Oare-am mințit?

Oare-am mințit din nou aseară?

Când întrebat am fost de unde vin,

Nu am putut defel răspunde iară,

Trădat am fost de...mirosul de la vin

 

M-am strecurat ușor spre dormitor,

Să scap de hainele cu miros de fum,

Și conștient că mă întorc la vorbitor,

Răspuns să-i dau, nu mâine și acum

 

Ne-am întâlnit și noi în oraș ca băieții,

Am încercat să explic pe ton redus,

Ea doar și-a ridicat în sus pomeții,

Și n-a crezut o iotă, din ceea ce i-am spus

 

Tot timpul, ne punem întrebări,

Unii la alții fără-a-primi răspunsuri,

Iar viața-i plina de multe provocări,

Și trebuie să faci, din când în cànd retușuri

 

Ce bine-ar fi să mergi doar înainte,

Să nu aluneci de pe calea dreaptă,

Și totdeauna să-ți aduci aminte,

Să urci pe scara vieții, făra-rata vreo treaptă!

 

Scrisă de Cezar!

Pe curând!


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Zugun poezii.online Oare-am mințit?

Data postării: 17 februarie 2023

Vizualizări: 597

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Fantomele țipă noaptea

Afară e liniște mortală.

E noapte și e ploaie.

Eu merg pe drum.

Și tot tac în liniștea mea.

Îmi aud pasurile mele.

Încet și totodată grăbite.

Iată și am ajuns acasă.

În apartamentul meu.

Unde trăiesc singură,

Cam vreo doi ani.

Și mi-e frică anume noaptea.

Simt parcă cineva mă privește.

Plec să fac baie.

Și apoi eu ies de acolo.

Cu o frică mare.

Aud în camera mea.

cum țipă fantomele.

Și nu știu unde să mă ascund,

Îmi spun în gândul meu:

Dar dacă mă găsește?

Dacă mă va prinde fantoma? 

Prin umerii mei trece un frig.

Când privesc oglinda.

Si aud cum fantoma țipă.

Nu mă mai pot trezi.

Din coșmarul de noapte.

Iarăși din oglindă mă privește fantoma.

Deja e zi și nu mi-e frică.

Fantomele nu mai țipă.

Țipă numai atunci.

Când noaptea vine,

Și e ora 00:00.

Mai mult...

Atâtea...

 

Atâtea griji se însumează, 

Încât îmi pare un număr infinit, 

Și nici nu știu dacă contează, 

Dacă trăiesc ori am murit. 

 

Atâtea poezii îmi bântuie prin creier, 

Că nu au loc pe-o tonă de hârtie, 

Şi încet, încep trăirile să-mi treier, 

Să pot să-mi vărs amarul în pustie. 

 

Atâta zbucium și sevraj, 

Tresaltă carnea-mi de pe oase, 

Încât îmi injectez curaj, 

Pe moarte să o pot descoase. 

 

Atâta putregai îmi stă pe suflet, 

Și-mi colcăie mizeria în sânge, 

Încât aș vrea ca al meu umblet, 

În ani lumină a se frânge. 

 

Atâta scârbă și atât dispreț, 

Erupe zilnic din mulțime, 

C-aș vrea pământul să-l îngheț

Ori să-l topesc cu tot cu mine. 

 

Mai mult...

Pierderea speranței

Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.

Nu este deloc simplu,

mai ales atunci când sună clopotele

pentru tot ceea ce se poate înălța

dar nu se înalță, ci se scufundă.

 

Un țipăt poate însemna un coșmar

sau o frontieră pentru sfințenie

atunci când infinitul este în interior.

 

Viața este o iluzie sau o mască a unui ego

și poate că această disimulare are scopul

de a rostogoli acest ego într-un haos

mai mare decât Mare Imbrium

numită și Marea de Lacrimi.

Ea crede că atât cât are

este suficient pentru ea.

 

Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,

deși oarbecăiește și pare a fi un robot

care suflă în nisipul fierbinte

pentru a face obiecte de sticlă,

transparente, aproape invizibile.

Viața ei pare a fi un cristal de Murano

din care lipsește conținutul.

Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;

nicidecum să fie mântuită.

Poate că trebuie să mediteze

ca să înțeleagă lipsa de sens

a condiției sale umane.

 

Nu poate ține pasul cu nimic nou

în timp ce este blocată de acele obiecte

pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.

 

Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,

se transformă într-o frică care roade

și dă contur acelei tăceri stranii,

tăcere care este absorbită de pereți.

