Himeră

A fost lacul dintotdeauna,

frumos și tainic cum e luna.

Un spațiu sacru al ideii

Unde s-au întâlnit toți zmeii.

Cu nuferii și albastrul înghețat

Un colț de suflet înzestrat,

Cu darul de a porni,

Miraj de fantezii.

Licărul de sus în apa sa

cald se oglindea,

si-n mii de chipuri îl spărgea,

dar lacul nu se împrăștia,

ci lumea o unea

trindentul capul își scotea

lumină omului dădea

prin ciobul care-l însoțea.

Dar azi în vremea cu piscină

Lacul tot mândru, fără vină!

Tot simplu îmbrăcat în stele,

cu mantie de pădurice verde, 

Te-nvață că nimic, real,

nu pierde.

Cuvinte de plastic, magazine de plastic,

alimente de plastic,

copii de plastic, 

zâmbete de plastic,

cele patru elemente 

sunt, acum, de fapt, unul singur

deloc misterios, deloc închipuit

real, coleric, dar mai ales dezabuzat

distrugătorul care nu mai poate distruge nimic

uniformitatea uniformității

plictisitor de prezent peste tot

unde există existență!

În gândul unui porumbel

se ascunde gândul unui copil.

În inima unui copil 

bate vântul aprig al batranului

care piveste spre cer cu ochii in pamant.

Totul in jur e bataie 

de aripi, de ganduri, de inimi

care se vor intoarce la fâlfâitul suprem

la o mica horă de păsări

jucată pe crengile rupte din cer.

A venit vremea înțelepților!

A copiilor și a desenelor animate!

Întoarceți-vă destinul cu fața spre trecut

și lăsați inocența și naivitatea să ne conducă.

Nu a zis Dumnezeu să fim blânzi ca porumbeii?

Nu a zis președintele ales al poporului să fim înțelepți ca Lorax?

Glasul Domnului se aude prin unsul său

Vor veni prințese de gheață și stăpâni ai inelelor 

care să ne ducă sufletele spre calea Nirvanei

Țeava unirii dacice a poporului pizmuit de străini

e aproape!

Sfârșitul suferinței noastre își aude ecoul în cântecele de leagăn ale 

Cristelei, tanara Dochia a vulgului românesc,

căci bătrâna nu poate fi tămăduitoarea sufletelor

ridurile și obrazul zbârcit sunt semne ale potențialității 

După cum zicea un mare filosof, în ființă se află virtualitatea pură

un om de treabă care într-o zi mergea să zălogească un ceas de aur,

a jurat că a văzut cum un copac se chinuia să dea naștere diafanei

și cum după ce a ieșit din trunchiul său,

a mai văzut încă 100 de Cristele

toate cântând cirip-cirip

Atunci bărbatul-ales a sărit dintr-un tufiș,

a prins-o de braț și a dus-o să se adape la izvorul neumurii

Se-nțelege, nefiind de pe-aici, femeia s-a apucat să se certe cu o junică tânără

al cărei bou, ce să vezi? tot nemurirea i-o promise

Văzând dialogul dintre cele două mame ale naturii,

fu cuprins de Ideea absolutului și înțelese că graiul omului și al dobitocului

sunt totuna

deci ce rost are să separi, ce natura n-a vrut să despartă?

Te-am desenat pe o foaie pierdută

într-un colț al minții mele, 

desenat și el de alții

de vreun pictor, arhitect... sau poate cine știe,

de instalatorul care cu atâta precizie potrivește priza în perete.

Deși esti imagine vie și clară

Eu nu te recunosc

Poate, pentru că alții te-au desenat

sau, poate, pentru că eu nu îi cunosc pe ei

Dar ești acolo, simt 

așa cum copacul își simte coroana datorită rădăcinii,

iar funza știe că există - urmare a vântului care-i gâdilă pielea

sau o ia de acasă și o duce departe într-un budoar depărtat

în care roșul aprins al bujurilor e stăpânul grădinii

Mi se pare că simt mirosul eo ipso 

și încerc să-l prind într-o sticluță

luată demult de pe o corabie a morții și a vieții

în care s-au prins destinele fiecarei petale-iris

În cer imagini de metal

Acorduri calde de coral

Un râs de vis diametral,

Cuprins în fiecare stal.

