Himeră

Un înger mi-a bătut în geam

Avea pe chipu-i flori de ram,

de măr sau de cireș aprins,

iar eu de visu-i m-am cuprins.

Blândețea caldă-i mă privea

și mii de zâmbete-mi cerea.

Dar albul său mă înfiora

Iar ochiu-i dur mă îngrozea.

Cuvinte de plastic, magazine de plastic,

alimente de plastic,

copii de plastic, 

zâmbete de plastic,

cele patru elemente 

sunt, acum, de fapt, unul singur

deloc misterios, deloc închipuit

real, coleric, dar mai ales dezabuzat

distrugătorul care nu mai poate distruge nimic

uniformitatea uniformității

plictisitor de prezent peste tot

unde există existență!

În gândul unui porumbel

se ascunde gândul unui copil.

În inima unui copil 

bate vântul aprig al batranului

care piveste spre cer cu ochii in pamant.

Totul in jur e bataie 

de aripi, de ganduri, de inimi

care se vor intoarce la fâlfâitul suprem

la o mica horă de păsări

jucată pe crengile rupte din cer.

A fost lacul dintotdeauna,

frumos și tainic cum e luna.

Un spațiu sacru al ideii

Unde s-au întâlnit toți zmeii.

Cu nuferii și albastrul înghețat

Un colț de suflet înzestrat,

Cu darul de a porni,

Miraj de fantezii.

Licărul de sus în apa sa

cald se oglindea,

si-n mii de chipuri îl spărgea,

dar lacul nu se împrăștia,

ci lumea o unea

trindentul capul își scotea

lumină omului dădea

prin ciobul care-l însoțea.

Dar azi în vremea cu piscină

Lacul tot mândru, fără vină!

Tot simplu îmbrăcat în stele,

cu mantie de pădurice verde, 

Te-nvață că nimic, real,

nu pierde.

Te-am desenat pe o foaie pierdută

într-un colț al minții mele, 

desenat și el de alții

de vreun pictor, arhitect... sau poate cine știe,

de instalatorul care cu atâta precizie potrivește priza în perete.

Deși esti imagine vie și clară

Eu nu te recunosc

Poate, pentru că alții te-au desenat

sau, poate, pentru că eu nu îi cunosc pe ei

Dar ești acolo, simt 

așa cum copacul își simte coroana datorită rădăcinii,

iar funza știe că există - urmare a vântului care-i gâdilă pielea

sau o ia de acasă și o duce departe într-un budoar depărtat

în care roșul aprins al bujurilor e stăpânul grădinii

Mi se pare că simt mirosul eo ipso 

și încerc să-l prind într-o sticluță

luată demult de pe o corabie a morții și a vieții

în care s-au prins destinele fiecarei petale-iris

A venit vremea înțelepților!

A copiilor și a desenelor animate!

Întoarceți-vă destinul cu fața spre trecut

și lăsați inocența și naivitatea să ne conducă.

Nu a zis Dumnezeu să fim blânzi ca porumbeii?

Nu a zis președintele ales al poporului să fim înțelepți ca Lorax?

Glasul Domnului se aude prin unsul său

Vor veni prințese de gheață și stăpâni ai inelelor 

care să ne ducă sufletele spre calea Nirvanei

Țeava unirii dacice a poporului pizmuit de străini

e aproape!

Sfârșitul suferinței noastre își aude ecoul în cântecele de leagăn ale 

Cristelei, tanara Dochia a vulgului românesc,

căci bătrâna nu poate fi tămăduitoarea sufletelor

ridurile și obrazul zbârcit sunt semne ale potențialității 

După cum zicea un mare filosof, în ființă se află virtualitatea pură

un om de treabă care într-o zi mergea să zălogească un ceas de aur,

a jurat că a văzut cum un copac se chinuia să dea naștere diafanei

și cum după ce a ieșit din trunchiul său,

a mai văzut încă 100 de Cristele

toate cântând cirip-cirip

Atunci bărbatul-ales a sărit dintr-un tufiș,

a prins-o de braț și a dus-o să se adape la izvorul neumurii

Se-nțelege, nefiind de pe-aici, femeia s-a apucat să se certe cu o junică tânără

al cărei bou, ce să vezi? tot nemurirea i-o promise

Văzând dialogul dintre cele două mame ale naturii,

fu cuprins de Ideea absolutului și înțelese că graiul omului și al dobitocului

sunt totuna

deci ce rost are să separi, ce natura n-a vrut să despartă?

De ar vedea ochii noștri numai suflete

în loc de corpuri în țiplă trase,

Am iubi puțin mai diferit, zic eu,

Și am fugi să ne întâlnim jumătatea, târând în inimă atlase.

Hărți, ca cele ale piraților,

Unde inima marchează 'x' comoara bogaților,

Cei cu sufletul îmbibat,

De căldura propriului păcat.

Căci fără iubire mori,

Și cel ce iubește atât de tare n-ar ajunge în palatul dintre nori.

Și cu asemenea iubire,

N-ai îndrăzni să o faci o simplă, distantă amintire.

De ar vedea ochii noștri numai suflete,

Cred că aș sta pe loc,

Să văd câte inimi reci și rănite,

Aș aprinde o lumânare pentru cele lipsite de vreun foc.

Ești un egoist aparte —

Vine soarele primitiv, egoist:

Surd, surd, ca egiptenii moaștelor —

Ce închină în fața morții:

Indiferent dacă sunt vii.

Ipocriții în lume —

Ca mortul fără cruce:

Un nimeni și-un egoist.

Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi

Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;

Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,

Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.

Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,

Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!

Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,

Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.

Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,

Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.

El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!

Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!

Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece

Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!

În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,

Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...

Suntem alchimiști ai devenirii,

topind frica în focul timpului,

încercând să scoatem lumină

din umbrele greșelilor.

Ne naștem materie fragilă,

dar viața ne arde încet,

ne modelează prin încercări

până învățăm să fim formă și sens.

Piatra filosofală nu locuiește în stele,

ci crește în adâncul ființei,

din adevăr, din iubire,

din curajul de a rămâne drepți.

Adevărul cade ca o ploaie curată,

spală măștile orgoliului,

și lasă sufletul liber

în fața propriei conștiințe.

La capătul drumului,

nu vom lăsa aur,

ci urme de lumină vie,

semn că am fost oameni.

Din toate cercurile iadului întunecate

Din adâncimile oceanelor înflăcărate

Din lacrimile aprinse doar prin fericire

Din certurile pornite doar din iubire

Din serile nedormite-n starea de visare

Cu drogurile-n tine în drum spre ea trezire

Cu muzica în vene prin marele-ntuneric

Cu problema-n fundal care te-a făcut puternic

Cu iluzii visate-n absoluta realitate

Cu visuri trezite peste reala noapte

Cu nicio siguranță pe drumul predestinat

Cu multă speranță pornind în destinul imaginat

Am ieșit din suferința mare și de neuitat

Am răzbit prin moarte și am înviat

Am găsit sincera iubire și liniștea

Mi-am găsit în sfârșit casa și pacea

Tic, o clipă care fuge,

În tăcerea ce se duce,

Își dansează-n ritm ușor

Pașii unui visitor.

Tic, o șoaptă-n noaptea grea,

Fără sunet, fără stea,

Caută să prindă-n zbor

Timpul care-i trecător.

Tic, și-i iarăși dimineață,

Orele își poartă ceața,

Dintr-un ceas pierdut în veac

Răsare dorul și-l desfac.

Tic, rămâne ca un semn,

Sufletul în taină-i demn.

Tic... un gând se pierde-n vis,

Și tot ce-a fost, acum s-a scris.