Vino cu lumina ta..

Îmi doresc in viitor ,

Să-ți fiu doamne de ajutor,

Să te rog a ne ierta,

Pe noi a ne ajuta.

Și să fiu vindecător,

Pentru lume în viitor.

Este Doamne adevărat,

Și eu mult te-am supărat,

Dar prin bunătatea ta,

Doamne tu m-ai vindecat.

Îmi doresc cu adevărat,

Să fi cu mine mereu,

Căci ești bunul Dumnezeu,

Puterea ta este mare,

Și ajută pe fiecare.

Prin cuvânt și prin credință,

De la noi ceri doar voință.

E libertate, adevărat...

Sunt foarte multi ce au uitat..

De bunul nostru Dumnezeu 

E prevăzut, că vor veni..

Ploi, vijelii și foc, vor fi,

Și pentru rele,vom plăti,

Plata nu-i de la Dumnezeu,

Cel rău aduce,ce e rău.

Să ne rugăm, să nu uităm,

Căci Dumnezeu este cu noi ,

E bun și cu PUTEREA lui,

PUTEREA Dumnezeului,

Doar el ne poate APĂRA,

Toate le are-n grija sa...

Noi trebuie doar să-l chemăm,

Răul din noi să-l depărtăm.

Întâi pe el să îl iubim,

Să nu uităm să îl slăvim,

Și harul cel Dumnezeiesc,

Va fi cu noi, va fi mereu,

Căci nu ne uită DUMNEZEU.

Minunată este vara,

Iar căldura de afară,

Este mare, forte mare,

Mai că te topești la soare.

Apă multa se adună,

Și nori negri se formează,

Norii când se enervează,

Fulgerele avizează.

Și vine mare prăpăd.

Multe fructe acum se coc,

Că doar este plină vară 

Le culegem la un loc,

Să facem din ele iară...

Suc, dulceață și majun,

Să avem și pentru iarnă.

Vai .. acolo unde-i cald,

Și nu plouă peste vară,

Căci acolo e prăpăd,

Tot se usucă, vai de țară.

De ce melcu-n casa sa,

Se ascunde ce o vrea?

De ce casa in spinare,

O poartă în ziua mare !?

Mă întreb și mi-ar plăcea,

De mîsterul l-am afla.

Poate a se apăra...

Blestemat de cineva ?

Careva din voi de știți,

Pe noî să ne lămuriți.

Mașina mea-i mititica,

Roțile mereu se strica 

Are și un motoraș,

Parca-ar fi un greieraș.

Tăticul meu, deși are,

O mașină mult mai mare 

Ea se strică tot mereu,

Fiindcă umblu eu la chei.

Tăticule sa mă ierți 

Te rog că sa nu mă cerți 

Credeam că mașina ta 

Are-o cheie că a mea.

Cu fapte sa arătat,

Domnul nostru împărat.

A făcut doar lucruri care,

Să vedem ce puteri are.

Sunt puteri Dumnezeiești,

Pentru că puterea lui,

Fiul Dumnezeului, nouă ni lea arătat,

Să credem cu-adevarat .,.

Hristos în lumina-i mare,

Arătând a lui schimbare,

Haine albe a-mbracat,

Nouă ni s-a arătat.

Iară bunul Dumnezeu,

A zis ăsta este fiul meu,

L-am trimis pe el în lume,

Să vă fie vouă bine.

Și trimite tot mereu,

Lumină-n mormântul său,

E lumina sfântă care,

O primim noi fiecare.

Nu simt nimic.

Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,

un adio tăcut al lumii care uită să fie om.

Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,

ori a abuzului perfid al societății:

manipulare, distrugere, pierdere de sine.

Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.

Mi-am pierdut identitatea.

De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,

la fel ca inteligența emoțională a unui popor

„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.

Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,

în timp ce esențialul dispare.

Nu sunt singura.

Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,

dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.

Îi aruncă în abisul amărăciunii.

Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,

într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.

Sus, în vârf, stau cei fără cultură,

reprezentând o țară ce abia mai respiră.

Dar nu-i nimic.

Nu mai simt nimic.

Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,

amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.

Și totuși, sunt numită nebună

pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.

Se spune că suntem fericiți.

O iluzie amară.

Cei fără minte zâmbesc fără griji,

în timp ce țara arde.

Iar cei care gândesc... dezbat,

privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...

împovărați de complexitatea existenței.

De aceea suntem singuri.

Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.

Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.

Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.

Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.

Așa rămânem izolați.

Singuri.

Câteodată vreau să zbor,

Dar nu mă pot desprinde de pământ

Şi atunci visez....

Câteodată vreau să privesc soarele în ochi,dar nu pot

Şi atunci mă închin lunii....

Câteodată vreau să fiu frumoasă,dar nu reuşesc

Şi atunci ascult glasul duios al iubirii....

Câteodată vreau să privesc stelele,dar nu le văd

Şi atunci îmi limpezesc mintea....

