Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Vatnshelt úr

Það er fallegur snemma janúarmorgunn, við erum í einum virtasta tækniskóla í Suceava sýslu, þar sem okkar ágæti enskukennari, Cecilia (við vitum ekki eftirnafn hennar) er á baðherberginu. Nánar tiltekið á kennaraklósettinu, í kvennadeildinni. Það er gróf byrjun á deginum eftir að 4-5 vekjarar eru stilltir á símann, einn fyrir 12:30, annar fyrir 2:40, tveir í viðbót fyrir son hennar og einn í viðbót fyrir 4:50 á morgnana. Fyrstu tveir áttu að taka sýklalyf, eftir að hann var með einhverja sýkingu af Staphylococcus aureus og ég veit ekki hversu marga aðra stofna af sjúkra- og gram jákvæðum bakteríum sem sonur hans kom með hann úr leikskólanum, síðasta viðvörunin átti að mæta tímanlega kl. stöð og taka strætó í framhaldsskólann (fyrir þá sem ekki vita þá er Cecilia ferðamaður með 15 ára reynslu í flutningum). Venjulega hefði Cecilia getað beðið um frí þar til henni fór að líða betur, að jafna sig, verða orkumeiri, en þú þekkir hana, þú veist hvernig hún er. Hún vill bara Ólympíufara, hún vill að allt sem hún gerir sé skynsamlegt, henni líkar við fagið sem hún kennir og ekki nóg með það, hún vill endurbæta kennsluna í þessu efni, hún hefur jafnvel tilhneigingu til að umbylta og bæta kennsluna þar til- myndi koma það á listastigið. Hann valdi að vinna yfirvinnu í því ríki sem hann er í, því hann veit að í ár verður Ólympíuleikinn haldin í menntaskólanum þar sem hann kennir. Í morgun hafði Cecilia hins vegar ekki tíma til að sinna sjálfri sér og því þurfti hún að fara á klósettið í fyrsta skipti. Allur maskari hennar hefur dreift sér, úr þéttingunni, sem betur fer þurrkar hún afganginn af með nokkrum blautklútum. Svo byrjar hann með þeim þurru að blása í nefið og greyið blæs, að kennararnir í kofunum við hliðina skemmta sér líka. Það rignir athugasemdum eins og: "Þú veist Cecilia, ég á sláttuvél sem ég nota til að skera frumskóginn í kringum húsið og hún gefur frá sér nákvæmlega sömu hljóðin." Kæru kennarar, sýndu samúð og hættu að hlæja að vandamáli Ceciliu, að það sé ekkert grín með örverurnar sem dreifast, þar sem þær birtast sífellt eins og sveppir eftir rigninguna, ég hef á tilfinningunni að heimsendir sé að koma, en þetta er raunveruleikinn, ég er vistfræðilegt ójafnvægi, mengun og bakteríur birtust. Og hlýnun jarðar hjálpar þeim að dafna... Allavega...Cecilia leggur jafn mikla ástríðu í að blása í nefið og hún gerir allt annað, hún hjálpaði mér ekki með nokkrar bækur sem ég þurfti fyrir 10000 árum síðan? Auðvitað já, en ég vil segja að heima hjá henni sést ekki einu sinni liturinn á veggjunum, gifsinu eða ef hún á málverk, að hún sé með bækur upp að ljósakrónunni. Og svona lítur nánast öll herbergi íbúðarinnar út. Ég skildi frekar fljótt að hún hefur brennandi áhuga á því sem hún gerir og vel gert við hana. Það er erfitt að finna ástríðu í einhverju, neinu, ég held í rauninni að ekkert sé skynsamlegt eða kannski þarf ég að halda áfram að leita þangað til ég finn það.

Aftur að sögunni okkar, Cecilia blæs úr nefinu, hendir vefnum eftir að hafa fyllt hann af seyti og blóðtappa, dregur vatn. Því miður, ásamt vefnum fór í holræsi og þetta flotta, nútímalega úr sem hún hafði fengið frá vinkonu sinni í afmæli í september. Það rann af úlnliðnum á honum því í óþarfa flýti (hann komst samt fyrstur) þrýsti hann ekki nógu fast á gripkerfið. Til að gefa smá samhengi er úrið með hitaþolnu armbandi, sem þolir vel vatn, á kassanum stóð að minnsta kosti "500 ATM vatnsþol". Japönsku framleiðendurnir voru ekki að ljúga um gæði vörunnar sem Cecilia var með, Casio G-Shock úr, aðeins of stórt fyrir kvenhönd, svört, kringlótt skífa sem sýnir klukkustundirnar með bláum arabískum tölum. Það veitir mótspyrnu, það er ósnortið enn í dag, aðeins að í gegnum fráveituna átti það aðra leið og flæddi yfir í Suceva vatnið, í stað þess að fylgja því alls staðar. Cecilia skelfur, setur auglýsingu í blaðið, setur upp veggspjöld um allan bæ með myndum af úrinu og lofar verðlaunum fyrir að finna það.

Mánuði eftir að leit hófst er henni tilkynnt að það hafi fundist og að hún komi til að sækja hana. Hann kemur á skrifstofuna, talar við konuna við afgreiðsluna sem gefur honum úrið. Cecilia veit ekki alveg hvernig hún á að bregðast við, þetta er úrið hennar og samt er eins og það sé horfið. Hversu lengi hefur það verið í vatninu þar sem allt er hellt niður, það hefur fengið hergrænan lit, hann mun reyna að fjarlægja það heima, annaðhvort með pincet, eða með naglaþjöl, eða með þvottaefni, eða með hvaða öðrum hreinsiefnum hann getur fundið. Í alvöru, það lítur ekki einu sinni út fyrir að úrið sem honum líkaði svona vel við í fyrstu...

