Scrum

El prea târziu să-mi mangai tâmplă

Și ochii ce privesc pierduți

Trecut-a clipa șansei tale,

El prea târziu să mă săruți...

El prea târziu,, în gând e noapte

Și pașii inimii se pierd,

Ți-aș dărui atâtea șoapte

Dar cerul nostru e inert..

El prea târziu să-mi simți culoarea

Și spiritul atât de viu

In suflet iar se-aseaza ploaia,

El prea târziu,e prea târziu...

Cu toate-acestea visul nostru

Respira încă în pustiu,

Îi da culoare, și lumina

Chiar daca azi e prea târziu...

Amprentele  spiritelor noastre-s

Că frunza toamna,arămiu,

Eu sunt pe cer, tu în adâncuri,

Ne leag-albastrul și azi știu

Cerul și marea creează vraja

Magia,chiar de-i prea târziu...

Cred atât de tare în mine

Încât nici săgețile lumii

Nu mă pot ucide...

Gândul meu e stea

Ce luminează in noapte lumii,

Cred atât de tare în mine

Încât rad când săgeți îmi străpung inima..

Mă doare, și totuși mi-e bine..

Nu e mândrie,e iubire de sine,

Frumusețea mea vine din strălucirea ochilor

Ce din lumina sufletului rasare,

Of, și câte vorbe grele m-au lovit,

Dar știm, smaraldele și în noroi au valoare...

Atât de aprinsa-i steaua iubirii de viață,

In raza ei sunt clipe ce strălucesc sublim,

Dar din adânc apusul pândește ca o ceața

Și tulbura seninul de-un auriu divin..

Când râsul meu scânteie, puternic, luminos,

Un gând atât de rece și de întunecos

Îmi taie răsuflarea...

Privirea mi-e pierduta...

Destinul mi-l descos:

O, Doamne,cum poți oare un răsărit frumos

Să-l stingi c-o noapte neagra?

În cartea vieții, neștiută,

Să lași ultima filă tristeții, nemilos,

Ca un cocor ce zboară sub ceru-albastru pur,

Și săgetat de fulger,cu aripa căzută,

Se prăbușește tragic în hăul cel sticlos..

Timpul ne leagă pe-amandoi,

Atâtea clipe, atâtea ploi,

Ca și Icarus către soare

E povestea noastra-n doi...

Ca lanțurile de otel

E dependenta dintre noi,

Doi prizonieri fara de țel

Visând la stele, triști și goi...

Și totuși, picurii reci ce suntem noi,

Deși ne-nfrigureaza pe-amandoi

Prin farmecul căderii lor ne leagă

Deși nu-i scris, ca soarele și luna,

Magic și minunat sa se atragă...

Dar ei, de-ar fi sa se despartă, știu,

Că-n inima le-ar fi pustiu,

Și universul lor cel stins

I-ar bântui în gând, in vise, in târziu...

Timpule, oprește -te-n loc,

Timpule, nu-mi lua fericirea,

Cartea vieții e fara noroc,

Lacrima e finalul, menirea...

Lasă-mi raza iubirii, te rog,

In piept, inefabilă azi, ea, trăirea,

Timpule, oprește -te-n loc,

Dă-i, te rog, clipei de-azi nemurirea...

Jumătate de iubire

Ce mă tine-n lanțuri grele,

Nici n-o pot lăsa să plece,

Nici da inimii ce cere...

Ca un picur ce alina

Dar nu stinge setea grea,

Ca un ochi ce vede câmpul,

Dar  ceata ia vraja sa...

Jumătate de iubire,

Ca un drog , și viața trece,

Însă visul  amăgire

Noaptea-n gândul meu trăiește...

E doar vis, e doar trăire,

Dar el zilnic făurește

Jumătate de iubire...,jumătatea ce lipsește...

    În mintea mea, mașinăria se mișcă mereu,
    În cazne ușoare sau în adâncul cel greu,
    Rotițele ei s-or învârti tot mai încet,
    Plătind cu tăcere, datorii din caiet...
    
    Neatent, cafeaua de-azi, am dat-o în foc,
    Rătăcit în mine, prin ale gândurilor stoc,
    Tulburând neanturi în spuză fierbinte,
    Am ucis și-au murit mii de cuvinte...
    
    C-amar mi-e greul, dulce mi-e năpasta,
    Și n-am regret mai mare în lumea asta:
    Să uit în praf poeme, schițate doar în gânduri,
    Pierdute pe vecie vor fi aceste rânduri...
    
