Pe potecă!
Azi voi merge la plimbare,
Pe poteca cea norocoasă,
Aici am căpătat eu un sărut,
Și-a-nceput iubirea noastră
Era pe vremea studenției,
Când inima mi-a fost furată,
De chipul și ochii unei fete,
Care apoi mi-a devenit nevastă
Și bine îmi aduc aminte,
Că era zi și era toamnă,
Vântul ne adia în plete
Ce fericiți eram noi doamnă
Pe poteca mică amintită,
Ne-am mărturisit iubirea,
Eu spunând ceva în șoaptă
Ea ducând în jos privirea
Stiu c-am roșit întâia oară,
La vorbele ce le-am rostit,
Și a durat multe minute,
Până ce eu mi-am revenit
Țin minte se uita în jur,
Nimeni cu mine să o vadă,
Când noi cu foc ne sărutam,
La căpătul potecii în livadă
......................................
La plimbare am fost noi doi,
Să-ne-amintim de întâlnire,
De ale noastre cuvinte dulci,
Ce le rostim și azi fără oprire
Acum după atâția ani,
Când pe potecă am pășit,
Ne-am sărutat a mia oară,
Simțind că-s tare fericit
Ce povestesc e purul adevăr,
Trăit de mine și-a mea soție,
Vorbesc de alte vremi și obiceiuri,
Când o iubeam în crâng... pe-a mea Marie
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Zugun
Data postării: 7 februarie 2023
Vizualizări: 707
Poezii din aceiaşi categorie
David
Era odată un băiat,
Nepăsător,ca niciodată
Plimbânduse pe deal în sat,
Dă nas în nas c-o fata.
Cei doi își cer iertare,
Își iau la revedere
Inima le bate tare,
Și se sărută cu putere.
Ochii tăi doi licurici
Iubito nu-i nimeni în lume,
Să mă privească așa,
Căci tu n-ai ochi ci ai doi licurici ce risipesc scântei,
Ce strălucesc ori ziua ori noaptea,
Nu contează,
Dar și valsează-n zborul lor stingher,
Și risipesc povești de dragoste dar și amor târziu...
Iubito eu vreau să te sărut fără oprire,
Dar nu vreau să te-ating deloc
Îți fur doar licăririle ce blând Îți pleacă,
Și inima sărmana îmi străpung!
(12 martie 2024 Vasilica dragostea mea)
Un secol și o zi
Un secol și o zi, doar noi să știm,
Că am trăit și-am ars să ne iubim.
Când stele mor și cerul se destramă,
Noi vom rămâne, viața fără teamă.
Din vremea noastră s-au scurs clipe
Pe buze mute, jurăminți risipite.
Dar ochii tăi, o flacără albastră,
Răzbat prin timp, mă cheamă acasă.
În fiecare clipă ești o poveste,
Un dor care arde, un vis îngropat.
Dar cum să-ți spun, cuvintele-mi fug,
Și-mi rămâne doar ecoul unui oftat.
Un secol și o zi să mă ierți,
Să te-ntorci, să rămâi, să mă crezi.
Dincolo de timp, de moarte, de noi,
În nemurire să fim doar noi.
Ocheade
Cu părul despletit,
Şi gene rimelate,
Împarţi la nesfârşit,
Ocheade înduioşate.
Prin mâna diafană,
Cu degetul subţire,
Mişcarea ta profană,
Mă atrage în iubire.
Cu-n mers de balerină,
Din coapse graţiat,
Pândeşti ca o felină,
Amorul necurat.
Bezele arunci în aer,
Suflându-le din palmă,
Cu dragostea mă-ncaier,
Căci vrea să mă adoarmă.
Rebelă şi şireată,
Târcoale-mi dai în loc,
Iar inima-ţi aşteaptă,
Să te iubesc cu foc.
O ultimă săgeată,
În inimă-mi înfingi,
Prin luptă necurată,
Ai reuşit să învingi.
Ca fiara îmblânzită,
Din palmă îţi mănânc,
Şi te dezmierd iubită,
Şi lângă tine plâng.