Septuagenarul Robert Comăniţă, de profesie cibernetician, îşi propuse în dimineaţa aceea caldă de toamnă târzie să nu meargă la institut. Ziua de 14 octombrie avea pentru el o semnificaţie aparte şi i-o dedica în fiecare an fratelui său geamăn, Vladimir, dispărut fără urmă acum treizeci de ani. Deşi autorităţile judiciare clasaseră dosarul încă din start, punând dispariţia pe seama unor „cauze necunoscute”, el îşi continuă propria investigaţie de-a lungul timpului până în acest 14 octombrie însorit, când socoti, ex abrupto, că sosise momentul să tragă nişte concluzii. În primul rând, trebuia să se decidă asupra unui lucru simplu şi anume dacă fratele său geamăn era mort sau nu. Faptul că acesta dispăruse subit, fără să lase cea mai mică urmă a trecerii sau morţii sale, acoperea ambele posibilităţi, înclinând însă mai mult spre varianta a doua. Un glas lăuntric, care la gemeni se manifestă extrem de profund, îi spunea că Vladimir nu era mort, ceea ce putea să însemne alte două lucruri: fie că fusese răpit şi ţinut undeva în sclavie, fie că el însuşi îşi regizase dispariţia şi trăia cine ştie unde sub altă identitate. De data asta balanţa înclina spre prima variantă. La drept vorbind, concluzia conturată cu ocazia primei sale investigaţii, imediat după dispariţia lui Vladimir, care nu excludea posibilitatea unei răpiri, se baza pe câteva date certe. Se ştia cu precizie că Vladimir plecase de acasă la unsprezece fără cinci, prezenţa sa fiind înregistrată de camera video de la benzinăria Helios, unde acesta alimentase la ora unsprezece fix. De la benzinărie până la institut  era o distanţă de circa zece minute cu maşina, însă camerele de acolo nu-i semnalaseră prezenţa nici înainte, nici după ora unsprezece. Cei aproape treizeci de kilometri de drum dintre benzinărie şi institut străbăteau o suprafaţă agricolă plană, cultivată cu grâu, nefiind o rută prea circulată. De jur împrejur, cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea decât o mare verde de grâu încolţit şi cerul prăvălit ca un clopot peste această mare. Cum să dispari într-un asemenea loc cu tot cu maşină şi să nu laşi nicio urmă? Fata de la benzinărie confirmase că-l văzuse plecând în direcţia institutului, iar un şofer de TIR, care circula din sens opus, observase şi el, undeva pe la mijlocul distanţei, un Porche roşu, decapotabil, „mâncând jar”. Ultimul element care-i întărise convingerea că fratele său fusese victima unui eveniment neobişnuit i se relevase din elicopterul Poliţiei, după un survol efectuat cu procurorul Mărgean. Nu-i spusese nimic acestuia, dar ochiul său experimentat de cibernetician depistase aproape de locul indicat de şoferul de TIR o zonă circulară în lanul de grâu încolţit, care contrasta izbitor cu restul. La o cercetare ulterioară, pe teren, aflase şi explicaţia acelei anomalii: zona circulară, cu un diametru de circa douăzeci de metri, era pârjolită, purtând amprenta unui obiect propulsat, care se aşezase şi stătuse ceva timp acolo.

     În timp ce-şi pregătea ustensilele pentru ras, tot mai greu de o vreme încoace, Robert Comăniţă se privi îndelung în oglindă. Albise cu totul, iar pomeţii obrajilor îi ieşiseră proeminent în afară. Îi apăruseră mii de riduri în jurul ochilor şi gurii, ba şi câteva cute groase, ca nişte şanţuri, de-a latul frunţii. Puncte negre, înconjurate de smocuri de păr, se vedeau ici şi colo pe nas, deasupra buzelor şi în josul bărbiei duble. Doar albastru marin al irisurilor i se păstrase intact, nealterat de trecerea timpului, amintindu-i de vremurile frumoase de altădată. Nici el, nici Vladimir nu fuseseră căsătoriţi, dar cunoscuseră şi avuseră zeci de femei, umblaseră prin toată lumea, se bucuraseră de cele mai mari onoruri în ţară şi străinătate, îşi trăiseră viaţa cu vârf şi îndesat. E drept că nu prea lăsaseră nimic în urmă, cu excepţia lucrărilor ştiinţifice, şi nu se prea gândiseră la viitor, crezându-se, probabil, invulnerabili şi intangibili, adică nemuritori.

     Îşi strânse obiectele de ras zâmbind. Întotdeauna când se afla în faţa oglinzii îl asaltau amintirile, dădeau buzna ca nişte hiene din lumea tăcută a uitării, şi de fiecare dată pierdea noţiunea timpului. Acum trebuia să se îmbrace pe fugă, să pornească maşina, tot un Porche roşu, decapotabil, apoi să refacă pentru a treizecea oară ultimul drum al lui Vladimir, încheiat  invariabil cu aceeaşi reculegere pioasă şi dureroasă.

     Opri mai întîi la bezinărie. Fata de altădată, acum o femeie în vârstă, înceată şi supraponderală, îi făcuse plinul în linişte, iar el îi lăsase câteva sute de lei bacşiş, aşa cum proceda de ani de zile, ştiind că o ducea foarte greu, după care ieşi în stradă. Drumul era pustiu şi trist, sufocat de buruienile uscate de pe margini şi de pe câmpul lăsat în părăsire, care se întindea de jur împrejur până la linia orizontului. Parcurse cei aproape cincisprezece kilometri lejer, fără să se intersecteze cu nimeni, şi parcă maşina direct pe câmp, în locul în care descoperise prima şi singura dovadă palpabilă legată de dispariţia lui Vladimir. Îşi începu reculegerea în maşină, ca de obicei, cu mâinile împreunate şi ochii închişi. La un moment dat auzi un ciocănit în geamul din dreapta şi înainte de a se dezmetici se trezi cu un bărbat tânăr alături, care semăna uluitor cu Vladimir cel de acum treizeci de ani.

     -  Păstrează-ţi cumpătul! îi zise acesta îmbrăţişându-l. Sunt eu!

     -  Doamne, au trecut treizeci de ani.

     - Nici măcar o clipă, râse Vladimir Comăniţă amuzat de uluirea fratelui său, poate doar o jumătate de clipă, ca să fiu mai exact! Iar acum, frate, spune adio Terei şi hai să pornim înaintea timpului!

     În clipa următoare mai văzu un obiect argintiu, sub formă de disc, având la bază un cerc de lumini multicolore, care dădea impresia că obiectul se mişcă, apoi îşi pierdu cunoştinţa.

Am pornit prin viață strigând-o cu bucurie la primul fulg ce mi s-a așezat pe geană. Am plâns când el s-a topit. Ca-ntr-o vrajă , printre lacrimi râzând , plânsul mi-a fost răsplătit cu fulgi mulți, foarte mulți fulgi ce în jocul lor efemer se așezau grațios ca într-un final din dansul lebedelor.

Ani și anotimpuri treceau și - n drumul meu am poposit rezemându-mă de tulpina falnică a unui copac a cărui frunze foșnitoare, mi-au șoptit imperativ:Mergi înainte și urcă muntele pe care îl ai de escaladat!.

Trec anotimpurile…Albul, verdele și ruginiul se succed ca notele dintr-un allegretto , pe clapele unui pian. Obosit, uneori fascinat, alteori întristat de tot ce am văzut și am simțit, am continuat să urc până când cerul s-a înnorat. Voi, companionii mei unde ați poposit, sau cât de sus deja, ați urcat, mă aud întrebând fără răspuns. Realizez că am pornit singur și drumu-i lung , urcușu-i greu…

Deodată mi se așează un fulg pe geană, urmat de același dans din copilărie cu mulți, mulți fulgi de zăpadă , zăpadă ce de data aceasta m-a troienit în albul ei transformat în gheața ce cuprinde necuprinsul rece. Instinctual strig singurul nume pe care mi l-am amintit,numele IUBIRE. IUBIRE unde ești?! Mă vezi?!Mă auzi?! Mă cauți!?Tăcerea mi-a răspuns…

Undeva,cândva, într-un ziar deja mototolit , la rubrica de știri era scris că, un alpinist echipat neconform cu drumul de el ales, strigând un cuvânt prea tare, nu se știe ce a strigat, a provocat o avalanșă, propria lui avalanșă în care s-a prăbușit. Un Saint Bernard l-a găsit prea târziu…

De atunci.. :

A mai nins si va mai ninge

Rătăciți printre fulgii

Troiene de gânduri,

Vor mai fi…

Cuvintele avalanșe ne stăvilite

Mereu se vor rostogoli,

Se vor rostogoli…

Printre ele

Neuitatul cuvânt IUBIRE

Devenit reverberant

În ecou s-a preschimbat.

