Himeră

Un înger mi-a bătut în geam

Avea pe chipu-i flori de ram,

de măr sau de cireș aprins,

iar eu de visu-i m-am cuprins.

Blândețea caldă-i mă privea

și mii de zâmbete-mi cerea.

Dar albul său mă înfiora

Iar ochiu-i dur mă îngrozea.

Te-am desenat pe o foaie pierdută

într-un colț al minții mele, 

desenat și el de alții

de vreun pictor, arhitect... sau poate cine știe,

de instalatorul care cu atâta precizie potrivește priza în perete.

Deși esti imagine vie și clară

Eu nu te recunosc

Poate, pentru că alții te-au desenat

sau, poate, pentru că eu nu îi cunosc pe ei

Dar ești acolo, simt 

așa cum copacul își simte coroana datorită rădăcinii,

iar funza știe că există - urmare a vântului care-i gâdilă pielea

sau o ia de acasă și o duce departe într-un budoar depărtat

în care roșul aprins al bujurilor e stăpânul grădinii

Mi se pare că simt mirosul eo ipso 

și încerc să-l prind într-o sticluță

luată demult de pe o corabie a morții și a vieții

în care s-au prins destinele fiecarei petale-iris

A venit vremea înțelepților!

A copiilor și a desenelor animate!

Întoarceți-vă destinul cu fața spre trecut

și lăsați inocența și naivitatea să ne conducă.

Nu a zis Dumnezeu să fim blânzi ca porumbeii?

Nu a zis președintele ales al poporului să fim înțelepți ca Lorax?

Glasul Domnului se aude prin unsul său

Vor veni prințese de gheață și stăpâni ai inelelor 

care să ne ducă sufletele spre calea Nirvanei

Țeava unirii dacice a poporului pizmuit de străini

e aproape!

Sfârșitul suferinței noastre își aude ecoul în cântecele de leagăn ale 

Cristelei, tanara Dochia a vulgului românesc,

căci bătrâna nu poate fi tămăduitoarea sufletelor

ridurile și obrazul zbârcit sunt semne ale potențialității 

După cum zicea un mare filosof, în ființă se află virtualitatea pură

un om de treabă care într-o zi mergea să zălogească un ceas de aur,

a jurat că a văzut cum un copac se chinuia să dea naștere diafanei

și cum după ce a ieșit din trunchiul său,

a mai văzut încă 100 de Cristele

toate cântând cirip-cirip

Atunci bărbatul-ales a sărit dintr-un tufiș,

a prins-o de braț și a dus-o să se adape la izvorul neumurii

Se-nțelege, nefiind de pe-aici, femeia s-a apucat să se certe cu o junică tânără

al cărei bou, ce să vezi? tot nemurirea i-o promise

Văzând dialogul dintre cele două mame ale naturii,

fu cuprins de Ideea absolutului și înțelese că graiul omului și al dobitocului

sunt totuna

deci ce rost are să separi, ce natura n-a vrut să despartă?

În cer imagini de metal

Acorduri calde de coral

Un râs de vis diametral,

Cuprins în fiecare stal.

Viciu sau moral

E cert, în cer nu e scandal.

Acolo totu-i tropical,

Aici, zodiacal.

Doar omul este imoral

Speriat de tot ce e normal,

de orice lucru colosal,

el este doar banal.

Traieste in material

isi face haine din tantal

si zeii strigă clar Halal!

la' cest spectacol mondial!

Cuvinte de plastic, magazine de plastic,

alimente de plastic,

copii de plastic, 

zâmbete de plastic,

cele patru elemente 

sunt, acum, de fapt, unul singur

deloc misterios, deloc închipuit

real, coleric, dar mai ales dezabuzat

distrugătorul care nu mai poate distruge nimic

uniformitatea uniformității

plictisitor de prezent peste tot

unde există existență!

În gândul unui porumbel

se ascunde gândul unui copil.

În inima unui copil 

bate vântul aprig al batranului

care piveste spre cer cu ochii in pamant.

Totul in jur e bataie 

de aripi, de ganduri, de inimi

care se vor intoarce la fâlfâitul suprem

la o mica horă de păsări

jucată pe crengile rupte din cer.

Tu nu vezi, dar cade frunza
Trece brusc şi nevoită
Fiind verde, dar lovită
Vîntul bate - cade frunza.

Tu n-auzi, dar cade frunza
Lin coboară şi-nplinită
Ca o rază, obosită
Dureros cînd cade frunza.

Tu nu ştii, dar cade frunza
Sus se vede-ndepartare
N-a plecat de bunăvoie
Timpul trece - cade frunza.

Libertatea-i garantată, crede mintea necoaptă,
Visele curg fluviu prin inimile tinere,
Imposibilul devine joc de îndrăzneală
Când simți că poți zbura fără reținere.
Oh, naivitate, cine să te înțeleagă?
Erai neclară, ca o șoaptă.

Libertatea-i atacată, știe mintea înțeleaptă,
De dezortori fără speranță
Captivi acum în lipsă de curaj,
Propovăduind molimă tăioasă,
Mutilând esența vie, prefăcând-o în furaj,
Sperând, zadarnic, să-și hrănească,
Prăpastia lugubră, odioasă.

Libertate, nu ești tu de vină,
Sufletul își cere partea.
Cum să zbori spre lumea de apoi dator
Cu aripi frânte și inima pătată?
Nu-i chin mai mare, nici fior,
Decât să știi că viața-ți trece —
Și cu regrete să rămâi, neputincios.

Libertate, la final, de vei ajunge cu mustrări,
Împiedicată, tăvălită prin noroi,
Nu uita! Scopul nu era menit să fie atins,
Ci să dai tot ce-ai putut, cu inima și ochii larg deschiși.

Nu mai ninge, cum a nins odată. Cu fulgi mari, frumoși ca stelele de pe cer. Pământul pare o planetă moartă Un bulgăre de lut plin de taină şi mister. Copacii plâng cu lacrimi de gheață, legănându- se în vânt. Sperând și ei la o nouă viață, Vreau să fie îmbrăcaţi într-un alb şi curat veşmânt! Unii oameni nu mai așteaptă cum așteptau odată Să vină Anul Nou, ei vreau în dar lumea toată, Nu se mulțumesc cu un mic și banal cadou! Nici natura nu e ce a fost odată. A devenit mai rigidă și puțin mai rea, Căci s -a săturat să tot vadă cum omul își bate joc de ea. Nu mai ninge cum a nins odată dar totuși vine anul nou Hai să-l întâmpinăm cu inima curată. Și să ne bucurăm de cel mai mic și banal cadou. Poezie de Vladimir Potlog

Ziua întunecată acoperă...

Noaptea, luminată de gânduri,

Suspină durerea când speră

La vederea finalului printre rânduri.

Deformează și creează din pânză

Lumea ce apare în stază.

Culorile dispar, dar din ramă păstrează...

Vreau să mă întorc...

Prin secundele de care mă storc,

Real sau ireal — ești vital.

Nu-mi pasă de moral,

Zâmbesc și râd când te găsesc.

Nu mai vreau să te pierd,

Ascunzându-te cand greșesc

Și vorbesc logic… ca un surd…