Himeră

Te-am desenat pe o foaie pierdută

într-un colț al minții mele, 

desenat și el de alții

de vreun pictor, arhitect... sau poate cine știe,

de instalatorul care cu atâta precizie potrivește priza în perete.

Deși esti imagine vie și clară

Eu nu te recunosc

Poate, pentru că alții te-au desenat

sau, poate, pentru că eu nu îi cunosc pe ei

Dar ești acolo, simt 

așa cum copacul își simte coroana datorită rădăcinii,

iar funza știe că există - urmare a vântului care-i gâdilă pielea

sau o ia de acasă și o duce departe într-un budoar depărtat

în care roșul aprins al bujurilor e stăpânul grădinii

Mi se pare că simt mirosul eo ipso 

și încerc să-l prind într-o sticluță

luată demult de pe o corabie a morții și a vieții

în care s-au prins destinele fiecarei petale-iris

Un înger mi-a bătut în geam

Avea pe chipu-i flori de ram,

de măr sau de cireș aprins,

iar eu de visu-i m-am cuprins.

Blândețea caldă-i mă privea

și mii de zâmbete-mi cerea.

Dar albul său mă înfiora

Iar ochiu-i dur mă îngrozea.

Cuvinte de plastic, magazine de plastic,

alimente de plastic,

copii de plastic, 

zâmbete de plastic,

cele patru elemente 

sunt, acum, de fapt, unul singur

deloc misterios, deloc închipuit

real, coleric, dar mai ales dezabuzat

distrugătorul care nu mai poate distruge nimic

uniformitatea uniformității

plictisitor de prezent peste tot

unde există existență!

A venit vremea înțelepților!

A copiilor și a desenelor animate!

Întoarceți-vă destinul cu fața spre trecut

și lăsați inocența și naivitatea să ne conducă.

Nu a zis Dumnezeu să fim blânzi ca porumbeii?

Nu a zis președintele ales al poporului să fim înțelepți ca Lorax?

Glasul Domnului se aude prin unsul său

Vor veni prințese de gheață și stăpâni ai inelelor 

care să ne ducă sufletele spre calea Nirvanei

Țeava unirii dacice a poporului pizmuit de străini

e aproape!

Sfârșitul suferinței noastre își aude ecoul în cântecele de leagăn ale 

Cristelei, tanara Dochia a vulgului românesc,

căci bătrâna nu poate fi tămăduitoarea sufletelor

ridurile și obrazul zbârcit sunt semne ale potențialității 

După cum zicea un mare filosof, în ființă se află virtualitatea pură

un om de treabă care într-o zi mergea să zălogească un ceas de aur,

a jurat că a văzut cum un copac se chinuia să dea naștere diafanei

și cum după ce a ieșit din trunchiul său,

a mai văzut încă 100 de Cristele

toate cântând cirip-cirip

Atunci bărbatul-ales a sărit dintr-un tufiș,

a prins-o de braț și a dus-o să se adape la izvorul neumurii

Se-nțelege, nefiind de pe-aici, femeia s-a apucat să se certe cu o junică tânără

al cărei bou, ce să vezi? tot nemurirea i-o promise

Văzând dialogul dintre cele două mame ale naturii,

fu cuprins de Ideea absolutului și înțelese că graiul omului și al dobitocului

sunt totuna

deci ce rost are să separi, ce natura n-a vrut să despartă?

În gândul unui porumbel

se ascunde gândul unui copil.

În inima unui copil 

bate vântul aprig al batranului

care piveste spre cer cu ochii in pamant.

Totul in jur e bataie 

de aripi, de ganduri, de inimi

care se vor intoarce la fâlfâitul suprem

la o mica horă de păsări

jucată pe crengile rupte din cer.

A fost lacul dintotdeauna,

frumos și tainic cum e luna.

Un spațiu sacru al ideii

Unde s-au întâlnit toți zmeii.

Cu nuferii și albastrul înghețat

Un colț de suflet înzestrat,

Cu darul de a porni,

Miraj de fantezii.

Licărul de sus în apa sa

cald se oglindea,

si-n mii de chipuri îl spărgea,

dar lacul nu se împrăștia,

ci lumea o unea

trindentul capul își scotea

lumină omului dădea

prin ciobul care-l însoțea.

Dar azi în vremea cu piscină

Lacul tot mândru, fără vină!

Tot simplu îmbrăcat în stele,

cu mantie de pădurice verde, 

Te-nvață că nimic, real,

nu pierde.