Prea multă sensibilitate în norvegiană
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
For mye følsomhet
Dårlig følsomhet er bra på sin måte. Det er godt å være følsom, å uttrykke vår anger når noen har opplevd mindre hyggelige hendelser, å være sammen med dem, å lytte til dem, å berolige dem, å forstå dem, å lette deres lidelser, å sukke med dem, å gråte med dem. dem, å pakke dem inn når de er kalde, å binde dem når katten klødde dem (at det også var deres feil at den klødde dem, for de vet ikke hvordan de skal leke med den), legge en ispose på dem fra kjøleskapet over en forstuet ankel, tørk tårene deres, gi dem medisin for å få ned feberen, leppepomade for å hindre dem i å bli så sprukne, desinfiser de blødende neglebåndene deres når de ikke visste hvordan de skulle gjøre manikyrene, de ønsket å ha negler lengre enn de hadde naturlig, for det er på moten, og nå har de bare blod på seg, la oss sette myggnetting, slik at de ikke biter dem så mye, suger blodet, ikke overfører malaria eller gulfeber, la oss ta insektmidler, hvis de fortsatt insisterer på å komme inn i huset, la oss også få en vifte til å spre lukten av insektmidler, holde vinduet på gløtt slik at det ikke kommer mygg inn og lukten av insektmiddel kommer ut. La oss justere kjelen til også å gi varmt vann, ikke bare kaldt, for da vil det være behov for enda mer stell. Økonomier tar egentlig ikke hensyn til folks individuelle behov, de er mer et egoistisk behov for én mann.
La oss heller ikke spare på immunforsterkende kosttilskudd, som vitamin C, som smaker deilig sitronaktig og ikke koster for mye, det er rimelig, du kan få det fra en enkel limonade, så har vi ikke grunn til å la være å kjøpe det .
La oss få dem tykke, luftige bluser, bare gode for å være hjemme. La oss ta deres ansiktspleiemaske, maske som forhindrer tidlig opptreden av kråkeføtter og uttrykkslinjer. Vi er for unge til å ha rynker!
Generelt er følsomhet søster til raushet og omsorg, men hva gjør vi når den kommer ut av kontroll, når nye høyder, har ingen grenser? Er det fortsatt en gunstig, sunn, godt forstått følsomhet? Nei selvfølgelig ikke. Allerede er noe i vår måte å være knirkende, og denne følsomheten er hovedsymptomet. Det ville være på sin plass å stille oss selv spørsmål: "Hvorfor er jeg slik?", "Overdriver jeg?", "Hva får meg til å ha så intense reaksjoner på i det vesentlige trivielle ting?"
Du vil finne svaret tapt et sted i fortiden din. Kommer sensitiviteten vi snakker om som et resultat av en traumatisk livsepisode? Tok du ikke så lang tid som du forventet på en eksamen og siden da har du bestemt deg for å gi opp alt, og tenkt at det ikke er noen vits lenger? Fikk du ikke mulighetene du håpet på? Var du på grunn av omstendigheter ikke i stand til å gjøre noe du ville? Hvis svaret er "ja" på minst halvparten av disse, så snakker vi ikke akkurat om sensitivitet, men om en uønsket reaksjon på ting som skjedde, som såret oss et øyeblikk, og som la et uhelt sår helt bak seg.