În timp ce își digeră visele cubice,

îi este frică că se va pierde în sine ;

îi este frică de propria ei metamorfoză. 

Reîntoarcerea în propriul ei abis intern

este o târâire ciclică, inelară,

dar nu o resemnare

și poate un râs pietrificat, un rânjet.

 

Deasupra capului ei,

câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;

cer plin de fulgere.

Poate că are nevoie de Dumnezeu,

dar ea se gândește doar la acele întrebări

lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură

și cade într-un somn psihedelic,

unde nu se mai poate ruga.

 

Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.

Nu-și pierde speranța.

Poate că se va trezi în Rai.

 

Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?

 

Poezie de Marieta Maglas

 

Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.

Mai mult...

Cântecul nopții

Cântecul nopții, adiere sublimă,

Înserarea misterioasă, vis de aur.

Ritmuri stelare, tainică simfonie,

În liniștea ce îmbrățișează timpul.

 

Nopțile cântă în ecouri fără margini,

Melodii de stele, în dans cosmic.

Notele se împletesc într-un cor divin,

Povești nespuse, secrete ascunse.

 

Sub cerul întunecat, cântecul răsare,

Ode ale tăcerii, povești neînțelese.

Vorbește-n șoaptă, cuvinte îngemănate,

Cântecul nopții dezvăluie iubirea.

 

În umbra lunii pline, versurile dansează,

Sufletele se unesc într-o armonie tandră.

Cântecul nopții strigă către inimi ratace,

Doruri ascun Cântecul nopții, mister adânc,

Înserarea îmbrățișează cerul senin.

Rimele se leagă într-un dans tandru,

În tăcerea ce ascunde visuri nebune.

 

Stelele cântă în lumini strălucitoare,

Melodii fără cuvinte, doar înțelese de suflete.

Noaptea răspunde cu ecouri de iubire,

Cântecul nopții ne poartă pe aripi de dor.

 

Prin întuneric, versurile se rostesc,

Povești nespuse prind viață în melodie.

Nopțile cântă tainic, în ritmuri divine,

În liniștea ce aduce alinare și armonie.

 

Sub lună plină, cuvintele se împreunează,

Sufletele se unesc într-o simfonie divină.

Cântecul nopții ne cheamă la visare,

În universul său

Mai mult...

Ce ne dorim?

Răul dacă nu ar fi,

Numai bine am trăi  .

Și invidia e mare ..

Rea e pentru fiecare.

Cred că-i bine 

Cum să spun ...

Cum să fi oare om bun.

Binele este iubire,

E noroc, e fericire...

Se întoarce înzecit,

Și te face fericit.

Sigur că noi ne dorim,

Bine mult și să iubim

Mai mult...

in fundul plaminilor mei

in fundul plaminilor mei

e ca o lingura de aer

mai putin de-o rasuflare,

nu mai mult de-o soapta

 

de care, nici de-as tusi,

nici de-as stranuta ,nici de m-as ineca

nici de m-as afla strivit de-o povara

nu m-as putea goli.

 

in fundul plaminilor mei

e ca o lingura de aer

precursor al respiratiei tale

inainte de-a te saruta

 

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Căndva demult!

A fost de mult prin anul "84,

Când la examen m-am prezentat,

Și m-am văzut admis pe locul 4,

Pe listă sus, cum n-am visat

 

Eram student admis încorporat,

La școala de Medicină Veterinară,

Dovada reușitei am primit la rectorat,

Și într-un suflet am fugit spre gară

 

Pe drum eu m-am oprit la telefoane,

Să le comunic bucuria celor de-acasă,

Către părinți și altor dragi persoane,

Să mă aștepte și să întindem masă

 

Țin minte cât de greu se mai intra,

Și că am fost destui de mulți pe loc,

Iar concurența mare, fidel ilustra,

Valoarea școlii și al ei practic scop

 

Părinții mei nimic nu au știut,

Unde va da examen fiul lor,

Doar să învăt, asta au vrut,

Și să-mi câștig pâinea ușor

 

Cu nota mare obținută la intrare,

Eu am avut prioritate la cazare,

Și-n camere am fost conduși fiecare,

Și rând pe rând am ieșit la plimbare

 

Din patru județe ne-am amestecat,

Munteni cu moldoveni și ardeleni,

Cu toții spre Iași mândri am plecat,

Și prin mutații am devenit ieșeni

..........................................

