și-n final a uitat .... că exist!...
Raiul cel mult visat
De-ar putea urechile să se încline în arta visului, nu as mai trai doar într-o simplă-mi iluzie
De-ar putea cerul lacrimi sa-mi strângă, acel ocean din ele, ar fi purul meu colț de rai
Dar nu știe nimeni, doar decât luna sfârșitul ce-mi va fi îngenunchiat, căci restora pe aceasta lume vorbesc si le pasă doar despre putere și bani
Iar pe acest pământ de-ar fi sa ma aprofundez-n iubire, as muri doar seacă de privirea rece a oamenilor care n-o mai dăruiesc
Pe acest glob pustiu, averile nu constau în ceea ce consider eu rai
Și ceea ce este cu adevărat un dar, nu îți este permis nici măcar sa te servești cu tihnă din el
Și anume pacea, pacea de a zbura lin spre tot ce-i mort și viu
Sa știi sa faci diferența, sa știi sa alini dorurile cu orice preț
Sa aprinzi focul, în adâncul unui pustiu infern
Pentru ca averile nu se măsoară în cât ai ci de fapt în câte dăruiești lumii
Dar sa fi om, nu îți este de ajuns pe aceste meleaguri
Trebuie sa fi totul din toate și nimic, nici prea mult, dar nici prea puțin
Și nici măcar nu ne dam seama, cum raiul ne este furat de sub picioare, sub tălpile celor ce conduc lumea
O lume de corupție, unde raiul-mi doar un privilegiu visat pe șirele spinarii, a morților și a brațelor ucigătoare a lumii de suspine întregi
Transcendent
Transcendent fior, transcendentă întâmplare ce mi-a macerat sufletul ce, acum curge mult prea doloros
Și nu-mi mai închape mâinile să cuprind această durere și nici în inimă s-o afund căci m-ai sfâșiat cu a ta dulce și sfântă pulcritudine a minciunii
Și tot-n torentul gândurilor mă păstrează pustie, căci numai eu nu-i sunt singurul gând
Și deși tot ce am trăit m-a fermecat, devenind neomenesc m-a compleșit, pentru că doar un om nemilos poate învinge acest război a lacrimilor ce pulsează prin atâta dor neuitate
Chiar și cârma vieții m-a abandonat, lăsându-mă dezorientată să mai privesc la ceas ultima clipă a vieții
Mă scurg cu fiecare conștientizare că n-ai să-mi mai scrii, deși mi-aș dori să știu dacă măcar mă mai știi
În gândul tău nici nu te inplor să mă mai ții, dar nu aș dori ca tu să-mi fi singurul gând într-o minte ce și așa e zbuciumată de nefericire
Unul dintre o miile de gânduri și cel mai trist, e că eu ca și o semnificație pentru a ta viață, am fost doar un eveniment ephemeral când tu pentru mine ai fost sinecdoza mea
Dar oare mai contează când tu nici nu mă mai poți vedea?
Oare te doare undeva măcar puțin de nu-mi scrii? Nu prea îi vine a crede nici minții melele ultima întrebare adresată căci, trebuia să fii iubit mai întâi ca mai apoi să te simiți-n durere îndurerat de un suflet ce și numele încă nu ți l-a uitat
Ai plecat
Ai venit in viata mea
Si ai parut ca esti,
Un om normal,
Pana ai decis sa pleci.
Ai plecat,
Nu ai ezitat.
Ai uitat tot ce s-a intamplat
Nu ai vrut sa te uiti in spate,
Tu cu ochii inainte , sa distrugi regate.
Am vorbit, si a fost frumos
Insa, totul trebuie sa se termine chiar daca nu are niciun rost.
M-ai lasat, asa ca altii,
Distrusa si fara speranta.
As vrea, sa nu fi vorbit cu tine,
Dar nu pot sa nu ma gandesc la amintirile alea nemărginite.
As vrea, sa pot sa te uit,
Chiar daca recent ai decis sa fugi.
Sa fugi de adevar si fapte,
Sa alergi departe.
Ai fost aici timp de 3 luni,
Dar nu as vrea sa uit, nici cele mici chestiuni.
As vrea sa uit de tine,
Insa stiu ca viata nu ar fi mai bine.
As vrea,sa nu fi plans
In seara cand mi-ai spus,
Toate acele lucruri,
Care m-au rapus.
As vrea sa nu ma mai gandesc,
Ca in tine a mai ramas un pic de sentiment dumnezeiesc.
Nu m-ai distrus tu,
Ci altii ce m-au strapuns,
Cu sabii de cuvinte ascutite,
Si lovituri cerebrale iesite, din comun.