Hvordan kunne et slikt sår leges? Skraper det mer og mer. Sitter og analyserer, hvor kommer det sinnet akkompagnert av følsomhet fra? Du hadde mot til å gå på, jeg vet ikke hvilken svensk høyskole. Og som 19-åring trenger du virkelig mot, å ta flyturen, forlate foreldrenes hus, fra en provinsby, nettopp til et stort universitetssenter. Og det du skal se, veien til suksess og interessante fakulteter å bestå i CV-en, er ikke bare overstrødd med fredelige øyeblikk, at hun er en som liker å rope, skrike, ydmyke studenter for ikke å uttale dette nordlige språket perfekt - germansk, at jeg ikke kan tidene perfekt, at jeg ikke behersker grammatikken og syntaksen... fortsatt perfekt? Jeg vet ikke engang hva som ville være perfekt, hvor perfekt ville være, og jeg tror ikke at subjektiv perfeksjon burde ha betydning. Hvis det var noen objektive standarder, så ja, det er verdt å følge dem, prøve å nå dem, for på den måten kan fremgang virkelig måles og observeres. Mens, hvis det er mål som bare én person ønsker, resten ikke, gir det ingen mening å sammenligne oss selv, uansett kan vi ikke sette pris på eller veie noe ut fra det vi hører. Det er sikkert at den som ydmyker studenter for ikke å vite perfekt, har hjertet til en skogbruker som hogger trær på et løpende bånd uten å se på det han etterlot seg. Ja, vurderingskriteriene er veldig objektive, hvordan kan du som 58 år gammel kvinne, som bare har omgitt deg med svensk hele livet, vurdere at en 19 år gammel student må være din likemann i mestring, i dyktighet ? Vi er der for å lære, hvis vi ble født klare til å lære, ville vi ikke melde oss på noen spesialisering, og det er det, hva ville vi trenge hvis vi allerede visste det? Var det ikke billigere, ingen husleie, ingen togturer, ingen sovesaler, ingen bibliotekmedlemskap, ingen mat pluss mange andre hjelpemidler? Det er morsomt hva som skjer når 58 år gamle kvinner dømmer deg etter sine egne verdier. Det er som om studenten gir meditasjon til et 8 år gammelt barn. Han kan knapt skrive på sitt eget språk på de årene, enn si på engelsk, fransk... Ville det ikke vært traumatiserende å begynne å skjelle ut hvorfor han ikke hadde tid til å mestre innholdet perfekt? Samtidig som? at den som gir privattimer blir vag i uttrykket? Tid, det vil si, han kunne ha forhandlet med moren sin om å be henne om å føde ham ved 5 måneder, ikke ved 9 måneder, som normalt, for å dukke opp i verden tidligere, for å lære tidligere, bare fordi det er det personen ønsker som gir leksjoner. Det er også et spørsmål om jordtid. Så lenge vi lever på samme planet, har vi alle like mye tid, 24 timer, ikke mer.
Denne subjektive perfeksjon av andre gir opphav til sensitiviteter av alle slag. Det er heller ikke fornuftig å strebe etter å ta på den. Vi vet ikke hva personen som ikke er fornøyd med oss vil. Vi vet ikke hva han tenker, hvordan han tenker, hva han foretrekker, hva han ikke foretrekker, hvor mye, hva, hvordan og i hvilken grad.
Andres subjektive perfeksjon er lammende, både følelsesmessig og faktisk. Hvis eleven blir ydmyket hver gang hun åpner munnen, vil hun fortsatt ha tillit til at hun har en sjanse til å bli en god svensktalende? Vil hun fortsatt finne styrken, i dybden av sin sjel, til å gå videre, til å ønske å øve, å lese, å forbedre seg, til hun oppnår språkets flyt, kadens og musikalitet? Nei, det er ingen måte. Han hadde gode intensjoner som falt fra hverandre underveis.
Andres subjektive perfeksjon bremser ned, fortrenger. Som å la læreren din planlegge hver lyd når den skal si den, hvordan den skal si den. Ville ikke denne læringsteknikken skremme deg? Hvor er lidenskapen, sjarmen, den mest uregelmessige og allsidige skjønnheten i språket? Når vil du ha tid til å fokusere på ordforråd, grammatikk, syntaks og hva hun vil når fokuset alltid er på hvordan du snakker? Blir det ikke et hinder du ikke kan overvinne? Rettet som med flervalgstester. Du har kommet til et spørsmål du ikke vet riktig svar på, selv om du allerede har svart godt på det. Hva gjør du? Går du fast der og går ikke videre, bare fordi du ikke vet der? Det ville vært et stort tap, både for takstmannen og for deg (i første omgang).
Som et svar på andres subjektive perfeksjon, må vi bygge vårt eget sett med verdier, vår egen perfeksjon, som oppmerksomhet, være objektiv, av flere grunner: for ikke å nå den følsomheten som hindrer oss i å gjøre hva vi vil og føler selv at vi utvikler oss, så mye som det er menneskelig mulig, uten å være begrenset av andre, av andre aspekter og av andre omstendigheter.
