Un punct oarecare

Regina gheții pe metal

Tribuna ți-este sânge dulce

Tu faci scânteie de cristal

Și galerii le faci ferice

Urcând solemn pe piedestal! 

Marius Ene, Polonia, 30.03.2025

Aş vrea să fiu din nou

Copil, neant de puritate fină

Să-mi deslușesc eternul cel comun

Să fac din mine un tablou

Să-mi fie pânză gândul meu curat

Să-mi nasc din nou povestea, în lumină 

Ștergând Barocul supraevaluat

Căci pânza cere-o altă tușă fină

Setez lumini și umbre noi să se atragă 

Las forme fără fond să se retragă 

Pictez cuvinte calde prin stilou

Să fiu pictură vie din noul meu tablou

Marius Ene, Noiembrie, Sibiu

Priveam adesea la izvor,

La apa cristalină, vie;

Curgea cântând într-un decor

Ca dintr-o taină argintie 

Credeam că numai eu o văd,

Credeam că-mi cântă mie,

Purtând cu ea curat izvod,

Purtându-l lin, pe veșnicie 

Îmi e menit să îl ascult,

Aidoma unui madrigal;

E cântecul ce-mi spune mut -

Mai mult, îl simt atemporal 

Ea pare alta-n orice clipă,

Dar curge pururi tot la fel;

Același cântec îl tot cântă, 

Chemându-ne pe toți la el

E-o pildă-n apa care curge,

Ce scurtă-i viața, un fior,

Dar nicio umbră n-o va frânge 

De e curată ca-n izvor 

E-o pildă-n apa care curge,

Un adevăr măgulitor:

Chiar dacă timpul ne va scurge,

Să fim cristal, nu doar decor.

Mai ieri erau cocori 

Intre cer si nori

Azi mai sunt doar frati

Cerul si cu norii

Unde au plecat ei oare

Fratii lor, cocorii?!

Campuri aurii,

Ape stravezii,

Paduri colorate,

Triste sunt 

Caci toate au ramas stinghere

In zile tot mai efemere

Isi plang aievea, in zadar

Pe fratii lor, frumosi hoinari

Cocorii

Unde sunt ei oare

Pasari calatoare?!

Suntem noi

Nepasatori, chiar goi

Si plini de egoiste nevoi?

De nu ne-ntrebam 

Ce e cu noi!?

Suntem noi niste pigmei?

De nu ne-ntrebam

Ce e cu ei!?

Unde sunt oare si ce-am facut cu ei,

Cocorii?!

Unde sunt ei oare

Pasari calatoare?!

"Astăzi România se numără printre ţările cu efectiv „0” de perechi clocitoare. Populaţia mondială este estimată la 220.000- 250.000 de perechi, iar cea europeană la 74.000 – 110.000 perechi. Cocorul a dispărut ca pasăre clocitoare de pe importante întinderi ale vechiului său areal, din sudul, vestul şi estul Europei. Astfel, ultima relatare a cuibăririi sale în Anglia a fost în jurul anului 1600, în Italia – 1880, Austria – 1885, Ungaria – 1952, Grecia – 1965. Ţările care deţin cele mai însemnate efective de păsări cuibăritoare sunt: Rusia, Suedia, Finlanda, Germania, Polonia, Norvegia, Letonia şi Lituania. În ţările în care aceştia mai cuibăresc, numărul lor s-a redus drastic în ultimii 50 de ani, datorită asanării mlaştinilor şi extinderii agriculturii intensive, din această cauză şi păsările care treceau peste ţara noastră aproape au dispărut. Astăzi, doar grupuri mici de cocori (2-5 indivizi) mai sunt observate rar, fantomatic, pe cerul de deasupra noastră."

Sursa: revistasinteza.ro

Nu-ntreba timpul cum trece,

Nu ruga ploaia să sece!

Întreabă-te simplu, întreabă-te rece:

De ce eu mă trec și timpul nu trece?

De ce eu mă trec și timpul nu trece?

Cât mai rămân în triburi aztece?

Colier de rubin, se sparge în zece...

Finalul e scurt și totul se trece

Întreabă-te simplu, întreabă-te rece:

Unde mi-e rostul și chipul tenace?

Mă tem că nu-i rost de-asemenea pace...

Te pleci mai în jos și inima-ți tace

Nu ruga ploaia să sece,

Devino mai cald în sufletul rece!

Menține colierul întreg, să nu plece,

Dă-i inimii volnice apă...se trece

Nu-ntreba timpul cum trece,

Jucați în dueturi analfabete,

Timpul e scurt și n-o să te-ntrebe:

"Te mai aștept ori plec în pereche?"

