E o piesă cu versuri random:)

Pentru mine ești o floare,

Și un munte de răbdare,

De aș ști să îți citesc,

Ți-aș citi cât te iubesc!

Tu ești ca o zeitate

Eu te strig doar ,,Majestate!"

De-ai fi o bijuterie,

Ai valora cât o mie.

Ești mai dulce ca bomboana

Eu ți-aș înmâna coroana

Pentru cea mai bună mamă

Meriți să stai într-o ramă.

Ai glasul ca primăvara,

Ești mai caldă decât vara.

Te-aș duce prin toată țara

Să vadă toți cine-i mama!

Nu am manual de utilizare,
dar am un suflet plin.
Plin
de zdrelituri nobile,
de doruri neterminate,
de iubiri ce n-au cerut niciodată garanție,
de vise ce se sting greu,
de ambiție ce nu cunoaște sfârșit,
de pași ce nu se lasă doborâți,
de întrebări care nu știu să dispară,
de umbra lucrurilor nespuse,
de metafore neinventate,
de gânduri ce nu încap în cuvinte,
de lumină care nu vine din soare –
și de oameni
care m-au preferat
în fiecare clipă
a nebuniei universului.

Sunt un colaj
de întâmplări și oameni,
de timp care mă poartă
ca o frunză în alfabetul vântului.

Mereu îndrăgostit
de imposibil,
de idei profunde,
de nopți înstelate,
și de iremediabila clipă –
îmblânzită de cei
care m-au privit cu inima deschisă.
Am fost
misiune imposibilă – și totuși,
uite-mă:
jumătate greșeli,
jumătate artă.

Am fost greu de iubit,
greu de modelat,
dar am iubit cu patos –
ca și cum fiecare sărut
era ultimul vers.
Și încă iubesc -
în taină și în plin.
Poate că nu voi avea niciodată
instrucțiuni clare,
dar am un suflet
care bate în poezie –
ca o stea ce nu încape
în constelație.
Mulțumesc
celor ce m-au făurit,
celor ce m-au învățat
să tac,
să ard,
să exist –
așa cum doar o singură privire
aprinde văpaia inimii.

Trăiesc,
scrâșnesc,
iubesc,
și crăp norma –
mă scriu ca un vers
care nu se mai termină,
care umblă desculț
prin sufletul celuilalt.
Prefer să rămân
o metaforă
în sufletul oamenilor.

N-am devenit perfect,
doar freamăt neîmblânzit –
și asta e tot ce contează.

Și tot ce pot spune,
cu liniștea unui vers neșoptit,
e:
Mulțumesc!

Mă simt ca un țărm de valuri lovit,

Ca peștele orb după râmă lihnit,

Ca razele lunii ce-n crepusculi se scurg,

Eu, roșul nisip vânturat în amurg.

Stavilopozii m-apasă întruna pe pleoape,

Ochii-i deschid jumătate sub ape,

Acostează corăbii pe brațul meu stâng,

Uitate de vreme ancore plâng.

Noaptea se lasă lunecând prin ravene,

Marea îmi curge sfioasă prin vene,

Ochii-mi sclipesc ca un far rătăcit,

Căutând spre corăbii dacă tu ai sosit.

Nisipul mi-l cern sub priviri de stihii,

Numele-n zori să vii să ți-l scrii,

Dig să mă fac peste apa întreagă,

Niciodată valul, lovind să îl șteargă.

Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,

în cărți prăfuite și în gânduri obosite.

Dar fiecare întrebare ducea la alta,

ca un cerc vicios ce se strânge mai tare

până când nu mai rămâne nimic de înțeles.

Căci cu cât cercetezi mai adânc,

cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.

Am devenit străini în propriile noastre minți,

captivi într-un labirint de idei neînțelese.

Căutăm adevărul, dar el se ascunde

sub straturi de iluzii și prejudecăți,

într-o lume ce se vrea „corectă”,

dar e tot mai fragmentată și confuză.

Se spune că rațiunea ne eliberează,

dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,

unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv

al logicii ce nu ne salvează.

Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,

fiecare încercând să supraviețuiască

într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.

Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție

și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.

Dar sensul... iese din colțurile minții,

scapă printre degete ca apa,

și rămânem cu fragmente de înțelesuri

care nu se potrivesc niciodată în întreg.

Și atunci, mă întreb,

nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?

Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,

dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.

Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,

care ne face să fim vii,

chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.

Fețe îmbătrânite de război;

cuvinte tăvălindu-se în ură ;

pe limbi de foc;torturi;

Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;

a zâmbi ; îngerii care cântă;

ploile de iubire care cad din Cer

si atunci cand totul se crapă;

ferestrele, candelabrele,

bibelourile de portelan,

sufletele,speranțele,

visele, fericirea,

ceainicele, orologiile,

continentele, statuile, dinții;

stele din univers.

Cu fețele îmbătrânite,

ei sunt foarte frumoși.

Au un zâmbet perfect.

Sunt câștigători. Râd.

Joacă acest joc al vieții

și al morții până la sfârșit.

Strămoșii mei
nu dorm.

Se foiesc
sub cruci strâmbe,
cu mâinile împreunate
doar din obișnuință.

Unul tușește
din 1915.
Altul încă așteaptă
pământul promis.

Nimeni nu visează.

Le aud pașii
în oasele mele.
Noaptea
îmi mută sângele
dintr-o generație
în alta.

Nu sunt sfinți.
Sunt obosiți.

Au murit
fără explicații,
cu gura plină
de lucruri nespuse
și cu viața neterminată
ca o casă fără acoperiș.

Mă întreabă,
fără cuvinte:

ce-ai făcut
cu numele nostru?

…

…

…

—

Le arăt mâinile mele.
N-au bătături.
N-au pământ sub unghii.
Doar cerneală
și o teamă moștenită prost.

Unul se întoarce pe-o parte.
Scârțâie sicriul.

Nu de frig.
De nemulțumire.

Le-am luat sângele
și l-am subțiat
cu îndoială.
Le-am luat credința
și am pus-o
în vitrină.

Nu mă blestemă.
Asta doare mai tare.

Mă lasă
să continui.

Viitorul
mă așteaptă
cu aceeași întrebare,
dar formulată politicos.

Înțeleg târziu:

nu eu îi port pe ei.
Ei mă poartă pe mine,
ca pe o greșeală
care încă poate fi îndreptată.

Dacă nu dorm,
nu e din cauza morții.

E pentru că
eu sunt treaz
și încă nu merit
somnul lor.

Flăcări aurii

Pogoară din soare

Peste lanuri vii

Ca să le măsoare

Cu drag le sărută,

Ele mulţumesc

Şi, zâmbind complice,

Se desfac în spice.

Marea se-nfioară

Pescăruşii zboară

Spre albastre zări

Până-n depărtări...

Şi poartă pe aripi

Vise îngereşti

Să le dăruiască

Celor pământeşti...

Copiii aleargă

Pe nisipul ud

Lăsând mărturie

Vis de vara vie!