Dar TU, sau EA , sau cineva

Să ții minte

Când pleci la drum

Și - i drumui vieții,

În suflet și în gând

Să ai IUBIRE ca pe un cuvânt

Apelativul unui Saint Bernard…

Și va mai ninge, verdele va fi verde până va rugini și cerul va fi înnorat.

Judecătorul Dionise Cocon, un bărbat la vreo treizecişicinici de ani, pe care roba neagră, cu zeci de falduri, flutura ca pe o sperietoare de ciori, deschise şedinţa ordinară a Judecătoriei din Urlaţi, săgetând asistenţa cu o privire distrată.

– La ordine, zise grefiera din spatele unui vraf de dosare, cauza Lăcrămioara Mormoloc, având calitatea de reclamant…

Femeia care îşi auzi numele strigat, o blondă vopsită şi fardată violent, se ridică cu un gest afectat de pe bancă.

– Prezent.

– … şi Fabian Mormoloc, în calitate de intimat…

– Aici, să trăiţi ! răspunse bărbatul, aflat undeva în fundul sălii. Avea în jur de douăzeci-douăzecişicinci de ani, era îmbrăcat în costum negru, cu sclipici, cămaşă albă şi cravată roşie, la care se adăuga un ghiul uriaş de aur, fixat pe degetul inelar.

– …în acţiunea de divorţ, înaintată de reclamanta de mai sus, continuă grefiera. Părţile au fost citate legal, sunt prezente în sala de judecată, procedura fiind legal îndeplinită. Reclamanta a cerut admiterea ca martor a mamei sale…

– Adela Mărcudescu, vă rog ! se insiunuă o bătrânică vioaie, cu pălărie şi ochelari de vedere, care semăna foarte mult cu reclamanta, dar care arăta cu vreo patruzeci de ani mai în vârstă decât aceasta.

– … A-de-la Măr-cu-des-cu, repetă grefiera, pe silabe, consemnând ceva pe un formular şi întinzând dosarul judecătorului.

Acesta parcurse câteva clipe dosarul, apoi îşi ridică ochii spre reclamantă.

– Aveţi cuvântul pe fond !

– Vă mulţumesc din suflet, domnule judecător ! se fandosi ea. Hotărârea mea este definitivă şi irevocabilă. I-am acceptat ani în șir beţia, infidelitatea, gelozia ( poate să confirme jumătate de cartier! ) , dar bătaia, domnule judecător, bătaia şi violenţa, cu care sunt tratată, ca să zic așa, de un an încoace nu i le mai pot tolera. Cer, prin urmare, desfacerea imediată a căsătoriei !

– Mulţumesc, zise judecătorul făcând semn martorei să se apropie. Ia spune-mi, mamaie, ce s-a întâmplat în data de 13, luna trecută ?

– Ceea ce s-a întâmplat atunci, domnule judecător, turui bătrânica, întrece orice închipuire. Ne-am trezit cu el în stare de ebrietate pe la miezul nopţii strigând să-i deschidem că altfel sparge uşa, lucru care s-a şi întîmplat! A dat apoi buzna peste noi, ne-a lovit şi a distrus tot ce a găsit în cale : veselă, servicii de cafea şi de pahare, oglinda de pe hol, televizoarele şi multe altele, că nu-mi mai amintesc acum. Abia după ce am sunat la Poliţie şi ne-au sărit vecinii în ajutor s-a mai potolit, dar în zori a luat-o de la capăt…

Judecătorul o opri cu un gest moale, îngăduitor.

– Bine, bine, mamaie, poţi să iei loc ! Are cuvântul pe fond intimatul !

Pârâtul se apropie de bară cu siguranţa ostaşului dinaintea luptei, adică foarte degajat şi motivat.

– Cu voia dvs., domnule preşedinte, aş începe prin a vă asigura că nimic din cele susţinute de reclamantă nu rezistă unei analize riguroase, după cum nici pretinsa agresiune asupra acesteia, clamată şi de martoră aici, nu stă în picioare. În fapt, ca să n-o lungesc prea mult, doresc să vă informez că mobilul acestei întîmplări este mai subtil decât pare, fiind construit în aşa fel încât să camufleze adevăratele intenţii ale reclamantelor: izgonirea mea din propria casă. Întrucât nu existau motive ca acest lucru să se întîmple cu acordul meu, reclamantele s-au gândit să mă atragă într-o ambuscadă…

Mulţimea din sală izbucni în râs, iar judecătorul, luat prin surprindere de argumentaţia pârâtului, se stăpâni cu greu să nu râdă la rându-i.

– Vă rog să păstraţi liniştea, fiindcă altfel evacuez sala ! Continuaţi, domnule Mormoloc ! Deci aţi fost atras într-o „ambuscadă”, ceea ce pare destul de verosimil, dar atunci cum se explică spargerea uşii ?

– Până la spargerea uşii e drum lung, domnule judecător ! Anterior pregătirii ambuscadei, reclamantele m-au căutat la telefon şi m-au chemat să facem o înţelegere amiabilă. Eu, de bună credinţă, am dat curs acestei invitaţii, destul de ciudate, având în vedere ora târzie, pe de o parte, și schimbarea bruscă de optică, pe de altă parte. Abia după ce pârâtele m-au tras înăuntru forţat, trădându-şi adevăratele intenţii, m-am dumirit şi am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacra.

– Şi din cauza acestei „replieri” soţia dvs. a avut nevoie de zece zile de îngrijiri medicale ? întrebă judecătorul. Dezvoltaţi acest aspect, vă rog !

– Am spus că am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacră, domnule judecător, dar reclamanta mă apucase deja de păr şi mă dizlocase de acolo ,trăgându-mă până în sufrageri ! Se înţelege că m-am zbătut să scap, efectuând, probabil, mişcări ample, fiindcă numai astfel se explică distrugerile menţionate mai înainte şi vătămările descrise în certificatele medico-legale. În orice luptă există şi pierderi colaterale, domnule judecător, şi ca să ne întoarcem la uşă, adică de unde am plecat, trebuie să ştiţi că uşa n-a fost sfărâmată pentru că aş fi vrut s-o distrug, pur şi simplu, ci pentru că trebuia să ies cumva din ambuscadă !

Judecătorul închise dosarul, puse pixul deasupra, păstrând o sprânceană smuncită în sus.

– Sentinţa rămâne în pronunţare pentru mâine la ora 14 ! zise grav, apoi îşi ridică ochii şi-l fixă din nou pe pârât. Mai spuneţi-mi ceva, domnule Mormoloc ! Cum se face că aţi ieşit fără nicio zgârâitură din „ambuscada” aceasta?

