Ecou cu chipul palid

Eu nu știu cum și nu știu când

Mă culc, leniv, într-un mormânt.

Mă duc hoinar pe-un drum străin,

De unde știu că nu mai revin.

De azi, smerit, mă pregătesc

Cu moarte viața să-mi plătesc.

Va fi sfârșit, eu știu, odată,

Dar nu acum, ci altădată.

Va fi și-acum, nu peste ani,

Și știu că o să doară,

Și orice gând, de mii de ori,

Tăcut și dur omoară.

Cu moarte umplu zi de zi,

Dar vreau doar să trăiesc.

Și, epuizat de gânduri crude,

Încet și greu vorbesc:

„Eu nu mai pot, nu vreau durere.

Sunt prea sătul de gânduri rele.

Știu că-s pe-un drum cu un sfârșit,

Dar am o viață de trăit.”

N-am avut curaj să-ți spun că m-a durut,

Și nu cred că am curaj să-ți spun

Că mă mai doare.

Îmi înjunghii inima iscusit

Și, ciclic, lași o rană însângerată.

N-ai regretat nicicând de ce-ai făcut,

Și nu cred că ai încercat vreodată.

Am fost copil, iar tu abia adult,

Când a început durerea vagabondă.

Am prea sperat să-ți fiu alături,

Cu chin valoros pe-alea timpuri.

N-am reușit să-ți fiu prieten,

Doar un ghinion în drum spre alți prieteni.

Am spulberat atâția ani în căutare

Și-am risipit credința-n vorbele deșarte.

Nu cred că știu ce-nseamnă să ai valoare,

Doar rost trecut în vorbele hoinare.

Am fost copil cu patimi de adult,

Azi-s adult cu durere de copil.

Mi-ai răscolit durerile din plin,

Ai irosit încredere, ai obținut venin.

Nu cred că știu ce ar trebui să fac

Spre a zidi din nou a sufletului cetate.

Sunt un copil naiv în masca de adult,

Sunt prea sătulă de vorbe devastate.

Am înțeles c-am vrut să te-nțeleg,

Dar am uitat să am grijă de mine.

Am încercat să sufăr fără să acuz,

Am fost doar eu, copil necruțat de tine.

Am ghigosit durerea printre inimi

Și-am măcinat cruzimea printre ani.

M-ai călăuzit prin forfot de cuvinte,

Dar mut, fără de strigat reciproc.

Mi-ai inculpat prea multe crime

Fără să-mi dai o șansă spre apărare.

Mi-ai remarcat și rănit subtilul,

Precum un vulcan, ai erupt în orgoliu.

Nu cred că-mi înțelegi durerea,

Și nu cred că vrei s-o faci vreodată.

Îmi umpli viața cu venin nedizolvat,

Treptat, fără de regrete încuiate.

Am crezut că-s vulpe,

Dar s-a adeverit că-s urs,

Fără de miere

Și cu botul tuns.

Nu-s hapsână de viață,

Nu lupt pentru parale,

N-am de traversat

Un râu și o mare.

Merg cum am mai mers,

N-am chef să aleg,

Dar des mă grăbesc

Și frumosul nu-l văd,

Timpul îl pierd,

Rolul nu-l joc

Și nu mă mișc din loc

Chiar de fug cu foc.

Chiar dacă nu lupt,

Mereu îs c-un scut.

Mă apăr de viață,

De lumea din jur,

De cuvinte nespuse

De mimică falsă,

De foșnet naiv

Și de încredere arsă,

De șanse uitate

Și alte lăsate,

De roiuri năstrușnice,

De gînduri pictate

În gogot de spaimă

Purtate în cuget

Și leagăn de dramă.

Mă apăr de viață

Uitînd s-o trăiesc

Dar chiar o și apăr

Mă tem s-o rănesc.

O teamă mă poartă direct în capcan'-

Îmi sunt chiar eu cel mai mare dușman.

Îmi pare rău, dar nu mai am puteri

Și, dac-ar fi să am, mă crezi, eu nu ți-aș zice.

M-ai înecat treptat într-un izvor

De vorbe dulci și nădejdi hoinare.

Îmi pare rău, dar cred că-mi e de-ajuns.

Am irosit prea mult și n-am scăpare.

Mi-am transformat viața într-un ecou

De supărare...

Îmi pare rău, dar nu te vreau alături,

Tu, călăuză spre patimi și dureri.

Port urme de dezastru pe-un colț de suflet

Și dezamăgiri uitate în tăceri.

Adun și-arunc ce-a fost distrus de tine,

Șterg tot ce-a zidit orgoliul dur al tău.

Nu-mi pare rău și nu-mi mai este milă.

Te iert acum și tot acum te uit.

Lasă-mă să trăiesc,

Tu, scumpă viață,

Nu mă lepăda,

Nu-mi fi dușman!

Nu-mi dizolva speranța

Cu acid de spaimă

Și cu trei feluri

De lupte în zadar.

Mi-ai furat un mâine

Prin iluzii,

Lăsând un gol

În loc de viitor.