Ai fost si tu o lovitura,
La inimioara mea abatuta,
Iar lucrurile pe care mi le-ai spus,
Au fost doar miciuni pe care le-ai compus.
Ai venit in viata mea,
Si mi-ai redat speranta.
Dar la sfarsit a fost doar o farsa.
Mi-ai spus ca si tu la mine te gandesti,
Dar amandoi stim ca nici nu-ti amintesti,
culoarea mea preferata.
As vrea sa uit de tine,
Numai ca, la inceput ai parit normal
Pana ai devenit doar un grosolan.
Recurs demisec
Ti-am dăruit cu drag bucăți din suflet
Crezând în timp ca vei aprecia
Și ca vei vrea când ne-o veni sfarsitul
C-un vin în doi sa incheiem povestea,
Mi-erati altarul meu de armonie
Neștiind ce va urma sa fie..
Ca vei alege să mă închizi in vesnicie
Sa ma abandonezi intr-o eternă mâhnire..
Mi-ai spus atât de sec ca nu ești pentru mine
Uitând de tot si toate peste noapte
Sperand sa pot uita si eu de tine..
Ai gândit rău...mai rău de-atata nU se poate.
Sunt zile...luni...un an....de când port doliu
După o poveste-n doi ucisa din orgoliu
Cu sentimente rosé puse la zid
Si-o durere ce-n mine o-nchid.
Și azi, ca alta data, pe-o foaie de lacrimi
udată
Rescriu povestea noastra încă o dată
Și cine stie câte pagini or plânge..câte foi.
Sfârșitul fără recurs ce l-ai dorit pentru noi.
Inima mea nu poate uita
Ma mint singură pe mine,
Spunând că nu te mai iubesc,
Dar inima mea știe prea bine:
Mai bun ca tine nu găsesc.
Cu tine e ceva aparte ,
Un sentiment de nedescris.
Dar știu că iubirea noastră
E un lucru interzis.
Eu stau și plâng în pernă noaptea,
Știind că tu ești cu alta.
Ești fericit ,tu ești cu ea,
În timp ce nu te pot uita.
Văzând că seamănă cu mine,
Au apărut niște întrebării:
Dacă toate îs ca mine,
Pe mine de ce nu mă alegi ?
Другие стихотворения автора
Să-ți arda
Te-am iubit cu tot ce-am fost, cu suflet curat,
Dar tu m-ai lăsat ca pe-un vis spulberat.
Te-nsori? Du-te, ia-ți mireasă aleasă,
Să vezi cum iubirea se face cenușă, arsă!
Ea te va ține de mână, zâmbind,
Dar mâna mea o vei simți tot suspinând.
Să-i cauți căldura ce eu ți-am lăsat,
Și să găsești gheață, exact ce-ai visat!
Când o să-i șoptești vorbe dulci, mincinoase,
Să-ți vină în minte buzele-mi moi, păcătoase.
Când o s-o privești, s-o dorești, s-o iubești,
Chipul meu, ca o umbră, să nu-l mai gonești.
La altar când vei sta, îmbrăcat la costum,
Să simți cum iubirea mea te trage din drum.
Să vrei să fugi, dar să nu poți pleca,
Legat de-amintirea ce-n suflet ți-am pus-o cândva.
Să-ți fie amară nunta cea mare,
Să vezi ochii ei, dar s-o simți de uitare.
Și când îți va spune “Te iubesc” blând,
Să auzi glasul meu, în șoaptă murmurând
Dar eu? Eu n-oi rămâne în urmă să plâng,
Eu mă ridic, zâmbesc și înving.
Voi fi mai frumoasă, mai mândră ca ieri,
Și altul o să-mi șteargă durerea din seri.
Voi râde, voi străluci, voi dansa,
Când tu în durerea trecutului tău vei sta.
Să mă privești și să simți că ai pierdut,
Ce-n lume, o singură dată ai avut.
Căci eu nu-s femeia ce plânge-ntr-un colț,
Eu sunt furtuna ce-ți rupe al vieții pod.
Să-ți ardă iubirea, să-ți ardă păcatul,
Că eu am plecat… și am luat tot ce-a fost sfânt în al tău suflet, odată bogat!
Povara
Port lumea pe umeri, cu spatele frânt,
Sub cerul ce tace și ecoul ce cântă în vânt.
Munți de speranțe și râuri de dor,
Le car fără tihnă, fără ajutor.
Ziua mă-ndoaie cu griji ce m-apasă,
Noaptea mă cheamă, dar somnul nu mă lasă.
Gânduri ca pietre mi-s puse în sac,
Merg înainte, chiar dacă mă-ndoi și cad iar dintr-un pas.