Pârâtul îşi lăsă spășit ochii în jos.

- Nici eu nu-mi explic, domnule judecător!

2. Trecut și prezent

    Căldura din sobă stăpânea micul studio amplasat la capătul clădirii care adăpostea bucătăria și câteva cabinete medicale. Gabriel nici nu-și putea dori un confort mai mare aici, într-un colț uitat de lume. A ales izolarea după vacarmul care îl obosise atât de mult în cei șase ani petrecuți într-o capitală din care nu reușise să-și însușească decât neajunsurile care te agasau la tot pasul. Se întinse pe pat și ochii fixară cu intensitate formele geometrice imprimate pe fața de pernă. Era un verde închis întretăiat de linii albe ce formau triunghiuri regulate. Prea regulate pentru ca mintea să poată să le distingă între ele. Se concentră și privirea se lipi de spațiul închis într-un triunghi. Un verde crud îi invadă ochii în timp ce mintea lui percepea o adiere ușoară de vânt printre firicelele de iarbă cuprinse de un dans languros. Corpul se supuse în totalitate simțurilor și comandă picioarelor un drum spre acea insulă verde, triunghiulară, ce arunca în cenușiul înconjurător o stare îmbietoare de paradis. Un copil alerga dinspre marginea satului spre primele case. Vorbele sale zburau strecurate printre hohotele de plâns.

— Loiza! Loiza!

Loiza zăcea în mijlocul izlazului întinsă pe o parte. Ochii negri erau larg deschiși în capul ce încerca spasmodic să prindă înălțime. Picioarele băteau aerul în timp ce întregul corp tremura sub starea generată de fulgerul care o străpunsese cu toată puterea. Alerga fără încetare zguduit de bătăile inimii ce nu-l mai ascultau. Oamenii, ieșiți în stradă cu sape și furci, în izmene albe ce atârnau larg până la genunchi, încercau să înlăture din șanțurile pline de apă crengile aduse din deal de vijelie. O ploaie de vară se prăvălise din dealurile care mărgineau satul spre est, coborând cu surle și scântei spre cealaltă margine până în izlazul unde Gabriel scosese iapa lui favorită la păscut. În ritmul pașilor, mintea lui zvâcnea ca un arc scăpat din strânsoare, blestemând cu sufletul de copil inocența clipelor care îi umpluseră inima de bucurie în acea dimineață când, pentru prima dată, tatăl lui îl așezase călare pe cal și i-o încredințase pe Loiza. Savurase cu toată ființa fiecare pas al animalului spre moarte.

— Nebunule, unde ți-e capul?

— Dobitocule, te crezi pe câmp?

Două tramvaie închiseră unghiul de verdeață în vacarmul stăruitor al frânelor și înjurăturilor vatmanilor.

Tânărul pătrunse pe covorul verde și se așeză pe iarbă. În fața lui era o altă lume, o lume a gândurilor fără stăpân. Tramvaiele se petrecură și lăsară în urmă clipele de rătăcire statornicite în minte. Aerul, împrospătat de umezeala căzută din cer, pătrundea încet-încet în plămânii lui alungând din minte colosul negru despuiat de viață. Se strecură cu abilitate printre mașinile ce înaintau greu prin intersecția aglomerată și luă tramvaiul spre centru. Mai putea ajunge la timp la cursurile de după amiază.

Căldura răspândită de soba de teracotă garnisită din belșug cu lemne îl doborî adâncindu-l într-un somn adânc, odihnitor, fără vise. În curtea spitalului se lăsase ușor întunericul peste vacarmul ce încă se strecura prin găurile de lângă tocurile de ferestre umplute cu cârpe. Un cor de voci își etala prezența ducând la infinit laitmotive personale din cele mai diverse. Majoritatea invocau divinitatea. Peste unduirea disonantă de sunete se așezau sporadic comenzi scurte.

— Tratamentul la salonul 2!

— Aduceți cina la salonul 1!

— Mizerie la salonul 1!

— Căutați nebuna cu bastonul la turnul roșu!

Nebuna cu bastonul, sau tanti Crina, cum era apelată de toată lumea atunci când stăteau față în față cu ea, își făcea rondul de seară în jurul turnului roșu. De când a intrat în această curte a fost atrasă de farmecul acestui turn care părea să fie acolo dintotdeauna. Îl îmbrățișase cu toată dragostea ei adunată în zeci de ani de tăcere voluntară. Oricine se apropia de zidul roșu era apostrofat fără milă arătându-i-se amenințător și bastonul de care nu se despărțea niciodată.

— Nu pune mâna! Nu pune mâna!

Tanti Crina avea doar două tipuri de manifestări. O deplasare greoaie de om invalid în spațiile închise dublate de un limbaj coerent pe care îl redobândise de când își împărțea traiul cu alte nebune, dar pe care refuza cu desăvârșire să-l aplice și cu lumea normală, și un umblet absolut normal prin curtea spitalului unde bastonul nu-i mai era de trebuință decât pentru a profera amenințări însoțite de veșnica apostrofare „Nu pune mâna!”. Erau singurele vorbe pe care le adresa oricui în afara salonului.

Un vânt ușor se strecură dinspre malul Oltului spre ferestrele clădirilor. Prin micile crăpături trecerea aerului aduse în cameră o undă de prospețime dublată de un șuierat mai convingător decât zgomotele în continuă scădere, care mai răzbăteau dinspre saloane. Întunericul înghițea ca într-o joacă săgețile de lumină care mai răzbăteau din ultimele convulsii ale resturilor de jăratic ce-și plângeau neputința în marea de cenușă. Scârțâitul patului vechi alungă somnul din mintea lui Gabriel iar întunericul îi pătrunse cu dușmănie în ochi. Se ridică brusc încercând să-și adune gândurile. Un proces lung și anevoios după un somn atât de pătrunzător. Înainte chiar de a-și fi putut stăpâni mintea, văzu umbra propriului corp alungită peste zidul turnului roșu. Din spate, o lună generoasă spinteca văzduhul cu săgeți de lumină ce încercau să treacă prin zid până în inima timpului ținut prizonier de pietrele roșii.