Trei pași făcuți înainte

Mă aduc în urmă,

Spre același prag,

Spre aceeași casă,

Fără de valiză,

Dar cu trei erori.

Sunt într-un azi

Ce n-are loc,

Cu vârful vieții

Nivelat.

Nu te-am urmat,

Am picat,

M-am dărâmat.

Aștept un soare,

Cât înăuntru plouă.

——————————

Trei zei mă privesc

Fără simpatie —

Un ieri,

Un azi,

Și-un poate

Mâine.

Spoticnită, buimăcită,

Rătăcită prin vreme —

Mi-am cusut sufletul

Cu trei feluri de ață,

Una de leac,

A doua de iertare

Și-a treia de uitare.

Cerșind vindecare,

În profundă tăcere —

Am uitat de-un azi,

de-un mâine,

Purtând doar ieri

În mii de gânduri.

M-am învățat

să merg înainte,

Eu cu mine,

fără popas,

Șchiopătând prin viață,

Răni adânci deschizând

Și cusându-le rar,

Mai des —

lăsându-le sângerânde.

M-am învățat să respir...

Inspirând din nimic,

Expirând dezamăgiri

În amestec cu regrete.

Am rămas doar eu,

Purtând în gând —

Trei sute de mii

de cuvinte rătăcite.

cIn trupul meu traiesc 2 oameni,,,

Unul bun si educat

Altul aspru plin de demoni,

Celalalt fara de pacat...

Unul lupta si se zbate 

Sa o obtina orice tel,

Altul uneori visează 

Sa aibă sufletul de otel....

Unul rupe si cu dinții

Sa obtina ce-a dorit,

Altul plange noaptea-n perna 

Ca sa uite ce-a iubit....

Unul calca pe morminte

Sa ajungă acolo sus,

Altul cu tristețe asteapa

Ingandurat orice apus...

Unu injura si loveste

Toti sa faca cum vrea el,

Altul are doar un gand 

Fericirea e a lui tel...

Altul lupta si se zbate

De nimic lui nu ii pasa,

Altul sta citește carti

Singurel la el acasa....

Unul vrea sa intoarca muntii

Si vrea sa obtina marea,

Altul se multumeste

Având doar painea si sarea....

Altul rupe tot din cale

Case si palate ar face

Altu-n casa lui de lut

Doar sa aibă un pic de pace

       ........

Doamne, spune-mi cum sa fac ?

Echilibrul sa-l gasesc...

Ca ma cert cu ambii zilnic,

Cum as putea să-i opresc ?!.

A. Țurcanu @reper

Câteodată vine ploaia, 

Lăcrimând pereții, 

Întunecănd odaia

În Surâsul dimineții. 

Uneori ne fulgeră 

Din Cerul prăfuit, 

Gândul care tulbură

Obișnuitul circuit..

Din când în când e ceață 

Și umbre mișcătoare 

Privirea ne îngheață 

Sub febrilul soare.

Sporadic ne inundă 

Liniștea din hol

Ce tremură- n oglindă

Și ne prăbușim în gol. 

Un univers se stinge-

incet,povestea vietii

noastre,

Dar ce frumos a

existat,creand mirifice- astre,

O lume cade in abis,cu

sentimente,ganduri,

Dar undeva rämâne scris,într-un trecut albastru,

Puternic,fiecare vis, ca un

concert maiestru...

Vreau să-mi spintec stomacul
Să-mi storc durerea repulsivă.
Doar sângele rece îmi alină
O parte din vină.

Se spune că copilul își alege pântecul,
O binecuvântare așteptată cu nerăbdare,
Dar eu am venit ca un blestem infect,
Știind doar să nenorocesc.

Am spart inimi pure de sticlă,
Cioburi vișinii, opace,
În tot organismul împrăștiate.
Lumina nu va mai pătrunde,
Nu mai trebuie a mă ascunde!

V-am plămădit din același aluat
Plin de mucegai, luteric.
Acum putem conviețui în întuneric

Luându-mi buchetul de lalele,

știusem că urma a cumpăra,

flori deja moarte

știam ce soartă aveau deja zămislite-n față

le vedeam însă, colorate și voioase,

ignorând legătura lor ruptă cu viața

lalelele au murit de a binelea,

zac acum întinse făr’ de  suflare,

pe masa de sticlă rece, precum un muribund, întins pe un şes de fierea-pământului

nu m-am îndurat să le curm suferința,

le-am lăsat să se ispășească, în tăcere

lalelele și-au dat ultima suflare,

acum o săptămână jumătate

nu-mi mai plac, sunt hidoase

după metamorfoză, doar muștele le mai găsesc acum frumoase

numai creaturile oarbe

însă le luasem deja așa,

deja secătuite,

le apreciasem mai mult,

cât încă nu-mi spuneau vădit,

că ar fi ofilite

vedem viața unde-i doar moarte,

găsim speranța în gânduri deşarte

consimțim să iubim doar cele frumoase

uitând că în fine, si ele vor cădea late