    Căci iată, din ruine, un viers se zbate slab,
    Ca un cărbune roșu, strălucind în mihrab,
    Să iasă din uitare, într-a cernelii nemurire,
    Căutându-mi penelul, cerșind o revenire...
    
    Dar mintea-mi zboară, nepăsătoare, rece,
    Eliberată-n timpul, ce veșnic, se va trece,
    Poemele moarte, hrăni-vor alte rădăcini,
    Din care poate, cândva, vor crește alți crini…

    Mirifică lume de umbre-albastre,
    cât eşti de aproape, de visele noastre,
    toţi trec prin tine, nimeni nu vede,
    adâncul din lacuri, zdrobind bradul verde...
    
    Mi-e inima-ndreptată, spre cele patru vânturi, 
    Mi-e mintea luminată, de zeci de mii de gânduri,
    simt spiritul că-nalţă, aripi spre Dumnezeu,
    simt că ceva se schimbă: în mine nu sunt EU!
    
    Simt că atomii-n mine, stau gata să pleznească, 
    nu-mi mai încap în piele, în strâmta mea carcasă,
    şi evadez în fine, mă pierd în Univers, 
    spre vidul gol ce-adastă, la viaţă, ca un vers...
    
    ... văd... ceilalţi m-aşteaptă încremenind secunde, 
    tăcerea grea se lasă, în şiruri mici de unde...
    nu mai există Spaţiu, nu mai există Timp, 
    eu sunt acuma, un Excelsior incandescent...

    Gânduri... 
    (Inutile) 
    
    Florile neputinţei mele 
    S-au scuturat 
    În cuvinte de bine. 
    
    Păsări... 
    (Călătoare) 
    
    Pe cerul frunţii mele 
    S-au zbătut 
    Aripi, albastre şi line. 
    
    Ploi... 
    (Trecătoare) 
    
    Cenuşa inimii mele 
    S-a topit 
    În rouă, peste frunzele fine. 
    
    Luni... 
    (Zile)
    
    Timpul vieţii mele 
    S-a scurs 
    Fecund, în brazdele pline. 
    
    Priviri... 
    (Furişate) 
    
    Umbra minţii mele 
    A crescut 
    Nimicind, dorinţe haine. 
    
    Stări... 
    (Către sori) 
    
    Palmele mâinilor mele 
    S-au instins 
    Culori, în curcubeie vecine. 
    
    Gânduri, păsări, ploi,
    Inutile, călătoare, trecătoare...
    Luni, priviri, stări,
    Zile, furişate, către sori...

Suflet drag ,
Pentru o  secunda in rai
O viata as da
O infima secunda
De caldura si iubire
O secunda sa zambesc
O clipa sa nu gandesc
Iar viata mea  sa devina
O eterna clipa

With the lights on, the amphitheater rises into the scenic congeries of emotions.

And sitting in a chair.

I look in my front seeing a little ghost reading a poem, this poem, with a lot of beauty and courage she looked at the empty chairs seeing only me applauding the interpretation.

The ghost ashamed fled to the left exit whispering millions of words in an uncertain time, every word, letter sounds different and invokes different emotion and feelings.

Now...the ghost departed
The Lights no longer light the historic amphitheater
Only the poem read by the ghost remained in my mind

I started to repeat the poem over and over again until the light turned on again
Somebody applauding me from far

I realised that I was the ghost whose life is
like history...

It repeats itself.

"From "Volumul Sub fosta lumină/Under the last light""

    Nu-s doar cuvinte,
    ci şi momente-n care-am privit,
    apa, cum rupe-n solzi lumina...
    Nu-s doar cuvinte,
    ci şi clipe-n care mi-am urlat,
    în faţa lumii întregi, neputinţa,
    sau durerea, sau ura, sau iubirea
    nu mai ştiam nici eu, ce era,
    în sufletul meu zdrenţuit de şamani...
    
    Pe toate, le-am păstrat aici,
    pe toate, în mine le simt,
    uneori ca pe-o povară,
    ce n-o mai pot duce,
    câteodată şi eu mă gândesc,
    de unde atâta îndârjire,
    şi, mai ales, pentru ce ?,
    la ce bun, atâta chin,
    la ce bun, această povară,
    care oricum, la nimic nu-mi mai foloseşte...