O ușă masivă din fier, care părea țintuită în tocul gros de lemn de multe veacuri, nu lăsa loc de dubiu oricărui cutezător prea curios. Pe aici nu intră nimeni. Dincolo de ea, puteai iscodi doar cu închipuirea. În varianta oficială, turnul, destul de bine păstrat, cu ziduri intacte și acoperișul doar pe ici-colo străpuns de vegetație, adăpostea o singură încăpere pe pereții căreia atârna o scară de piatră ce permisese cândva, când încă era intactă, vizitarea crenelurilor lăsate în scop de apărare. Ploile și vânturile strecuraseră în interior atâta praf încât mijlocul camerei era acum ca o movilă înaltă acoperită cu tot felul de tufișuri ce-și urmau ciclul de viață în funcție de anotimpuri. Vântul venea dinspre Olt încărcat cu răcoarea nopții de iarnă. Fulgii curgeau din înalturi, nu atât din ninsoarea ce se oprise cu câteva zile înainte, cât din copacii crăcănați spre cerul cenușiu care atârna ca o cupolă încremenită peste albul muntelui de dincolo de râu. Doar câteva stele reușiseră, în acea noapte, să străpungă întunericul de culoare cenușie așternut deasupra celor câtorva lămpi ce trimiteau spre curte fiori de lumină. Dincolo de conurile firave de lumină agățate pe stâlpii de lemn, doar animalele mai puteau distinge puținele forme de copaci care se aciuaseră în vreme prin curtea spitalului. Un zid gros de piatră, peticit pe alocuri de un gard de scânduri, așternea și el patina istoriei peste acest loc lipit de malul Oltului, închizând cărări ce încercau să te conducă spre cotul larg al râului, cot ce cuprindea ca într-o potcoavă spitalul. Clădirile erau răzlețite pe latura ce închidea potcoava, de-a lungul drumului, cu excepția clădirii administrative care trona ca un comandant de pluton inspectându-și trupa aliniată. Din coșurile știrbe, rotocoale de fum alunecau leneșe, înșurubându-se fără vlagă în întuneric. Umbra doctorului Gabriel se micșora pe zid. În mintea lui încă mai răsunau cuvintele repetate neîncetat de tanti Crina.

— Nu pune mâna!

Dar căldura ce i-a străpuns corpul în prima zi când se contopise cu zidul îl atrăgea ca un magnet care îi comanda mișcările. Printre zvârcolirile de trupuri ce îi răsăriseră în ochii minții fără urmă de tăgadă, se strecurau fețe luminoase care îl priveau de undeva din trecutul pierdut al timpului care se revărsa peste timpul său înghițindu-i existența. În venele sale un alt sânge alimenta creierul săpând milioane de striațiuni umplute cu trăiri din care prezentul lipsea cu desăvârșire. Sau poate acesta era adevăratul prezent, iar el gusta uneori și din timpul viitorului. Mâna se sprijini pe tabla rece, trupul se îndoi spre turn. Umbra se pierdu sub picioarele sale afundate în albul nevinovat al zăpezii. Simțea că alături de acest turn poți trăi clipa revelației. El, Gabriel, făcea primii pași spre o altă viață cu care poate mai fusese oropsit cândva.

În curtea școlii copii se hârjoneau fără prea mare tragere de inimă într-un joc stupid în care doar fetele puneau mult suflet. Gabriel se desprinsese din cerc și se năpustise spre grădina ce se întindea dincolo de ultima clădire. Nu cu mult timp în urmă, în locul lecției de ştiințe ale naturii, într-o bucurie nedisimulată, toată clasa ajutase la scosul morcovilor. Așezat departe de ceilalți copii, Gabriel scormonise pământul cu mâinile goale. Unghiile i se negriseră mult dincolo de uniunea cu carnea lăsând șuvițe de sânge să înmoaie pământul. La un moment dat, în conul deschis cu atâta trudă, degetele se clătinară fără a mai întâlni vreun obstacol. Își adunase toate puterile și încercase să-și strecoare mâna prin deschizătura îngustă. Rezistența, pe care credea că o va întâmpina, se topise, conul săpat mulându-se fără niciun efort pe brațul său. Încă puțin și, odată cu umărul, pieptul lui ar fi dispărut în hău.

— Hei, Gabriel! Ce faci acolo?

Speriat, își retrase mâna și, ridicându-se, încercă să astupe cu piciorul groapa făcută. Dar sub piciorul lui, pământul își etala negrul sănătos din care, speriate, se clătinau câteva fire de iarbă. Atunci a înțeles că el este o fărâmă din lumea de deasupra, iar dedesubt, o altă lume îl va primi cândva. Doar că acest dedesubt, pe care atunci îl simțise ca fiind ceva aflat sub tălpile sale, simțea acum că este peste tot. Era suficient să lase timpul să-i străbată trupul, nu să-l conducă. Turnul roșu devenise izvorul său de timp.

Fulguiala născută de vânt se transformase treptat într-o viforniță stăruitoare ce acoperea vuietele venite dinspre Olt cu șuieratul inconfundabil al vijeliei care se prăvălea din înaltul munților, rupând fără remușcări crengile înghețate ale copacilor. Gabriel rămase împietrit în fața porții, sprijinindu-și trupul pe palmele întoarse ce păreau lipite de metalul înghețat. Rotocoale de zăpadă se strecurau pe sub paltonul desfăcut, lăsând pete albe pe pieptul gol sau sub mâneca largă. Dinspre gât, cărări reci de apă își făceau loc spre șira spinării. De dincolo de poarta turnului, răzbătea un glas feciorelnic care îi cuceri dintr-odată mintea. Râsete și suspine se înverșunau să guverneze peste vuietul iernii. Un pas, doar un pas, și ochii lui, ascunși adânc în orbitele trecutului stăpânit de chemarea timpului, ar fi putut pătrunde în altă lume, lumea pe care o căuta ca pe o povară trebuincioasă. Din acea lume își va hrăni Eul care să poată să-i întregească toate trăirile, prezente dar, mai ales, trecute. Era un moment de răscruce și calea lui se tulbura în vadul fluviului temporal tocmai pentru că nu găsise încă izvorul sufletului său. Știa că oricâte trăiri ar avea, nu există decât un singur suflet, sufletul primordial oferit de divinitate unui purtător creat din lutul dumnezeiesc. În el se vor perinda, în timp, trupuri care vor acumula toate păcatele lumii, până când, bolnav de propria osândă, acesta va muri lăsând pe lume o nouă monstruozitate, omul fără suflet, omul închinat diavolului fără cale de întoarcere. Dar el trebuia să șteargă toate păcatele adunate de antepurtători, în încercarea de a salva o singură sămânță care să dăinuie asemeni lui Dumnezeu, ca om cu suflet neprihănit. Iată de ce trebuia să caute filonul de țărână peste care El a suflat puritate pentru prima dată. Cărarea lui trecea prin acea poartă, iar cheia era sufletul uneia dintre nebunele ospiciului. Poate că doar el și tanti Crina cunoșteau secretul turnului. Tot ce putea face acum era să-și încarce trupul cu credința pe care fiecare atingere a turnului o revărsa asupra minții sale. Depărtă brațele și lăsă trupul să îmbrățișeze poarta. Închise ochii și-și desprinse privirea de propriul trup, lăsând-o purtată de minte în spațiul  care o înghiți aruncând-o într-o spirală purtătoare de imagini. Acum putea să vadă. Jetul de lumină se despica în milioane de făclii ce-i pătrundeau prin vene înegrindu-i sângele. Doar așa putea să știe cât de posedat îi era sufletul de balamucul crescând al omenirii. Ici, colo, frânturi roșii se furișau spre inimă, regenerând speranțele spre mântuirea veșnică. Fiecare vizită în sufletul său, aducea minții o lespede de granit asamblată de El în piramida purtătoare de voință.