Virgil mă cheamă, bihorean băiet,

Iar eu Ion, ialomițean descurcăreț,

Eu Cezar sunt, botoșănean beget,

Iar mie Nelu-mi spune și sunt isteț

 

Așa a început a noastră prezentare,

La ocuparea paturilor am decolat,

Doi la etaj urcați au prins...cazare,

Iar ceilalți doi sub ei au acostat

 

Am început ușor, ușor să povestim,

Cine suntem și care-i țelul nostru,

Ce am făcut până acum și ce dorim să fim,

Așa ne-am cunoscut pe noi cei patru

 

Și fiecare având a lui părere,

Am depănat ce tot am adunat,

Dimineața era după perdele,

Asa că obosiți noi ne-am culcat

 

Nu-mi amintesc ce am visat,

Dar știu că totul era adevărat,

Din pat somnoroși ne-am ridicat,

La facultate cu bucurie am plecat

 

În amfiteatru ne-am adunat,

Îndrumătorul de an l-am aflat,

Era un doctor tânăr respectat,

Dr. Burtan, chirurgul consacrat

 

Asa a început a noastră instruire,

Cursuri, lucrări, emoții, tensiuni,

Cu multe acumulări și pregătire,

Examene și cu restanțe-n sesiuni

 

Anii de studiu au trecut necontenit,

Și la final noi diplomă am primit,

Una de doctor veterinar vestit,

Că astă profesiune ni s-a sortit

 

Și-n "89 repartiție computerizată,

Luată după nota obținută-n ani,

Și n-a fost pentru toți cea așteptată,

Și din prieteni unii am devenit dușmani

 

Când scriu suntem pe la 60 cu plus sau minus,

Și profesăm la stat sau în privat,

Profesia de medic satisfacții ne-a adus,

Noi sănătatea animală am protejat și..

Siguranța alimentară..am garantat!

 

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

Ce este?

Ce este viața fără dor?

Sau fără tine draga mea,

Este ca pomul fără roadă

Pe care nimeni nu îl vrea

 

Ce este lumea în război?

Ce pacea caută făr'a găsi,

E boală grea ce n-are leac

Speranță de-a trăi încă o zi

 

Ce este luna fără soare?

Un astru fără strălucire,

Pierdută undeva în galaxie

Și gravitând în rătăcire

 

Ce este grâul fără pâine?

Semănătură într-un lan,

Dar când din el obții făină

E meritul celui numit..țaran

 

Ce este omul fără fapte?

Un călător străin fără bilet,

Ce s-a urcat în trenul vieții

Uitând de suflet..și de preț!

 

Mai mult...

Cățelul!

Îl scot zilnic la plimbare

Când marchează toți copacii,

Cred că nu e  întâmplare

Că toți s-au uscat ...săracii!

 

Îl țin mai mereu în lesă

Că-i un cățel năzdrăvan,

Nu se-ntoarce la adresă

Fără să-i cumpăr...ciolan!

Mai mult...

Mă cheamă...Ghost!

Am acasă un cățel talie mare

Toată ziua vrea scos la plimbare,

Cănd în casă-l bag mârâie tare

Latră și mă prinde de picioare.

 

Numele e Ghost și-i șmecher

La comenzi cu greu răspunde,

De-i nervos muscă  din ștecher

Când îl cerți, ochii sunt umezi

 

Când suntem plecați la muncă

Comandant gradat este în casă,

Iar când vrem să-i dăm poruncă

E rebel, n-ascultă și nu-i pasă.

 

Pe cameră îl urmărim tot timpul

Să constatam cum se descurcă,

Mânâncă, bea și-și freacă trupul

De mobilă, de pat și-apoi se culcă.

 

De doua ori pe zi e scos afară

Să alergăm și să ne ușurăm,

Altfel, îmi fac nevoile în scară

Și pe vecinii noștri-i bucurăm.

 

Când de la joacă ne întoarcem

Cu piciorușele negre, murdare,

La duș în cadă ușor ne ducem

Și-atunci să vezi cum apa sare.

 

Săptămânal plecăm la rude

Unde primim rații bogate,

Și nu mâncăm bucate crude

Le refuzăm dacă-s sărate.

 

După ce burta îmi plesnește

Sar cât mai sus pe canapele,

 Marce cu mult amar zâmbește

Când vede urmele înfipte-n ele.

 

Apoi vioi prin dormitor mă plimb

Pe pat, subpat, covor și pe parchet,

Iubesc perna lui Marce și mă-ntind

Și-adun tot ce găsec și fac pachet.

 

O raită scurtă trag pe la balcon

Să văd aici ce rufe pot s-apuc,

Și dacă ușa e deschisă la salon

Mă culc puțin cu botul pe cultuc.