Oare când în ochii mei ai să privești,  

Fără de frici să te lovești,  

Că împietrit ai să te ivești,  

Când a mea privire de Medusa o să întâlnești.  

Și o să mă înțelegi cândva,  

Cât de mută rămân la un gând,  

Când nici hartă n-am spre inima mea,  

Și doar amintiri mă dor, pe rând.  

Doar o veche rană curge încet,  

În valuri grele, dintr-o veche trăire,  

Pentru o statuie ce-n colț stă încet,  

Prafuită, pierdută, uitată-n neștire.  

Cu zâmbet șters și chip de piatră,  

O lacrimă-n ochi, împietrită mereu,  

Pentru o vecie, în taină, se-arată,  

Ca un ecou dintr-un vis ce-i al meu.  

De ar vedea ochii noștri numai suflete

în loc de corpuri în țiplă trase,

Am iubi puțin mai diferit, zic eu,

Și am fugi să ne întâlnim jumătatea, târând în inimă atlase.

Hărți, ca cele ale piraților,

Unde inima marchează 'x' comoara bogaților,

Cei cu sufletul îmbibat,

De căldura propriului păcat.

Căci fără iubire mori,

Și cel ce iubește atât de tare n-ar ajunge în palatul dintre nori.

Și cu asemenea iubire,

N-ai îndrăzni să o faci o simplă, distantă amintire.

De ar vedea ochii noștri numai suflete,

Cred că aș sta pe loc,

Să văd câte inimi reci și rănite,

Aș aprinde o lumânare pentru cele lipsite de vreun foc.

    Zâmbind, am mai facut un pas către neant,
    Pierdut, îmi regăsesc iarăși, ritmul constant,
    În ecou nesfârșit de lacrimi și bocete mute,
    Am să îndrept ale cenotafului tăioase cute…
    
    Căci propria-mi efigie, calm, mă așteaptă,
    În carusel de lumină îmi văd viața în șoaptă,
    Prin mine, alte timpuri, oameni și fapte,
    Se trec culese cu grijă ca fructele coapte…
    
    Elogioase cuvinte săpate în piatră umbrită,
    Povestesc grav despre lumea mea infinită,
    Epitaful meu e demult erodat și expus,
    În tăceri măiestrit zdrențuite-n apus...
    
    Pe loc nu pot să stau, să zăbovesc o clipă,
    Căci viața curge înspre-a timpului risipă,
    Străluminat, șovăitor, dar foarte important,
    Zâmbind, am mai facut un pas către neant...

Știu că sunt un ipocrit,
Știu că sunt, un om acrit,
Parcă asta mi-am dorit.
Oare asta... am simțit?

Ce naiba m-a rănit?
De ce m-a lovit?
Știu că mai am mult de trăit,
Așa cum știu că sunt de neoprit.

Alerg pe coridorul viziunii,
În timp ce alții merg orbiți de etică.
Carbonizez îndoiala în focul pasiunii,
Orice semn de întrebare... îmi face inima frenetică.

Perfecțiunea este simfonia critică,
— Vocea ei îmi e poruncă.
Rațiunea mă conduce spre lumină,
În timp ce emoția-mi poartă vină.

Echilibru-și are locul în ramă,
Pictat cu sângele... de pe a Haosului lamă.
Adevărul mă cheamă,
Doar că minciuna stă la vamă.

Masca-mi poartă fața împietrită,
Mănușile-mi țin ezitarea ferită,
Halatul îmi acoperă cicatricea putrezită,
Laboratorul îmi este casa menită.

lumea mea, lumea noastra, nu ar mai fi atat de frumoasa fara haosul din ea

daca nu ar fi haos..cum ne am mai face la timpul potrivit posibila conexiunea sufletelor predestinate

În lumina reflectoarelor proprii
știu că, în fiecare zi, mă apropii.
Zâmbesc dezamăgirii —
uneori, prin actorie, ajung la iertare.

Apropiindu-mă de acea separare,
prin sertare se ascunde în scenariu:
viu, pur și senin, pe care încă-l scriu,
despre iubire și căldură printre ghețari.

Mii de țipari mă prind în cugetări,
întărit de fiecare tresărit electric.
Sărit, sărut cu sete veșnic,
sceptic față de momentul empiric.

Bine sau rău — e al nostru.
Zâmbetul terestru,
între lumină și un monstru.
Spectatori în propriul număr,
împreună mușcând din același măr.