— Gabriel! Deschide ușa!

Se piti în spatele porții fără să schițeze niciun semn că ar fi auzit chemarea.

— Gabriel! Deschide odată!

Lângă el, pe podea, zăceau lucruri înșirate din toată camera. Oamenii, ei, oamenii, nu știu că în case lucrurile aduc păcatul mai iute decât vorba. Apăru ca din senin lângă mama lui, lângă ușa încuiată.

— Nu ești înăuntru? De ce este ușa încuiată?

— Nu este încuiată, mamă!

Apăsă clanța și ușa se deschise oferind privirii o cameră aflată în perfectă ordine.

— Of, ce m-am speriat, adăugă maică-sa și se îndreptă spre treburile ei.

Gabriel rămase în mijlocul camerei și, surâzător, adăugă pentru mintea lui rămasă tributară propriilor idei:

— Lucrurile au propriul lor ciclu. Noi le înlocuim cu altele care au același rost. Trupurile sunt și ele lucruri. Rostul lor este să poarte sufletul. Când se strică le înlocuim cu alt trup. Sufletul este rostul.

Luă o carte de pe masă și se urcă în dudul din mijlocul curții. Foamea din sufletul lui rodea rândurile din cărțile deschise de-a valma, fără alegere.

Într-un târziu, se desprinse din îmbrățișarea porții și, mai mult târându-se prin zăpadă, se îndreptă spre pavilionul unde tanti Crina sigilase poate, în propria nebunie, cheia spre izbăvire.

Acoperit de zăpadă, ajunse la camera de gardă. Două asistente moțăiau pe fotolii încercând să facă abstracție de lumina pe care nu aveau voie să o stingă. La intrarea doctorului se scuturară repede de starea de amorțeală și începură să rânduiască, din nou, pungile de medicamente. Gabriel se apropie de masă și începu să studieze dosarele pe care în cursul dimineții refuzase să le vadă. Fără să scoată un cuvânt, pe măsură ce le parcurgea, punea din teancul de dosare câte unul deoparte. Pe fiecare dosar era trecut salonul. Zece saloane, în total 60 de bolnavi împărțiți în funcție de diagnosticele primare. Tulburare bipolară cu episoade maniacale în primele două saloane aflate în clădirea dinspre poartă, schizofrenie într-o clădire mai mare care cuprindea patru saloane și tulburări distimice în alte patru saloane aflate în clădirea în care era și camera de gardă. Părea complet absorbit de studiul dosarelor și nu observă privirea insistentă a uneia dintre asistente. Iulia, o fată roșcată, era de mai puțin de un an la spital și gândea că este oarecum în aceeași situație cu tânărul doctor. Un început de carieră într-o locație destul de depărtată de casă. La început, până ploile au început să fie supărătoare și frigul să muște, făcea naveta cu un autobuz dărăpănat care mai avea și obiceiul să se strice pe drum. Apoi a hotărât să părăsească garsoniera din oraș în favoarea unei locuințe luate cu chirie în sat. Era mulțumită că după o tură de 24 de ore putea să-și oblojească sufletul ascultând vuietul pădurii ce aproape invada curtea casei. De când se mutase aici, totul părea mai ușor, viața prinsese culoare în obrajii ei atât de șterși până nu de mult. În toată singurătatea, era fericită să-și lase auzul încântat de muzica stranie ce înconjura casa așezată pe o prelungire de pământ care se opintea să pătrundă în valea Lotrioarei, de căderile zgomotoase ale valurilor de zăpadă venite din cer și din arbori, de murmurul cuvintelor absorbite cu nesaț de ochii mari din cărțile pe care le iubea atât de mult. Așezată în fotoliul vechi, în fața geamului, ar fi dorit de multe ori să-și poată împărți privirea între filele cărții și dinamica tabloului ce-i copleșea ființa. Iar acum, iată că un tânăr își aruncase zilele tot într-o odaie împrejmuită de atâtea minuni. Ar fi vrut să-i vorbească, să-i spună ce frumos cântă vântul, cât de grațioase sunt vârtejurile de zăpadă și câtă liniște sufletească poate respira o ființă rătăcită într-un colț de rai. Dar nimic din ce gândea nu se cuvenea a fi spus în această lume a suferinței, printre oameni care nu aveau ca sprijin în viață decât o minte rătăcită. Închise ochii și respiră adânc, moment în care Gabriel ridică privirea și părea că, pentru prima dată, o zărește. Simți căutarea lui și se întoarse ușor cu spatele să-și ascundă tremurul mâinii bandajate. Cealaltă asistentă părea să trăiască departe de aceste secvențe de timp ce-și căutau sincronizarea. Se spune că fiecare om poate trăi în propriul timp, interacțiunile umane nu sunt decât anomalii în parcursul sinusoidal al actului de voință generat de minte. Când apare un impuls se produce anomalia și curg cuvintele. Dar dacă mintea părăsește propriul timp, sincronizările devin imposibile. O oră de liniște poate fi o barieră serioasă în calea oricărei comunicări, dar acolo unde cuvintele refuză să zboare, filonul întâmplării produce scânteia așteptată de gândurile ascunse.

Madame Chibritescu, o doamnă în toată puterea cuvântului , poftise în dimineața accea, la micul dejun, care era același de ani de zile, și o porție de mure. Băiatul de casă, Ion Alui Suveică, cam încet la minte, rămase cu gura căscată.

- Numai dacă urc în pădure, tanti Adela!

- Nu mă interesează unde te urci, vreau mure și gata!

- Atunci mă duc, bodogăni Suveică resemnat, dar nu mă așteptați mai devreme de amiază!

- Si eu ce mănânc la micul dejun? se impacientă doamna Chibritescu. Mai bine merg cu tine!

Suveică ridică din umeri indiferent.

- Faceți cum vreți, că nu vă duc în spate!

Pădurea era la o zvârlitură de băț, murele însă erau ceva mai sus, pe niște râpe destul de prăpăstioase.

- Ești sigur, Ioane? îl tot întreba ea nerăbdătoare. Sper că n-ai încurcat potecile?

- Stați liniștită, tanti Adela, am fost de o mie de ori aici!

Nu mult după aceea, văzură tufele de zmeură și mure.

- E cam greu de ajuns acolo! aprecie doamna Chibritescu, al cărui elan matinal scăzuse văzând cu ochii..

- Vi se pare! o contrazise Suveică râzând. Dacă urcă ditamai moș Martin, de ce n-am urca și noi?

- Mă rog, ia-o tu înainte!

Cu chiu cu vai ajunseră la locul cu pricina, unde Suveică se trântise la pământ, epuizat, iar doamna Chibritescu dispăruse printre tufișiri. La un moment dat o auzi țipând, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe, apoi o văzu prăvălindu-se la vale. Crezuse că va muri, dar își făcuse iluzii degeaba. Simandicoasa doamnă se oprise după câteva tumbe caraghioase în tulpina unui brad cu hainele vraiște. Abia atunci observase că nu purta nimic pe dedesupt.