Uităm că suntem încă ființe mici

Ce nu-și găsesc adesea rostul lor

Pe deplin îngăduit suntem un cor

Cu voci aritmice cântăm polemici

Întotdeauna suntem logaritmici

Marius Ene, Polonia, 30.03.2025

E timp. Mai am timp să aștept,

Cufundat într-o tăcere răzleață,

Și dorm cu fluturii pe piept,

Să pot zbura în zori de dimineață.

E timp. Îi văd corabia cum trece,

Cum lasă-n urmă valuri de tăcere,

Și dorm sub cap c-o stâncă rece,

Să împietresc în zori a mea durere.

E timp. Îl văd pe Cronos ațipit,

Și-n noapte cum tăcerea plouă,

Și dorm pe-o muchie de cuțit,

Să pot taia amurgul pe din două,

Ca timpul să înceapă să alerge,

Tăcerea surdă în urmă să o lase,

Iar zorile de-ndată să dezlege,

Lumina ce prea mult întârziase.

de pe clasa a IX-a

deja cred  că mi se schimba creierul

inconștient

parcă se formau alte rădăcini;

eram într-o polemică cu un (...)

(Domn lipsit de capacități intelectuale avansate.)

și zicea treburi nasoale de femei

eu le-am luat apărarea

„soția merită ajutată, nu e o sclavă”

la care el îmi recomandă

să-mi tai ceva și să înlocuiesc cu altceva

(Până și eu pot să recunosc — n-a fost o recomandare bună.)

come again?

pas lateral, tras umărul stâng cu tot cu braț în spate

și-am lansat un pod de palmă

direct în timpanul lui

m-am simțit ca el, i-am urlat două săptămâni în urechea dreaptă

și el nu auzea

și tot plângea

dar a fost o lecție bună pentru toată lumea

recent l-am văzut cu o fată de mână pe stradă

părea foarte iubitor

și ea părea că are umărul tras

puțin

în spate.

Îmi place când plouă
și-n tact infernal mocnește pământul,
îmi place când șopotul verii seral,
din somnu-i trezește cuvântul.
Îmi place cum fuge –
ecou în bolta timpanelor tale,
îmi place cum sufletu-ți gol
tremură-n brațe agale.

Îmi place când ploaia
te seamănă-n mine semințe,
îmi place când palmele tale de iarnă
aievea, mă fac mai fierbinte.
Îmi place cum arde cu doru-i,
scânteie de cord în bătăi,
îmi place când Calea-Lactee
o caut în irișii tăi.

Îmi place când stropii
ce cad se declară săruturi,
îmi place când aerul tău sacadat,
pe buze mi-e zborul de fluturi.
Îmi place când farmeci petale
de soare cu da și cu nu,
îmi place când totuși mai doare
și plouă
și ploaia-mi ești
tu.

(Starea de grație #3#)

Un ceai de tei stă de vorba c-o cafea

" Ceaiul de tei -Mă mai iubești? Ai puțin zahăr în cuvinte? " Sau niște regăsiri de sine?

" Cafeaua-Nu am decât zaț, te-aș ruga să îmi dai un pic din acel zahăr în cuvinte și  din regăsiri de sine. "

Strigătul mi-e plânset,

Plânsul mi-e rânjet,

Rânjetul mi-e zâmbet,

Zâmbetul mi-e grimasă,

Iar grimasa mi-e urlet.

Urletul mi-e geamăt,

Geamătul mi-e suspin.

Suspinul mi-e mângâiere,

Iar mângâierea, strigătul meu,

Cufundat atemporal în tăcere.

Mă gândesc la al vieţii mers

Şi mă văd constrâns pe un drum,

Permanent să înaintez,

Fără să mă-ntorc nicicum.

Căci subit în urma mea,

Calea-mi se surpă, iar eu

Nu pot să mă-ntorc pe ea,

Ci înaintez mereu.

Iar când mă uit îndărăt,

La ce-a fost ca să privesc,

Din drumul parcurs nu văd

Decât doar ce-mi amintesc.

Şi-n timp ce-n spate-mi se cască

Al trecutului abis,

În faţă-mi stă să se nască

Noul drum ce mi-a fost scris.

Ce la orice pas ce-l fac,

Se-nfiripă sub picior,

Chiar în clipa-n care calc

Pe al meu rest de viitor.

Până când veni-va ceasul,

Ca drumul să ia sfârşit

Şi-n neant căzându-mi pasul,

Să mă pierd în infinit.