Reîntoarcere

Haină mai este și ploaia,

Și vântul ce strigă la noi,

Le simt în ureche bătaia,

Șuieratul și stropii greoi.

Aleargă prin aer umbrele,

Și crengi, curcubeie și flori,

Melcii scot coarnele grele,

Când tunetul geme în nori.

Cad frunze grămadă tușind,

Vântul aduce tărgi ambulante,

Umile stau scorburi cerșind

Putregaiuri și resturi de plante.

În ceruri o lampă se-aprinde,

Și vântul, și ploaia dispar,

Un roșu amurg încet se întinde,

Și-n ochii iubitei, stele apar.

Visul îmi doarme pe-o noptieră,

Sub lumina pală a galbenei luni,

În ochiul meu trist rîde-o himeră,

Și-mi cară în creier negre furtuni,

Grijile mele dorm printre rafturi,

Le-am lăsat să mai pască prin cărți,

Moartea cioplește calmă sub paturi,

Un sicriu folosind întuneric și dălți.

Curg râuri de lacrimi pe-un acatist,

Amurgu-mi bocește și el pe obraz,

Și văd în trecut răstignirea lui Crist,

Iar cuiele Lui, mă înțeapă-n grumaz.

Nopțile albe îmi atârnă sub pleoape,

Focul din sobă durerea îmi cântă,

Vin stelele stinse însetat să se adape,

Din vise și griji, și din lacrima sfântă.

De când noaptea încet se crapă,

Şi ziua îşi prinde viaţa,

O forfotă mare se-arată …

Bună dimineaţa!

Scoate capul roşiatic,

Soarele s-alunge ceaţa,

Se trezeşte un lunatic,

Bună dimineaţa!

Trece un roi de albinuţe,

Din flori să strângă dulceaţa,

Pe ram îşi dau două vrăbiuţe,

Bună dimineaţa!

Iese în grabă o gospodină,

Merge să îşi facă piaţa,

Şi-i urează o vecină,

Bună dimineaţa!

Iese turma într-un ropot,

Să pască verdeaţa,

Doi batali îşi dau din clopot,

Bună dimineaţa!

Se ciocnesc doi slabi de fire,

Însă unul sparge gheaţa,

Şi îi zice din privire,

Bună dimineaţa!

Oricine tu vei fi,

Citeşte şi te adună,

Şi îţi urez în fiecare zi,

O dimineaţă bună.

Se aude un plânset în noapte,

E luna lovită de-o stea,

Se întoarce Pamântul pe-o parte,

Să absoarbă durerea din ea.

Se întrezăreşte o pâlpâire fadă,

Regina Nopţii e aproape moartă,

Viral se răspândeşte un zvon pe stradă,

Că Soarele şi-ar fi găsit altă consoartă.

Privim cu totii înspre Lună,

Dar jinduind, doar eu şi tu,

Să-i vindecăm durerea sa nebună,

Şi sentimentul… Déjà Vu.

Să-i recreem o trena argintie,

Să-i geometrizăm un “clar” …

De-a pururi pentru noi să fie,

Cel mai romantic loc stelar.

Vântul cu tâmplele supte,

Îmi roade-n tăcerile grele,

Și-mi sapă în vechile lupte,

Altare de gânduri rebele.

Și cad peste margini de clipe,

Ca frunza-n amurguri târzii,

Iar inima frântă începe să țipe,

Aici, în aceste grote pustii.

Iar timpul — călău fără milă,

Își frânge securea în mine,

Și curg ca o apă docilă,

Prin râuri din ținuturi străine.

Și-mi cade pe umeri cenușă,

Din visele arse încet de Morfeu,

Și-mi zăngăne-n auz o cătușă,

Cu dangăt de clopot ateu.

Îmi este privirea o rană deschisă,

Spre cerul ce-mi șade la geam,

Iar sângele — o hrană promisă,

Pentru amintirile ce nu le mai am.

Și poate, din marea uitare,

Cândva o să urce un abur subțire,

Să-mi fie sfârșitul o mare,

Cu țărmul topit în iubire.

Și-n urmă să nu fie un nume,

Nici umbră, nici semn pe pământ,

Doar o ploaie măruntă prin lume,

Ca un vechi și nebun legământ.

Iar eu — risipit în tăcere,

Să fiu doar un zvon neștiut,

O șoaptă târzie ce piere,

Pe buza unui ultim sărut.

Pentru păsări, pentru fluturi,

Cerul e casă, vântul e zbor,

Pentru tine mii de săruturi,

Sunt al iubirii izvor.

Pentru copaci, pentru o floare,

Pământul e casă, apa e viață,

Pentru tine o îmbrățișare,

E zâmbetul de pe față.

Pentru deșertul ce-n arșiță piere,

Ploaia e viață, ploaia e hrană,

Pentru tine o mângâiere,

Este vindecarea de rană.

Pentru un suflet, pentru divin,

Omu-i creare, virtuți și porunci,

Pentru tine-un destin...