- Ce te uiți ca prostu`! il beșteli ea, aranjându-și cu pedanterie fusta motolită. Ajută-mă să mă ridic și hai acasă! Mi-a trecut pofta de mure!

Făcură drumul înapoi în tăcere. Aproape de locuința mătușii sale, aflată chiar lângă stradă, Suveică se angajase în traversare fără să se asigure și puțin lipsise să nu fie luat pe capota unei mașini.

- Doamne, Ioane!? îl dojeni doamna Chibritescu necruțătoare. Nu ești deloc vigilent!

Reproșul mătușii îl enervă la culme.

- Recunosc că sunt cam neatent, tanti Adela, răspunse el aproape spășit, dar cine era mai înainte cu „vigilența” în sus?

Da, trebuie doar să vrem,

Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,

Da, dacă ne-a motivat,

Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),

Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,

Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,

Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),

Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,

Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,

Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,

Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),

Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,

Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,

Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,

Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,

Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,

Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,

Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,

Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,

Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,

Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,

Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,

Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,

Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",

Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,

Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic, 

Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent, 

Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...

Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.

Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.

La un magazin de haine second-hand,

Luate, adunate, răsfirate de la orice brand,

O cucoană trecută de prima tinerețe, căci avea cam în jur de 70 de ani, se uită la bustiere,

Sora mai mare a Ceciliei, proprietara magazinului, se uită la femeia cu gesturi grosiere,

O vede că tot stă și moșmondește,

Parcă nimic nu-i mai tihnește,

Trece pe lângă rafturile cu bluze,

Le alege doar pe cele ce au imprimeu cu meduze,

Pune, pune, îndeasă în plasă tot ce găsește,

Nu prea pare că se grăbește,

Mișcările sunt lente,

Nu cedează sub privirile atente

Ale șefei magazinului,

Ce tușește măgărește, admirând poza buletinului,

Bătrânica noastră hoață,

Nu are absolut nicio greață,

Pentru că pofta inimii o răsfață,

S-a produs o boroboață,

La un moment dat, șefa magazinului o întreabă,

,,Aveți sacoșe grele, ați mai fost și pe la alte magazine bănuiesc?",dar baba glumeață îi răspunde: ,,Ia vezi-ți fă de treabă!"

Imposibil să accepte ea o nesimțire ca aceasta, o ia la puricat, bluză cu bluză, 

Bătrâna chiar pare confuză,

Îi spune frumos că le-a primit cadou pe multe, foarte multe dintre ele, că a fost recent onomastica ei și de aceea este încărcată cu acele sacoșe,

Și toate cele șapte broșe,

Care din magazin erau luate,

De bătrânică erau de mult uitate,

,, Aveți vreo explicație pentru toate produsele pe care le cărați cu dumneavoastră dintr-un loc într-altul?"

,,Nu știu, nici nu știu cum îmi arată patul."

,,De ce ați mai venit la cumpărături, atunci?"

,,Am vrut să văd ceva frumos?

,, Mă mințiți frumos?"

,,Ce mai înseamnă de fapt frumos?"

,,Mai lăsați-mă cu prefăcătoria asta, că mă prind și singură"

,,Mai uit, da, dar am plătit tot ce am avut de luat, nu sunt genul care fură"

,,Dacă nu vă amintiți de șapte broșe, tot așa veți lua tot magazinul și nu veți ști că l-ați luat"

,,Cum se poate? Vă îndoiți de moralitatea mea?"

,,Ce mai e moral la lumea care a uitat să fie morală?..."

Rămânând cu această întrebare, bătrânica se apucă să scoată și din poșetă, din fustă, din mâneci, de după cercei, de sub pălărie, tot ce a luat și nu a achitat..

Bine, sperăm că nu veți fura și data viitoare,

Că este o greșeală morală destul de mare.

Vanha varas

Keräyskaupassa,

Otettu, kerätty, selattu mistä tahansa merkistä,

Vanha nainen, joka oli parhaassa iässä, sillä hän oli noin 70-vuotias, katselee rintakuvia,

Cecilian isosisko, kaupan omistaja, katsoo naista töykein elein,

Hän näkee hänen yhä istuvan ja murisevan,

Tuntuu kuin mikään ei voisi rauhoittaa häntä,

Mene puseron hyllyjen ohi,

Hän valitsee vain ne, joissa on meduusaprintti,

Laita, laita, pakkaa verkkoon kaiken, mitä hän löytää,

Hänellä ei näytä olevan kiirettä,

Liikkeet ovat hitaita,

Se ei anna periksi valvovien silmien alla

Liikkeen johtajalta,

Mitä aasi yskii, ihaillen tiedotteen kuvaa,

Vanha varasmme,

Hänellä ei ole lainkaan pahoinvointia,

Koska sydämen halu tyydyttää sitä,

Nousi meteli,

Yhdessä vaiheessa liikkeen johtaja kysyy häneltä:

"Sinulla on raskaat laukut, epäilen että olet käynyt muissakin kaupoissa?", mutta hauska vanha rouva vastaa: "Katso, tee työsi!"

Hänen on mahdotonta hyväksyä tällaista välinpitämättömyyttä, hän ottaa sen rauhallisesti, pusero puserolta,

Vanha rouva näyttää todella hämmentyneeltä,

Hän kertoo kauniisti, että hän on saanut monia, monia niistä lahjaksi, että oli äskettäin hänen nimipäivänsä ja siksi hän on lastattu noilla laukuilla,

Ja kaikki seitsemän rintakorua,

Jotka vietiin kaupasta,

Vanhana naisena heidät unohdettiin kauan,

"Onko sinulla jokin selitys kaikille tuotteille, joita kuljetat mukanasi paikasta toiseen?"

"En tiedä, en edes tiedä, miltä sänkyni näyttää."

"Miksi sitten tulit ostoksille?"

"Halusinko nähdä jotain kaunista?

"Valehteletko minulle kauniisti?"

"Mitä kaunis oikein tarkoittaa?"

"Jätä minulle tämä teeskentely, koska voin saada itseni yksin"

"Unohdan kyllä, mutta maksoin kaikesta mitä minun piti ottaa, en ole varastava tyyppi"

"Jos et muista seitsemää rintakorua, otat silti koko kaupan etkä tiedä, että otit sen."

"Miten se on mahdollista? Epäiletkö moraaliani?"

"Mitä moraalista on maailmassa, joka on unohtanut olla moraalinen?"

Jäljelle jäänyt tämä kysymys, vanha nainen alkaa poistaa kukkarostaan, hameestaan, hihoistaan, korvakorunsa takaa, hatun alta kaikkea, mitä hän otti ja josta ei maksanut.

Okei, toivottavasti et varasta ensi kerralla,

Että se on aika iso moraalinen virhe.

Ești departe și ai asupra mea

O putere imensă 

Mă trezesc zâmbind în fiecare zi

Ce șansă că te-am cunoscut

Nu mai credeam în iubire de mult.