 

Dar să nu credeți că nu mi-i greu

Să mă abțin să nu sfâșii ce prind,

Că sunt cățel, nu piesă de muzeu

 Și tare-mi place, când vă surprind.

 

Mă deplasez mereu cu limuzina

Că doar nu cheltui din chenzină,

Habar nu am ce preț are benzina

Refuz mersul pe jos că am mașină.

 

Am pedigree de câine, Samoyed

Puțin cam agitat și foarte curios,

Mai niciodată nu ascult să șed

Totuși sunt blând și credincios

 

De vreți un Pet cuminte să aveți

Și nici vreo pagubă să nu simțiți,

Mai lesne, pofta-n cui v-o puneți

Că noi cățeii, de voi...vom fi  iubiți!

Mai mult...

De ce-ai plecat?

Sper să-te întorci, de unde ai plecat,

Iertare vreau să-ți cer că am greșit,

Și recunosc că uneori eu te-am rănit,

Prin vorbe spuse, fără niciun motiv

 

Să spun acum, că-mi este bine,

Și-s fericit că singur m-ai lăsat

Ar însemna să mă mint pe mine,

Și c-am uitat ce-a fost adevărat

 

Am încercat la telefon să te aud,

Nu mi-ai răspuns, poate era pe mut,

E trist, dar ăsta-i adevărul crud,

Și îl accept, dar nu renunț să lupt

 

Sper să te găsesc cât mai curând,

Să-ți spun ce mult tu îmi lipsești,

Iar dacă ai puterea să mă ierți,

Aș vrea cu mine în viață să pășești!

 

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Mai mult...

La facultate!

Când am intrat la facultate era vară,

Și știu c-am învățat planificat,

Eram adolescent crescut la țară,

Și-aveam dorința de a fi educat

 

De mic copil am crescut animale,

Și trist eram când boala apărea,

Mă bucuram să le văd pe picioare,

Și să le pasc pe vale, asta-mi plăcea

 

Nu m-am gândit că voi ajunge,

În timp să intervin profesional,

Iar viața pe mine mă va împinge,

Să-nvăț să vindec boala la animal

 

 Minunea a venit și v-o spun vouă,

Că-n "84 am intrat la facultate,

Și-am absolvit cu brio-n"89,

Veterinar fiind, acoperit cu acte

 

Dar să obții o diplomă de medic,

E cale lungă cu multe provocări,

Și-a trebuit să nu mă-mpiedic,

Când s-au ivit și multe încercări

 

Și anul întâi de facultate a venit,

Am fost cazat, repartizat în grupă,

Desigur ca student medicinist,

Și de aici boboc, băiat de trupă

 

La cursuri am fost cam 2 săptamâni,

Așa se începea atunci învătământul,

Și-apoi în câmp mai multe luni,

Să știi s-aduni, din ce îti dă pământul

 

Și cum nimic nu poți fără mâncare,

Recolta trebuia pusă-n hambare,

Abia atunci puteai merge la școală,

Pentru formarea ta, profesională

 

Examinările din iarnă, ușurele,

De care s-a trecut destul de bine,

Dar au venit în vară cele grele,

Și s-a căzut, ca spicele-n combine

 

Au fost doua materii spuse..cui,

Anatomia și chimia animală,

Care pe bune nu plăceau nimănui,

Simțind dureri și-n glanda pineală

 

Noroc de-aveai în anul doi să treci,

În cale apareau fizio-fiziopatologia,

Pe cap îți trebuiau prosoape reci,

Să nu te-aprinzi, să-ti conservi energia

 

În anul trei spuneai că doctor ești,

Dacă morfopatologia nu te-ncurcă,

Iar la farmaco nimic să nu greșești,

Să știi și doza de vaccin la curcă

 

Când în patru, cinci se-ajungea,

În clinici să lucrăm era dorința,

Practica pe animal ne atrăgea,

Și doctori buni să fim ne era ținta

 

Medic să devii să porți parafă,

Aveai la final de dat licența,

Iar dacă nu faceai vreo gafă,

Doctor erai prin excelență

 

Nu pot încheia fară a enumera,

...și..semiologie, parazitologie,

boli infecțioase și, chirurgie,

clinică medicală, reproducție,

expertiză alimente, microbiologie

 

..ele sunt al profesiei abecedar,

Și care m-au format profesional,

Și cred un bun doctor medic veterinar,

Și simt să spun acum...un om normal

 

În facultate norocul m-a însoțit,

Și-am întàlnit o fată frumușică,

De ea pe loc eu m-am îndrăgostit,

Și azi îmi e soție, fata din Frumușica!

 

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...