E zămislirea de prunci.

Ești vulcanul ce pulsează în adânc,

un mormânt de stele ce vrea să ardă,

cioburi de lumină, sparte în timp,

ce țes o lume nouă, nevăzută.

Ești tornada ce știe că nimic nu rămâne,

că zidurile sunt doar umbre efemere,

rănile plouă cu foc și veșnicie,

desfac noduri din țesătura uitării.

Umbrele trecutului sunt pietre de râu,

lustruite de ape ce nu încetează,

iar tu ești fierarul ce-și modelează clipa,

făcând din durere scânteie și foc viu.

Nu te teme să fii ruptă, să fii spartă,

căci în crăpături se ascund izvoare,

furtuna ta spală praful vechilor credințe

și lasă să crească pădurea adevărului.

Durerea ta e limbajul tăcerii,

un cântec de piatră, de vânt și răbdare.

Tu îl înveți, îl porți și-l eliberezi

până devine ecoul libertății tale.

Suflet drag , 

Am sa șterg din minte 

Orice apus 

Oricat de colorat ar fi fost . 

Deja este apusa clipa .... 

Nu ma mai priponesc în amintiri iluzorii!

Tablourile sumbre 

De pe pereți o sa le iau . 

Nu mai privesc în trecut .

Nu  mai zăbovesc 

Privind acelasi chip 

Acel chip speriat ...

Zidurile am sa le sparg 

Vantul sa bata ! 

Adierea sa o simt ,

Cerul să-l privesc .  

Răsărit sa mi fie în suflet 

Ori de vreu 

Stele sa admir .

Promit,

Nu mai construiesc iluzii,

Clipa o traiesc de azi ! 

Pentru mine, înghite-ți lacrimile,

O, pădure lipsită de copaci,

Și arde-ți tu toate patimile,

O, pădure lipsită de copaci.

Căci păsările ți s-au dus,

O, pădure lipsită de copaci,

Și copacii ei ți-au scurs!

O, padure lipsită de copaci.

Pentru mine,

Căci doar moarte crește acum în tine,

Alungă norii prevestitori de vreme rea,

Căci prin ei, viața nu ți se poate vedea.

-Da' cum vrei tu, iubirea mea,

S-alung eu așa ceva?

Căci ploile m-au asuprit,

Și demult m-au urgisit.

-Martoare ne sunt stelele din cer!

De departe ele te vor ghida,

Și doar un lucru îți mai cer,

Eu te rog, tu nu le abandona.

-Moarte sunt toate stelele mele

De viscole așa de grele,

Râurile vreau să mi le sec,

Iar cu ele, și eu să plec.

-O, pădure făr' de copaci,

Vanturile seci lasă-mă să ți le alin.

O, pădure fără de copaci!

Căci viețuitoare-ți vor fi într-un suspin.

-N-ai tu treabă de-ale mele,

Căci eu nu mai respir prin ele.

Aștept furtuna să mă mistuie,

Tu în schimb, să nu mă uiți.

Iar când aceasta a murit, 

Toate stelele lui de-asemenea au pierit.

Căci el avea doar una, 

Însăși ea, care-i era chiar luna.

Mărșăluind pe coridorul deșertăciunii,
Am aflat că adevărul rostit de către unii,
Răspicat și tranșat, feliat în minciună,
Preface albul în gri și soarele în lună...

În timp ce lumina adevărului arde retina,
Greu e de străbătut coridorul cu pricina,
Pentru privire, de suportat, e mult mai ușor,
Întunericul minciunilor de pe coridor...

Și adaptându-mă acestui pat procustian,
Am mai lăsat să treacă încă un an,
Mințindu-mă frumos în continuare,
Că ridul de pe frunte nu mă doare...

Moartea e îmbietoare

În smoala de oroare,

Frica e dominatoare,

Durerea-i sfâșietoare.

Mama Gaia încrezătoare

Cu o forță creatoare,

Dă o pată de culoare

În valea de teroare.

Prezența-i-nfloritoare,

Cuvintele-i doveditoare,

Privirea-i mângâietoare,

Liniște-i odihnitoare.

Mintea-i-nțelegătoare,

Vocea-i-ngăduitoare,

Vorba-i-ndulcitoare

Vieții-i dă savoare.

Cu o șoaptă pierzătoare,

Ea îmi e îndrumătoare

Și-o ascult însoritoare,

Limba-m învățat-o oare?

Sunt o trestioară frântă 

De vântul hoinar,

Încerc să mă prefac fluier

Să mai cânt măcar.

Sunt 0 frunză de arțar 

Frunză argintie 

Soarta să-mi aducă în dar 

Rimă  în poezie.

Sunt un crin bătut de brumă 

Lipsit de parfum

Socotesc că până-n toamnă 

Pot să mă adun.

Sunt,și -am fost o visătoare

Inventând povești

Într-o lume fermecată 

Cu figuri grotești.