Vreau să rămân în lumea ta plină de iubire

N-am mai fost îndrăgostită așa nicicând 

Fericirea pe care-o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc 

Cu tine învăț să iubesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Vreau să rămân în lumea ta plină de iubire

Să mă trezesc zâmbind în fiecare zi

Fericirea pe care o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc 

Cu tine învăț sa iubesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Uneori fără tine

Drumul e greu

Aș vrea să fii cu mine,

Cu mine mereu.

Fericirea pe care o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Fallegri

Þú ert langt í burtu og þú átt mig

Gífurlegur kraftur

Ég vakna brosandi á hverjum degi

Þvílíkt tækifæri að hafa hitt þig

Ég trúði ekki á ást í langan tíma.

Ég vil vera í þínum elskandi heimi

Ég hef aldrei verið ástfangin svona áður

Hamingjan sem ég fæ

Ég vil bara lifa því með þér

Með þér læri ég að elska.

Þú sérð mig

Fallegri en ég veit

þú lætur mér líða

Að ég sé miðja heimsins

Og þú róar mig, þú róar mig, þú róar mig

Með ljúfum orðum

Hjarta mitt vill ekki ljúga að henni

Hann vill ekki að þú gleymir því.

Ég vil vera í þínum elskandi heimi

Að vakna brosandi á hverjum degi

Hamingjan sem ég fæ

Ég vil bara lifa því með þér

Með þér læri ég að elska.

Þú sérð mig

Fallegri en ég veit

þú lætur mér líða

Að ég sé miðja heimsins

Og þú róar mig, þú róar mig, þú róar mig

Með ljúfum orðum

Hjarta mitt vill ekki ljúga að henni

Hann vill ekki að þú gleymir því.

Stundum án þín

Vegurinn er erfiður

Ég vildi að þú værir með mér,

Alltaf með mér.

Hamingjan sem ég fæ

Ég vil bara lifa því með þér.

Þú sérð mig

Fallegri en ég veit

þú lætur mér líða

Að ég sé miðja heimsins

Og þú róar mig, þú róar mig, þú róar mig

Með ljúfum orðum

Hjarta mitt vill ekki ljúga að henni

Hann vill ekki að þú gleymir því.

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Only a word

Told suddenly

Unforgiving

Can put me down

The heart believes,

The mind measures

The silence is gone

forever

Unfortunately, that's my way

but always I'm saying to myself this way:

"Don't get annoyed!"

Don't get annoyed, don't get annoyed!

Words can be tricky

Don't get annoyed, don't get annoyed!

For no anger is good!

Maybe sometimes you are hit unwillingly

By a word that's inappropriate

Don't get annoyed, don't get annoyed!

Come, smile and listen to my advice.

Only a word

Brings me bad thoughts

And only with them

It's gathering me

It's jealousy

Comes like a burden

And an indescribable nightmare

Night falling in a dream

Unfortunately, that's my way

But always I'm saying to myself this way:

"Don't get annoyed!"

Don't get annoyed, don't get annoyed!

Words can be tricky

Don't get annoyed, don't get annoyed!

For no anger is good!

Maybe sometimes you are hit unwillingly

By a word that's inappropriate

Don't get annoyed, don't get annoyed!

Come, smile and listen to my advice.

And you'll know

To tell yourself

Whenever

To whoever

Don't get annoyed

Don't get annoyed, don't get annoyed!

Words can be tricky

Don't get annoyed, don't get annoyed!

For no anger is good!

Don't get annoyed!

Lacrima zăpezii printre ghiocei

Are-ntotdeauna un rost al ei,

E un ecou al iernii care a trecut,

Ce nu mai trezește un vis pierdut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

O iubire veche lasă amintiri,

Dar și căi deschise spre noi iubiri.

Soarele apare cândva zâmbind.

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

E un subiect trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia!

¡Olvídate de la nostalgia!

La lágrima de la nieve entre las campanillas.

Siempre tiene un propósito,

Es un eco del invierno que ha pasado,

Lo que ya no despierta un sueño perdido.

Olvídate de la nostalgia,

¡No más lágrimas!

siempre canta

¡Tu primavera!

Olvídate de la nostalgia

pasado,

canta alegria

Que nos conocimos.

Un viejo amor deja recuerdos,

Pero también abrir caminos a nuevos amores.

El sol aparece a veces sonriendo.

Olvídate de la nostalgia,

no hables de ella

Y de ojos azules

¡Limpia tu lágrima!

Olvídate de la nostalgia,

Es un tema pasado,

canta alegria

Que nos conocimos.

Olvídate de la nostalgia,

¡No más lágrimas!

siempre canta

¡Tu primavera!

Olvídate de la nostalgia,

no hables de ella

Y de ojos azules

¡Limpia tu lágrima!

Y de ojos azules

¡Limpia tu lágrima!

Olvídate de la nostalgia,

¡No más lágrimas!

siempre canta

¡Tu primavera!

Olvídate de la nostalgia

pasado,

canta alegria

Que nos conocimos.

¡Olvídate de la nostalgia!

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pourquoi j'existerais.

Pour traîner dans un monde sans toi,

sans espoir et sans regret.

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pour qui j'existerais.

Des passantes endormies dans mes bras

que je n'aimerais jamais.

Et si tu n'existais pas,

je ne serais qu'un point de plus

dans ce monde qui vient et qui va,

je me sentirais perdu.

J'aurais besoin de toi.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi comment j'existerais.

Je pourrais faire semblant d'être moi,

mais je ne serais pas vrai.

Et si tu n'existais pas,

je crois que je l'aurais trouvé,

le secret de la vie, le pourquoi

simplement pour te créer,

et pour te regarder.

Et si tu n'existais pas

Dis-moi pourquoi j'existerais

Pour traîner dans un monde sans toi

Sans espoir et sans regret

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

Og hvis du ikke eksisterede

Og hvis du ikke eksisterede,

fortæl mig hvorfor jeg ville eksistere.

At hænge rundt i en verden uden dig,

uden håb og uden fortrydelse.

Og hvis du ikke eksisterede,

Jeg ville prøve at opfinde kærligheden

som en maler, der ser under fingrene

Født dagens farver,

Og hvem tror ikke.

Og hvis du ikke eksisterede,

fortæl mig, for hvem jeg ville eksistere.

Båndbredder sover i mine arme

som jeg aldrig ville elske.

Og hvis du ikke eksisterede,

Jeg ville kun være et punkt mere

i denne verden, der kommer og går,

Jeg ville føle mig fortabt.

Jeg ville have brug for dig.

Og hvis du ikke eksisterede,

fortæl mig, hvordan jeg ville eksistere.

Jeg kunne foregive at være mig,

men jeg ville ikke være sand.

Og hvis du ikke eksisterede,

Jeg tror, jeg ville have fundet det,

livets hemmelighed, hvorfor

simpelthen for at skabe dig,

og at se på dig.

Og hvis du ikke eksisterede

fortæl mig hvorfor jeg ville eksistere

At hænge rundt i en verden uden dig

uden håb og uden fortrydelse

Og hvis du ikke eksisterede,

Jeg ville prøve at opfinde kærligheden

som en maler, der ser under fingrene

Født dagens farver,

Og hvem tror ikke.