Câteodată vreau să zăresc surâsul Noului Început,

Dar ochii mi se închid

Şi atunci las zâmbet ochiului deschis....

Câteodată vreau să dorm în iarba mirosindă,

Dar mă tem să nu fiu văzută

Şi atunci ascult cântecul inimii....

Câteodată vreau să cred că florile nu se vor ofilii niciodată,

Dar mi le prind în păr 

Şi atunci chem îngerii să le plângă....

Câteodată vreau să ating cu vârful degetelor nemărginirea,

Dar sunt prea mică 

Şi atunci urc pe liniştea fiinţei....

Câteodată gândurile mele iau forma unui nor

Transformându-se în reverii,

Alteori iau forma cuvântului metamorfozându-se în ceva,

Alteori iau înfăţişarea tăcerii

În liniştea inimii .

Cântecul nopții, adiere sublimă,

Înserarea misterioasă, vis de aur.

Ritmuri stelare, tainică simfonie,

În liniștea ce îmbrățișează timpul.

Nopțile cântă în ecouri fără margini,

Melodii de stele, în dans cosmic.

Notele se împletesc într-un cor divin,

Povești nespuse, secrete ascunse.

Sub cerul întunecat, cântecul răsare,

Ode ale tăcerii, povești neînțelese.

Vorbește-n șoaptă, cuvinte îngemănate,

Cântecul nopții dezvăluie iubirea.

În umbra lunii pline, versurile dansează,

Sufletele se unesc într-o armonie tandră.

Cântecul nopții strigă către inimi ratace,

Doruri ascun Cântecul nopții, mister adânc,

Înserarea îmbrățișează cerul senin.

Rimele se leagă într-un dans tandru,

În tăcerea ce ascunde visuri nebune.

Stelele cântă în lumini strălucitoare,

Melodii fără cuvinte, doar înțelese de suflete.

Noaptea răspunde cu ecouri de iubire,

Cântecul nopții ne poartă pe aripi de dor.

Prin întuneric, versurile se rostesc,

Povești nespuse prind viață în melodie.

Nopțile cântă tainic, în ritmuri divine,

În liniștea ce aduce alinare și armonie.

Sub lună plină, cuvintele se împreunează,

Sufletele se unesc într-o simfonie divină.

Cântecul nopții ne cheamă la visare,

În universul său

Noapte întunecată

Ploaie deșartă

O silueta se distinge

Dar ușor, ușor se stinge

Și o privesc neîncetat

Lăcrimez înspăimântat

Cine e, ce o fi și asta

Poate iubirea, poate moartea

Nu mi dau seama, nu disting

Durerea n suflet mi o aprind

Nici nu știu care i mai buna

Ma sting ușor, privesc la luna

Caut un răspuns

Ma tem de un surâs

Îmi trage sufletul din mine

Și rămân căzând pe vine

O durere ma lovește

Ploaia rece ma trezește

Și s iar singur undeva

Fără silueta mea

Разве плохо быть волком? 

Разве плохо быть волком? 
Ты не один, хоть все и считают тебя одиноким, 
Ты певец, белой дамы певец её призывая лучезарный венец.
Разве плохо быть волком?
Ты не раб, ты свободен, хоть в рабстве и держут,
Клетка ничто, в душе летающий беркут.
Разве плохо быть волком?
Голос ужаса порыв, луна взойдет, услышав твой призыв, 
В темноте что стеной,  мира где последний обрыв.
Разве плохо быть волком?
Когда весь мир одни собаки, ты полон спокойной отваги, 
Когда стая к стене тебя прижала, ты стоишь, собака бы сбежала.
Разве плохо быть волком?
В дыхании пару ты силы находишь, 
Весь мир горит в аду, а ты даже не стонишь.

Satul doarme sub fum subțire,
Cu pieptul greu de amintiri,
Casele-s coaste ce suspină-n știre
De pași pierduți și vechi trăiri.

Drumul oftează sub copite stinse,
Își știe numele pe de rost;
Pe el au fost iubiri aprinse
Și jurăminte fără cost.

Fântâna bate-n cercuri rare,
Ca o inimă de pământ,
Acolo-au plâns femei amare
Și-au pus speranțe în cuvânt.

Ferestrele, cu ochi de sticlă,
Privesc un timp ce nu mai e,
În fiecare lampă pâlpâie-o frică
Și-un vis rămas la „poate”.

Biserica respiră greu,
Cu clopot vechi și glas de os,
Se roagă-n ea un Dumnezeu
Obosit de-același plâns frumos.

Cimitirul, spatele satului, strâmb,
Poartă tot ce n-a mai încăput,
Morții aici nu tac nicicând,
Ei țin satul viu, mut.

Iar eu trec printre toate-acestea
Ca gândul unui fiu uitat;
Satul mă știe, mă visează,
Deși de mult l-am lepădat.

Că satul nu e lut și lemn,
Nici fum, nici drum, nici gard,
E-o ființă veche, fără semn,
Ce respiră ce-am pierdut… și ard.