Ecou cu chipul palid

Tu vrei salvare, om ciudat,

Dar cât de mult nu ai dori

Și cât de mult nu ai lupta,

Din viață scrum ai adunat.

Tu ești orbit de țeluri false,

Uitând de tot ce-i important,

Uitând de fraze de pe hârtie

Ce-au fost la miez de noapte arse.

Dorințele ce au fost scrise

Pe foi multiple, an de an,

Au rămas cenușă în pahar,

Nu-s realizări, ci doar vise.

Ești crud cu tine, om ciudat,

Dar nici măcar nu-mi pare rău.

Atâția ani ai regretat,

Dar nimic nu ai schimbat.

Ai fost străin în a ta viață

Și n-ai urmat al tău destin.

Ai îmbrăcat frustrat o mască,

Dar s-a cusut cu regret și chin.

Tu, om ciudat, îmi ești dușman,

Ești cenușa unei vieți lăsată la hotar.

Ai acceptat să pieri fără ecou.

N-am ce să-ți fac, eu sunt doar om.

Te-ai izolat de lume-n paranteze,

Ai pus lacăt pe vârfuri largi de suflet,

Ai șters multiplu orice viitor posibil

Și-ai răscolit nădejdi închise-n venin.

Te-ai separat de culmi în poligoane,

De gânduri dure, echivalent suspin,

Ai rătăcit în extreme de pelin,

Zilnic, trei mii de ani la rând.

Știu c-ai făcut surplus de naivitate,

Masacru maxim de gemete și chin,

Ai înghițit urlete tăcute și tenace,

Cu gol sonor în adâncimi de inimi.

Ți-ai molipsit suflarea cu cruzime

Și-ai încetinit colapsul în minor.

Ai condensat speranța din tărie

Și-ai domolit imensul din interior.

Ai ridicat mormane de regrete,

Treptat ai ruinat și ultimul senin.

Te-nchid în paranteze de venin.

Adio, nu cred că mai revin.

Eu nu știu cum și nu știu când

Mă culc, leniv, într-un mormânt.

Mă duc hoinar pe-un drum străin,

De unde știu că nu mai revin.

De azi, smerit, mă pregătesc

Cu moarte viața să-mi plătesc.

Va fi sfârșit, eu știu, odată,

Dar nu acum, ci altădată.

Va fi și-acum, nu peste ani,

Și știu că o să doară,

Și orice gând, de mii de ori,

Tăcut și dur omoară.

Cu moarte umplu zi de zi,

Dar vreau doar să trăiesc.

Și, epuizat de gânduri crude,

Încet și greu vorbesc:

„Eu nu mai pot, nu vreau durere.

Sunt prea sătul de gânduri rele.

Știu că-s pe-un drum cu un sfârșit,

Dar am o viață de trăit.”

---

Am înghețat alături de mine.

S-au ofilit treptat macii nebuni.

Am transferat pe pagini naive

absența de viață și de ecou.

— Mi-ai tipărit dureri în abundență

și-ai molipsit coperta cu regret.

Ai răsfățat dezamăgiri cu tremur

și ai pierdut o strofă din sonet.

(Nu vreau să știu ce spune cartea,

n-a trăit un rost c-al meu precar,

n-a irosit în van o-ntreagă viață

și n-a încuiat o dramă-n porțelan.) ❄️

Aș vrea să-ți fiu stăpân în nemurire,

Să te învârt cu drag într-un tangou,

Să-mi fii pe veci un minunat cadou,

Un vis plăpând și-o splendidă iubire.

N-am avut curaj să-ți spun că m-a durut,

Și nu cred că am curaj să-ți spun

Că mă mai doare.

Îmi înjunghii inima iscusit

Și, ciclic, lași o rană însângerată.

N-ai regretat nicicând de ce-ai făcut,

Și nu cred că ai încercat vreodată.

Am fost copil, iar tu abia adult,

Când a început durerea vagabondă.

Am prea sperat să-ți fiu alături,

Cu chin valoros pe-alea timpuri.

N-am reușit să-ți fiu prieten,

Doar un ghinion în drum spre alți prieteni.

Am spulberat atâția ani în căutare

Și-am risipit credința-n vorbele deșarte.

Nu cred că știu ce-nseamnă să ai valoare,

Doar rost trecut în vorbele hoinare.

Am fost copil cu patimi de adult,

Azi-s adult cu durere de copil.

Mi-ai răscolit durerile din plin,

Ai irosit încredere, ai obținut venin.

Nu cred că știu ce ar trebui să fac

Spre a zidi din nou a sufletului cetate.

Sunt un copil naiv în masca de adult,

Sunt prea sătulă de vorbe devastate.

Am înțeles c-am vrut să te-nțeleg,

Dar am uitat să am grijă de mine.

Am încercat să sufăr fără să acuz,

Am fost doar eu, copil necruțat de tine.

Am ghigosit durerea printre inimi

Și-am măcinat cruzimea printre ani.

M-ai călăuzit prin forfot de cuvinte,

Dar mut, fără de strigat reciproc.

Mi-ai inculpat prea multe crime

Fără să-mi dai o șansă spre apărare.

Mi-ai remarcat și rănit subtilul,

Precum un vulcan, ai erupt în orgoliu.

Nu cred că-mi înțelegi durerea,

Și nu cred că vrei s-o faci vreodată.