Viciu sau moral

E cert, în cer nu e scandal.

Acolo totu-i tropical,

Aici, zodiacal.

Doar omul este imoral

Speriat de tot ce e normal,

de orice lucru colosal,

el este doar banal.

Traieste in material

isi face haine din tantal

si zeii strigă clar Halal!

la' cest spectacol mondial!

Candela neagră de prăpastii,

Îmi tace în gol vid sacru.

Orfan de sens, exil de sine,

Văd în mine un veac și acru.

Mă botez în vin a 9 a oară,

Privind sensul vieții un amar de teatru,

Ipocrizit mă nasc în neființă,

Privind în mine harul.

Idiotu flămând de lumină,

Mă astup ca o umbră pe pleoape,

În ochii mei privești toate clipele sacre.

Se târa idiotu de lumină,

Dorind spre el toată umbra,

Căci într-un veac ne naștem, iar

Într-un ceas trăim coșmaruri.

Josnic în ceață,

Idiotu mă surâde,

Dar cine este el ca el să se opună în rugă?

Văzu păscut de viață și moarte,

Mă îndrept spre viață fără patimi și aer.

Labirintul ce-l privesc în masca Idiotului,

Nu este el, ci doar un șir mare de rânduri.

Manipulez frica de aer,

Din ceață m-apun, printre noapte.

Ședeau pleoapele al toamnei gri râzând,

Pe spinare alergând în norii al nopții roșii de sânge călcând,

Prin pașii răsar sângele din trup,

Idiotu surâde spre morminte coborând.

Văd spinarea din ochii lui de ploaie,

Curgând încet arzând în foc și paie,

Râzând de moarte fără chip,

Mă uit în jur și astup cu stupoare,

Că eu sunt el, și brațele mele goale,

Sunt Idiotu din umbra peșteri negre de fum,

În fumegând visele arzând.

Mă uit și realizez că această viață,

Este a mea, iar din dată ce mă pierd spre moarte,

Rămân fără frică, și chip cioplit spre frunzele ce copacul lumini răsare. 

Interesul, asemenea lupului,

Se furișează timid și apoi tiptil,

Intrând lacom în suflete, subtil

Adulmecând mirosul scopului.

Îl descoperi în multe variante.

Unii-l privesc ca o necesitate.

Alții ca pe o mare modalitate

De-a dobândi lucruri luxuriante.

Interesul, asemenea vulpii,

Se face admis prin viclenie,

Apelând mereu la "prietenie",

Dar calcă apoi mii de principii.

Îl găsești plin de multe ambiții.

Să-ți înșele propria încredere

Numai să obțină o accedere,

Așa cum procedează ipocriții.

Interesul, asemenea rândunicii,

Construiește cuibul sub streșini,

Creând ambientul unei grădini

Și hrănește tulpina unei statornicii.

Îl îmbrățișezi cu plăcere divină.

Căci dăruiește un scop benefic

Și doar prin iubire ce-l autentific

Ne mai lăsând răul să parvină.

Amărâta-i a noastră inima

Cea care mângâie conștiința

Și-și exprimă concepțiile necoapte,

Că și orologiul ce se roade ușor

Că să spună melos cântecul neastâmpărat și

Transcendent asupra trăirilor pământeșți.

Tu, cel cu îndemnarea divină de a compune

Pricepi să-ți pătrunzi în tegumente

Ce timp bovinele zbieră

Și te închini suveranului ceresc

Pentru încă un prilej.

Încăperea ornată cu specul vestit care răsfrânge înfățișarea unei ființe lipsită de caracteristici corporale, un trup ce este sprijinit de pardoseală ce se frământă domol asupra ale ei membrane. Aceeași pardoseală ce Îi glăsuiește o compoziție separată de argoul sărac spânzurat de a ei limba.

Anatomia lor se desface înrăutățit de oasele care mai de mult se cuprindeau că și cum erau chiar acelasi neam. Ultima lor bucătură este suspendată de ai ei dinți, prevezi dulcea salvare și ca o dorința ce s-a amestecat cu trupul Domnului Ceresc încăperea strălucește și reflectoarele se prefac în ochi. Înainte de a te scapă, cel divin îți rostește

-De ai fi știut că o barieră nu e evidențierea stingerii, ai fi mai avut al tău craniu.

