Lacul

În gândul unui porumbel

se ascunde gândul unui copil.

În inima unui copil 

bate vântul aprig al batranului

care piveste spre cer cu ochii in pamant.

Totul in jur e bataie 

de aripi, de ganduri, de inimi

care se vor intoarce la fâlfâitul suprem

la o mica horă de păsări

jucată pe crengile rupte din cer.

Te-am desenat pe o foaie pierdută

într-un colț al minții mele, 

desenat și el de alții

de vreun pictor, arhitect... sau poate cine știe,

de instalatorul care cu atâta precizie potrivește priza în perete.

Deși esti imagine vie și clară

Eu nu te recunosc

Poate, pentru că alții te-au desenat

sau, poate, pentru că eu nu îi cunosc pe ei

Dar ești acolo, simt 

așa cum copacul își simte coroana datorită rădăcinii,

iar funza știe că există - urmare a vântului care-i gâdilă pielea

sau o ia de acasă și o duce departe într-un budoar depărtat

în care roșul aprins al bujurilor e stăpânul grădinii

Mi se pare că simt mirosul eo ipso 

și încerc să-l prind într-o sticluță

luată demult de pe o corabie a morții și a vieții

în care s-au prins destinele fiecarei petale-iris

 Ape, ape, pline de argint

Își varsă în lume cântul sfânt

Se aud sirenele cum zic

Că nu se va întâmpla nimic.

Dar glasul lor e specios,

Și totul este fără rost.

Să ai încredere în stele,

Dar nu în gândul de himere.

Și vântul mi se pare zău,

Că se mișcă într-un hău.

Până la cer se ridică,

Orice inimă și frică.

Nimic nu e de înțeles,

Într-o lume fără sens.

Dați-i voi un tâlc! Au zis

Cei ce de ea s-au dezis.

Un înger mi-a bătut în geam

Avea pe chipu-i flori de ram,

de măr sau de cireș aprins,

iar eu de visu-i m-am cuprins.

Blândețea caldă-i mă privea

și mii de zâmbete-mi cerea.

Dar albul său mă înfiora

Iar ochiu-i dur mă îngrozea.

A venit vremea înțelepților!

A copiilor și a desenelor animate!

Întoarceți-vă destinul cu fața spre trecut

și lăsați inocența și naivitatea să ne conducă.

Nu a zis Dumnezeu să fim blânzi ca porumbeii?

Nu a zis președintele ales al poporului să fim înțelepți ca Lorax?

Glasul Domnului se aude prin unsul său

Vor veni prințese de gheață și stăpâni ai inelelor 

care să ne ducă sufletele spre calea Nirvanei

Țeava unirii dacice a poporului pizmuit de străini

e aproape!

Sfârșitul suferinței noastre își aude ecoul în cântecele de leagăn ale 

Cristelei, tanara Dochia a vulgului românesc,

căci bătrâna nu poate fi tămăduitoarea sufletelor

ridurile și obrazul zbârcit sunt semne ale potențialității 

După cum zicea un mare filosof, în ființă se află virtualitatea pură

un om de treabă care într-o zi mergea să zălogească un ceas de aur,

a jurat că a văzut cum un copac se chinuia să dea naștere diafanei

și cum după ce a ieșit din trunchiul său,

a mai văzut încă 100 de Cristele

toate cântând cirip-cirip

Atunci bărbatul-ales a sărit dintr-un tufiș,

a prins-o de braț și a dus-o să se adape la izvorul neumurii

Se-nțelege, nefiind de pe-aici, femeia s-a apucat să se certe cu o junică tânără

al cărei bou, ce să vezi? tot nemurirea i-o promise

Văzând dialogul dintre cele două mame ale naturii,

fu cuprins de Ideea absolutului și înțelese că graiul omului și al dobitocului

sunt totuna

deci ce rost are să separi, ce natura n-a vrut să despartă?

Cuvinte de plastic, magazine de plastic,

alimente de plastic,

copii de plastic, 

zâmbete de plastic,

cele patru elemente 

sunt, acum, de fapt, unul singur

deloc misterios, deloc închipuit

real, coleric, dar mai ales dezabuzat

distrugătorul care nu mai poate distruge nimic

uniformitatea uniformității

plictisitor de prezent peste tot

unde există existență!

  Într -o noapte de iarnă fără stele pe cer,

Mi-a bătut la ușă o ființă plină de taină și mister.

Nu părea să fie nici înger, nici un om.

Dar nici un vis plutind pe aripi de somn.

Cu ochi blânzi m -a privit și mi-a cerut doar atât.

O bucată de pâine și un pat pentru sufletul său chinuit.

I -am dat tot ce am avut, poate mai puțin, poate mai mult.

Zorii când s-au ivit străinul casa mea a părăsit.

Fără să -mi zică nici un cuvânt.

Dar eu am rămas mulțumit că am făcut ceva bun și sfânt,

Am ajutat un suflet pe acest pământ!

Și pentru aceasta î-i mulțumesc lui Dumnezeu oricând. 

Clapele de pian așteaptă să fie apăsate;

Înema din piept parcă prea tare aprig bate.

Inima din creier, încă, zisă și diencefal

Preia întreg controlul, ca la un terminal.

Acum,tot pianistul, prea bine antrenat

Începe să înșire un cântec programat,

Un cântec sabatin, lun cântec adventist,

Un cântec despre Domnul, un cântec optimist.

O lacrimă de mulțumire ud - o clapă.

Din clipa aia, cântul curge ca o apă.

Ultima notă -i gata. Ysus e bucuros

Iar pianistul nostru nu va mai fi: fricos!

    Spirale de gânduri se risipesc neîncetat:
    Pe eșafodul minții, netulburat mi-e cursul...
    Ecoul acestor momente s-a frânt în neant, 
    Astăzi din ele mi-a mai rămas doar versul…
    
    Din filonul acesta am strâns cu migală,
    Cât de multe cuvinte am putut a scrie,
    Căutând mereu măsura dreaptă și egală,
    Ca să nu uit a gândurilor vremelnicie...
    
    Pe multe dintre ele atât le-am îndrăgit,
    Cu fiecare cuvânt scris și rupt din mine:
    Acolo sunt eu. Destrămat, reîntregit,
    Totuși nu am ajuns să gândesc în rime.
    
    Căci în momentele mele de singurătate,
    Am simțit al cuvintelor spre lumină năvală,
    Și de aceea am desenat într-o carte,
    Al gândurilor mele nesfârșită spirală...

M-am pitulat printre copacii pădurii,

Mă sint apărat de umbră și tăcere,

Am să încerc să fac față distanței și urii,

Ar trebui să pun frâu gândirii și gurii.

Toate le văd și mă împiedic de ele,

În țară se petrec doar lucruri rele,

Ai grijă cui spui, cui te spovedești

Când vei fi întrebat-cu ce dovedești?

Ar fi mai cuminte, să tragi ușa, când pleci,

Să nu-ți spui părerea, pe unde treci,

Să nu cânți -hora unirii-când faci baie

Și nici pe câmp, când aduni fânul în claie.

Acestea-s pronosticuri, pentru zilele ce vin

Pentru câți Români în țară mai rămân,

Satele-s goale, industria a fost transferată

Rău mai arată, țara asta distrusă și furată.

 în cavaleri.