Îmi umpli viața cu venin nedizolvat,

Treptat, fără de regrete încuiate.

AM FOST... VOI FI
Am fost anonimul
vieții supus,
călător printre zile
cu - amurguri violet…
Căutător de zorii cu rouă
să-i țin în suflet
până la apus…

Sunt visul încolăcit
pe șiraguri de speranțe
Un nomad obosit
pe-o dună de neputințe
Sau, himeră pe taftaua nopții
fără de sfârșit …

Și voi mai fi ,
anonimul dăinuit
sub crucea lemnului
de eternitate șlefuit.…
Am fost… Sunt…Voi fi…

Păsările triste tot cântă,
În timp ce soarele-mi prezintă
O prezență înmormântată
Într-o transparență înfrântă.

Și-mi luminează colinele des-florite,
Dar după tot, durerea se ascunde.
Răsar speranțele muribunde
Din pământul secat de suferințe.

Da, îl ud eu, cu lacrimile mele,
În timp ce rubiconii stau la pânde,
Căutând să se sature din ele…
Dar cine să-i oprească, jude?

Măsor milimetru cu ecosonde
Să văd adâncimea oceanelor mele,
Dar rămân ca un lude
Înconjurat de acvilide.

„Acasă” e o cutie pătrată, izolată de vremea de afară,  

Cu un acoperiș deasupra, ce de ploaie ne separă,  

Alături de un pat și-o plapumă caldă ce ne-nconjoară,  

Dar, totuși, visele cu cruzime animalică le omoară.  

Căci o viață întreagă ne leagă în lanțuri de ea,  

Vrând să o modificăm din nou, așa cum ne cere,  

Uitând de-a noastră plăcere, cheltuind cu ea o avere,  

Fiind al nostru scop în viață, poarta către fericire.  

Iar când murim, să o dăm mai departe urmașilor,  

Cu lanțuri groase de os să fie legați la rândul lor,  

Să aibă încătușată aceeași soartă și gând precar,  

Și-o dorință ce le fură orice speranță la al vieții nectar.  

Sau poate că acel „acasă” nu este ceva material,  

Poate că „acasă” sunt acele persoane cu aspect trivial,  

Ce te așteaptă mereu, împărtășindu-ți cu drag harul,  

Și făcând din fiecare clipă o mistică poveste pe sul.  

Dar nu-i nevoie de persoane cu rădăcini de sânge,  

Pentru o forță ce sumbra singurătate o va învinge.  

Îți trebuie o singură persoană să te iubească-n vecie,  

Iar orice loc pustiu devine „acasă” ca printr-o magie.  

Acolo e „acasă” pentru mine, chiar de e o prostie,  

E alături de acea persoană, stându-i în brațe,  

Sărutând-o pe frunte tandru și fără vreo compensație,  

Arătând că, în această lume pustie, există și iubire.  

Stat-am să contemplu spre ce avea să vină,
Și-n calea vieții, printre suspine,
Mi-aduc aminte, mi-aduc aminte —
Că poverile zămislite de omenire,
Puse-n drumul fericirii fictive,
Măcinat-au caractere cândva integre.

Și la ce bun să mă-nrobesc?
Când omul dispare, și-n locul lui apare
O mască cioplită de minți avare,
Ce nu mai caută decât bunăstare —
O figură fără formă, fără fond,
Ce nu-și mai recunoaște propria înfățișare.

Și totuși, mă întreb: ce mai pot face?
Când rațiunea-mi e pusă la încercare,
Iar valorile morale se frâng în disperare.
Dar în clipele rămase de luciditate,
Mi-aduc aminte, mi-aduc aminte —
Că, deși lumea mă numește
Ostil, putred, hidos,
Adevărul… a fost mereu pe dos.

La ,,Timișoara,, - ziar, minunea

A fost, cred, pentru toată lumea.

Păziți Sabatul scris în Carte

De pe acum pe mai departe

Voi, neamuri, gloate și voi limbi

De nu mai știi un- să te plimbi, ?

Toți : cetățeni de - atâtea feluri ...

Să fiți , cu toți : răpiți la ceruri !

Dar pentru asta tre - să fiți

Cu toți :sâmbătari smeriți !

Harta e bună , ca pe nouri

De Duhul arătați în roiuri.

Porunci prea - binecuvântate :

Cam tre - să le păzim pe toate.

Și cei ce sunt ,cum n -a  mai fost :

S -aștepte pe Ysus Hristos !

Nu fie uitat dintre toate

Că puiul pisicii se zbate ...

Ș - un miel stă în zbucium de chinuri

Iar omul se - ndoapă cu vinuri ...

De - ți vine să te dai pe spate

Că -i apa  în oraș și sate ...

Dar să sperăm la pomul vieții

Și să salvăm pe toți puieții !

Singur călăuzit de vise.

Plimbări pe străzi cu becuri stinse.

Gânduri grele, la acasă...

Eu n-aș vrea, dar iar mă lasă.

Merg, alerg, fac tot ce pot.

Ce se-ntamplă nu socot.

Ce va fi, ceva să fie...

Timpul, dedicat doar mie.

Dar singur nu-s, ci-nconjurat.

Visul e acum uitat.

Lumina unei lămpi rămâne...

Acasă sunt, și chiar si mâine.

N-am sa plec, dar am sa plâng.

Timpul trece, la toți prin gând.