Închis

Nu te poți controla, acceptă...

Lasă pereții să-ți spună povestea,

Aruncă ceasul, nu există soartă,

Cer păcatelor iertarea,

Mă cert cu fețele din cioburi,

Și tot nu știu cine sunt,

Îmi aranjez patul de torturi,

Amintirile își iau avânt,

Urlu în șoaptă sa nu fiu auzit,

De statuile ce rânjesc privind,

Euforic încep sa mă prind,

Din altar, niciodată n-am ieșit.

Greșesc necontenit pe drumul către Tine
Și cad în fiece capcană lăsată-n calea mea...
Transform în rău tot binele din mine
Și tot păcatul devine povară grea...

Oh! Dumnezeule Înalt! Câtă durere!
Eram în Rai și-acum sunt în cădere...
Oh! Dumnezeule Preabun! Și câtă vină!
Nu merit nici iertare și nici milă...

Și totuși strig spre Tine: miluiește-mă!
Ești singura nădejde care mi-a mai rămas!
Oh, Doamne, Dumnezeul meu, miluiește-mă!
În mâna Ta destinul, viața-mi las!

Fă Tu cu ea ce crezi de cuviință,
Căci eu, din neîfrânare și din a mea voință,
Am rănit îngerul cel mai blănd cu putință!...
Crezând prea mult în mine... am fost în necredință...

Iubit-am fîrî margini și-am fost iubită,
M-a protejat, așa cum mi l-ai dăruit,
Dar din pricina mea acum am inima rănită,
Căci din pricina mea... eu l-am rănit...

Și plâng, căci știu că, pentru mine,
Îngerul ar fi dat orice avea...
Și plâng, căci știu că sunt de vină,
Căci i-am rănit adânc încrederea...

Oh! Doamne! Te rog: miluiește-mă
Și vindecă nelegiuirea ce-am comis!
Oh! Îngerul meu! Te rog, iartă-mă!
Iartă-mă că iubirea și-am ucis!...

Greșesc necontenit și merg spre moarte...
Oh! Doamne, scapă-mă, că pier!
Sufletul meu se adâncește-n noapte...
Oh! Doamne, miluiește-mă, că pier!

Lacrima, Doamne, nu-mi opri în viață;
Nu mă lăsa să uit ce am greșit!
Știu că nu merit, dar mai dă-mi o șansă
Să îl iubesc la fel cum m-a iubit...

Dacă cândva eram un canibal

Acum sunt ceva mai sexual

Ceva mai rău, demonic și folcloric 

un succubus, dar doar metaforic 

Căci foamea nu e defapt pentru sex

"Conexiune" îi spune în dex

Însă să fie asta adevărat nu cred

Căci vine dintr-un loc mai fraged

Vine dintr-o parte întunecată 

ce visează sa fie vindecată

Sau mai bine zis adorată 

Iubită, văzută, venerată 

si niciodată uitată

niciodată judecată 

mereu de ei sa fie vrută 

Si in genunchi să se pună 

Mâna să mi o ceară..

...Dar stai, pe mine valul m-a luat 

Nu asta vreau cu adevărat 

Vreau sa fiu înțeleasă, jur

Toată durerea să nu o mai îndur 

Si mâini pe corp să simt

Chiar și dacă mint

Ele să nu se retragă 

Ci sa continue sa meargă 

Căci faptul e consumat

Corpul mi-e stricat 

Si chiar și asa

Sufletul tot le vrea

Atingerea și înțeulegerea.

Însă Sasha nu pare sa ofere

Iar Will nu mai vrea sa sufere

Pe Mark nu l-as m-ai deranja

Poate Costea m-ar rearanja

Denji e cel ce m-a stricat 

Si nimeni nu m-a mai purificat

Căci doar Isus de asta e capabil

Deși un alt drac ar fi favorabil

Poate unul care sa fie incubus

Corpul lui să fie tot distrus

Asa cum zice și acel vers

Virgins belong to Virgins,

Leftovers belong to leftovers.