"Ja, einmal ich träumte" în daneză
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,
denn zum ersten Male lächelst du zurück.
Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',
doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n
beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,
denselben Weg wird an geh'n.
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,
denn zum ersten Male lächelst du zurück.
Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',
doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n
beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,
denselben Weg wird an geh'n.
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,
denn zum ersten Male lächelst du zurück.
Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,
auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.
Der Traum geht zu ende, die Sonne sank ins Meer
und als ich erwachte, fand ich dich nicht mehr.
Ja, engang drømte
Ja, engang drømte jeg om en solstråle,
hvor vi mødtes, et sted i rummet.
Jeg har aldrig følt mig så heldig som aldrig før i mit liv,
fordi du for første gang smiler tilbage.
Jeg tror ikke på drømme, uanset hvor meget jeg prøver
Men jeg håber, at jeg en dag bare ses
ved den lilla solopgang, når vi mødes igen,
samme vej vil blive taget.
Ja, engang drømte jeg om en solstråle,
hvor vi mødtes, et sted i rummet.
Jeg har aldrig følt mig så heldig som aldrig før i mit liv,
fordi du for første gang smiler tilbage.
Jeg tror ikke på drømme, uanset hvor meget jeg prøver
Men jeg håber, at jeg en dag bare ses
ved den lilla solopgang, når vi mødes igen,
samme vej vil blive taget.
Ja, engang drømte jeg om en solstråle,
hvor vi mødtes, et sted i rummet.
Jeg har aldrig følt mig så heldig som aldrig før i mit liv,
fordi du for første gang smiler tilbage.
Ja, engang drømte jeg om en solstråle,
hvor vi mødtes, et sted i rummet.
Drømmen slutter, solen sank i havet
og da jeg vågnede, fandt jeg dig ikke mere.
Alte poezii ale autorului
Să dăm..că, ni s-a dat!
Scriu de ură și iubire
Și, chiar despre viața mea,
Presărată cu de toate
Greu să scoți ceva din ea
Am fost și pe înălțimi
Dar și sub nivelul mării,
Niciodată nu m-am plâns
Celor ce sunt capul țării
Cui să-i spui o nedreptate
Ce o simți pe pielea ta,
Chiar de știi că ai dreptate
Nimeni-nveci nu ți-o va da
Este-n jur multă minciună
Și trăim cu mult păcat,
Ni se-ascunde adevărul
Și prin fals ești promovat
Nu mai știm ce e iertarea
Și pe toți îi judecăm,
Chiar de ne lipsește proba
Nu contează...acuzăm
Suntem plini de răutate
Și-am uitat să mai iubim,
Unii cer un colț de pâine
Noi la masă nu-i poftim
Rugă înălțăm la Domnul
Să ne ierte de păcate,
Știm să cerem, nu să dăm
Suntem fără bunătate
Toți am vrea să aruncăm
Cu o piatră unu-n altul,
Bârna-i greu să ne-o vedem
Paiul a-ntrecut copacul
Ce ușor e să dai sfaturi
Când nimic nu ai a spune,
Și ce trist e fără carte
Și fără rușine-n lume
Tot mai greu este să fim
Și corecți și fără de păcat,
Dar putem să fim mai buni
Și să dăm..că, ni s-a dat!
Străina!
Nu te mai văd pe strada mea
Să îți admir făptura ta divină,
De care sunt atât de fermecat
Chiar dacă ești doar o străină
Era o vreme când te vedeam
Și dimineața și pe-nserat,
Plutind ușor cu pasul legănat
Cu păru-n coc și elegant legat
Nu știu dacă cândva vei reveni
Să pot să văd ce n-am putut uita,
Și nici dacă cumva curaj voi prinde
Să te invit și să flirtăm la o cafea
Până vei apărea sau nu pe stradă
Voi pune rând cu vers pe o hârtie,
Și-l voi ruga pe bunul Dumnezeu
Să mă inspire să-ți scriu o poezie
Știu cum voi începe prima strofă
Că a trecut pe strada mea o fată,
Și-am să închei precum povestea
A fost tare demult...a fost odată!