Cuvinte ce dor și priviri ce rănesc,
Le țin în tăcere, dar tare mă cresc.
Fiindcă sub greul ce-n suflet s-a strâns,
Eu nu mă dobor, eu rămân neînvins.
Când cerul apasă și lumea-i prea grea,
Din mine răsare o forță nouă, cumva.
Nu plâng, nu mă pierd, nu îngenunchez,
Sub povara aceasta… eu tot răzbesc .
Căci dacă m-aplec, nu-i fiindcă cedez,
Ci fiindcă ridic și mai mult ce urmez.
Lumea-i pe umerii mei, dar să știe:
Eu nu sunt povară. Eu sunt temelie
Fata cu foc în privire
Ea nu-i doar blândețe, dar nici furtună,
E vânt ce șoptește și mare nebună,
E focul ce arde, dar nu se consumă,
O taină păstrată sub piele de humă.
E verde în ochi, ca pădurea de vară,
Dar gândul îi fuge-n furtună amară,
E greu de citit, dar ușor de simțit,
E visul ce doare și dorul iubit.
Vrea pace, dar vrea și iubire nebună,
Să ardă, să simtă, să-nvie, să spună
Că-i mult prea aprinsă să stea într-un loc,
Dar mult prea profundă să ardă-ntr-un foc.
Ea știe că-i greu s-o înțelegi deplin,
Dar totuși rămâne, nu pleacă-n senin.
Căci vrea o iubire ce schimbă destine,
Și-o lume ce-ncepe și moare cu sine.
Să-ți arda
Te-am iubit cu tot ce-am fost, cu suflet curat,
Dar tu m-ai lăsat ca pe-un vis spulberat.
Te-nsori? Du-te, ia-ți mireasă aleasă,
Să vezi cum iubirea se face cenușă, arsă!
Ea te va ține de mână, zâmbind,
Dar mâna mea o vei simți tot suspinând.
Să-i cauți căldura ce eu ți-am lăsat,
Și să găsești gheață, exact ce-ai visat!
Când o să-i șoptești vorbe dulci, mincinoase,
Să-ți vină în minte buzele-mi moi, păcătoase.
Când o s-o privești, s-o dorești, s-o iubești,
Chipul meu, ca o umbră, să nu-l mai gonești.
La altar când vei sta, îmbrăcat la costum,
Să simți cum iubirea mea te trage din drum.
Să vrei să fugi, dar să nu poți pleca,
Legat de-amintirea ce-n suflet ți-am pus-o cândva.
Să-ți fie amară nunta cea mare,
Să vezi ochii ei, dar s-o simți de uitare.
Și când îți va spune “Te iubesc” blând,
Să auzi glasul meu, în șoaptă murmurând
Dar eu? Eu n-oi rămâne în urmă să plâng,
Eu mă ridic, zâmbesc și înving.
Voi fi mai frumoasă, mai mândră ca ieri,
Și altul o să-mi șteargă durerea din seri.
Voi râde, voi străluci, voi dansa,
Când tu în durerea trecutului tău vei sta.
Să mă privești și să simți că ai pierdut,
Ce-n lume, o singură dată ai avut.
Căci eu nu-s femeia ce plânge-ntr-un colț,
Eu sunt furtuna ce-ți rupe al vieții pod.
Să-ți ardă iubirea, să-ți ardă păcatul,
Că eu am plecat… și am luat tot ce-a fost sfânt în al tău suflet, odată bogat!
Povara
Port lumea pe umeri, cu spatele frânt,
Sub cerul ce tace și ecoul ce cântă în vânt.
Munți de speranțe și râuri de dor,
Le car fără tihnă, fără ajutor.
Ziua mă-ndoaie cu griji ce m-apasă,
Noaptea mă cheamă, dar somnul nu mă lasă.
Gânduri ca pietre mi-s puse în sac,
Merg înainte, chiar dacă mă-ndoi și cad iar dintr-un pas.
Cuvinte ce dor și priviri ce rănesc,
Le țin în tăcere, dar tare mă cresc.
Fiindcă sub greul ce-n suflet s-a strâns,
Eu nu mă dobor, eu rămân neînvins.
Când cerul apasă și lumea-i prea grea,
Din mine răsare o forță nouă, cumva.
Nu plâng, nu mă pierd, nu îngenunchez,
Sub povara aceasta… eu tot răzbesc .
Căci dacă m-aplec, nu-i fiindcă cedez,
Ci fiindcă ridic și mai mult ce urmez.
Lumea-i pe umerii mei, dar să știe:
Eu nu sunt povară. Eu sunt temelie
Fata cu foc în privire
Ea nu-i doar blândețe, dar nici furtună,
E vânt ce șoptește și mare nebună,
E focul ce arde, dar nu se consumă,
O taină păstrată sub piele de humă.
E verde în ochi, ca pădurea de vară,
Dar gândul îi fuge-n furtună amară,
E greu de citit, dar ușor de simțit,
E visul ce doare și dorul iubit.
Vrea pace, dar vrea și iubire nebună,
Să ardă, să simtă, să-nvie, să spună
Că-i mult prea aprinsă să stea într-un loc,
Dar mult prea profundă să ardă-ntr-un foc.
Ea știe că-i greu s-o înțelegi deplin,
Dar totuși rămâne, nu pleacă-n senin.
Căci vrea o iubire ce schimbă destine,
Și-o lume ce-ncepe și moare cu sine.
Să-ți arda
Te-am iubit cu tot ce-am fost, cu suflet curat,
Dar tu m-ai lăsat ca pe-un vis spulberat.
Te-nsori? Du-te, ia-ți mireasă aleasă,
Să vezi cum iubirea se face cenușă, arsă!
Ea te va ține de mână, zâmbind,
Dar mâna mea o vei simți tot suspinând.
Să-i cauți căldura ce eu ți-am lăsat,
Și să găsești gheață, exact ce-ai visat!
Când o să-i șoptești vorbe dulci, mincinoase,
Să-ți vină în minte buzele-mi moi, păcătoase.
Când o s-o privești, s-o dorești, s-o iubești,
Chipul meu, ca o umbră, să nu-l mai gonești.
La altar când vei sta, îmbrăcat la costum,
Să simți cum iubirea mea te trage din drum.
Să vrei să fugi, dar să nu poți pleca,
Legat de-amintirea ce-n suflet ți-am pus-o cândva.
Să-ți fie amară nunta cea mare,
Să vezi ochii ei, dar s-o simți de uitare.
Și când îți va spune “Te iubesc” blând,
Să auzi glasul meu, în șoaptă murmurând
Dar eu? Eu n-oi rămâne în urmă să plâng,
Eu mă ridic, zâmbesc și înving.
Voi fi mai frumoasă, mai mândră ca ieri,
Și altul o să-mi șteargă durerea din seri.
Voi râde, voi străluci, voi dansa,
Când tu în durerea trecutului tău vei sta.
Să mă privești și să simți că ai pierdut,
Ce-n lume, o singură dată ai avut.
Căci eu nu-s femeia ce plânge-ntr-un colț,
Eu sunt furtuna ce-ți rupe al vieții pod.
Să-ți ardă iubirea, să-ți ardă păcatul,
Că eu am plecat… și am luat tot ce-a fost sfânt în al tău suflet, odată bogat!
Povara
Port lumea pe umeri, cu spatele frânt,
Sub cerul ce tace și ecoul ce cântă în vânt.
Munți de speranțe și râuri de dor,
Le car fără tihnă, fără ajutor.
Ziua mă-ndoaie cu griji ce m-apasă,
Noaptea mă cheamă, dar somnul nu mă lasă.
Gânduri ca pietre mi-s puse în sac,
Merg înainte, chiar dacă mă-ndoi și cad iar dintr-un pas.
Cuvinte ce dor și priviri ce rănesc,
Le țin în tăcere, dar tare mă cresc.
Fiindcă sub greul ce-n suflet s-a strâns,
Eu nu mă dobor, eu rămân neînvins.
Când cerul apasă și lumea-i prea grea,
Din mine răsare o forță nouă, cumva.
Nu plâng, nu mă pierd, nu îngenunchez,
Sub povara aceasta… eu tot răzbesc .
Căci dacă m-aplec, nu-i fiindcă cedez,
Ci fiindcă ridic și mai mult ce urmez.
Lumea-i pe umerii mei, dar să știe:
Eu nu sunt povară. Eu sunt temelie
Fata cu foc în privire
Ea nu-i doar blândețe, dar nici furtună,
E vânt ce șoptește și mare nebună,
E focul ce arde, dar nu se consumă,
O taină păstrată sub piele de humă.
E verde în ochi, ca pădurea de vară,
Dar gândul îi fuge-n furtună amară,
E greu de citit, dar ușor de simțit,
E visul ce doare și dorul iubit.
Vrea pace, dar vrea și iubire nebună,
Să ardă, să simtă, să-nvie, să spună
Că-i mult prea aprinsă să stea într-un loc,
Dar mult prea profundă să ardă-ntr-un foc.
Ea știe că-i greu s-o înțelegi deplin,
Dar totuși rămâne, nu pleacă-n senin.
Căci vrea o iubire ce schimbă destine,
Și-o lume ce-ncepe și moare cu sine.