Străini prin viață!
Mă uit atent în jur, nu pot să cred
Că e din nou final și început de an,
Și ca și voi mirat și eu mă-ntreb
Sunt zilele mai scurte, decât știam?
Văd peste tot mulțimile-n mișcare
Și cum unii pe lânga alții trecem,
N-avem timp de vreo îmbrățișare
Nici cu acei pe care îi cunoaștem.
Străini am devenit în țara noastră
Și nu mai suntem hotărâți români,
Am devenit ca florile din glastră,
Ce se usucă făra apa, de la stăpâni
Venim acasă din lumea-ntreagă
Pe unde noi familii, ne-am făcut,
Să trecem pe la rude și ființa dragă
Care cândva pe toți, ea ne-a născut.
În țară revenim mai rar de sărbători,
Cu daruri multe și încarcați de dor,
Dar am uitat de-a noastre trei culori,
De sângele și holda sub cerul fără nor.
Avem în suflet multă recunoștința
Pentru a noastră țară românească,
Și-n inimă purtăm o aprigă dorință
Ca nația română, să se trezească.
Grăbiți suntem și timp n-avem
Pentru o faptă bună pe pământ,
Cu toate că simțim și ntelegem
Că toți vom fi chemați la...Sfânt.
Vă-ndemn să fim cum scrie-n carte
Să semănăm iubire pentru-a culege,
Din pomul vieții unde-am pus fapte
Că viața trece și coasa uneori....alege!
Cartea veche!
Mă plimb de unul singur pe alei
Urmandu-ți pașii de sub frunze,
Care mă duc spre banca noastră
Și unde lacom gustam a tale buze.
Privesc nostalgic și-mi amintesc
Câtă speranță ne puneam în viitor,
Și câte planuri mai aveam în minte
Fără să știu că doar eram un visător.
M-așez pe scândura ruptă de vreme
Și scot din buzunar o carte veche,
Din care vreau să pot citi un vers
Dar, cui să-l zici când n-ai pereche.
Încet și răbdător dau câte-o filă
Și mă opresc unde-i numele tău,
Recit în gând ce-am scris cândva
Pentr-o puștancă, fiind tânăr flăcău.
Închid ușor cartea plină de amintiri
Și mă ridic fără a ști unde pornesc,
Ceva în mine mă furnică și înțeleg
Că tot pe tine dragă Mărie...te iubesc!
Declaratie de iubire!
Chiar dacă ești departe
Eu te simt lângă mine,
Și văd cu ochiul minții
Când ți-e rău sau bine
Aștept să treacă ziua
Și seara să-ți șoptesc,
Că-mi ești ființa dragă
Cu tine vreau să trăiesc
Când suntem amàndoi
Și ne ținem de mână,
Atunci mă simt stăpân
Lângă a mea stăpână
Ce bine este-n astă viață
Când El cu Ea se potrivesc,
Și ce ușor trec peste toate
Când zilnic își spun..te iubesc!
Îndemn la mișcare!
E timpul pentru o mișcare
Pe jos sau pe o bicicletă,
Prin sport să ardem caloria
Și zveltă să ne ținem silueta
Prea mult am stat în hibernare
Și am depus destule kilograme,
E primăvară, natura prinde viață
Așa ca hai să evităm cardiograme
Îndemnul vine pentru fiecare
Și pentru slab sau cel burtos,
Să facem exerciții pentru spate
Ca peste ani să nu devii ghebos
Pădurea și-a schimbat culoarea
Într-o nuanță de verde-castaniu,
Și peste tot se-aude tril de păsări
Ce te încântă și simți că totu-i viu
Eu, voi pedala forțos ca astă vară
Pe valea muntelui către izvorul rece,
Voi face haltă, setea să-mi potolesc
Și-apoi la drum, când oboseala trece
......................
Vă spun că-mi place să călătoresc
Prin țara noastră, atât de minunată,
Și niciodată străinătatea n-aș alege
Pentru c-avem o țară...binecuvântată!