Psalmi - X - Oprește renunțarea din mine

De unde vii măi Omule așa de istovit și gârbovit,

De parca-i duce-n spate povara lumii de la apus la răsărit.

Păi, bunul meu vecin să știi că-mi duc anii grei ai vieții,

Ce-au fost frumoși în tinerețe, dar triști la vârsta bătrâneții.

Nu înțeleg de ce te plângi, mi-a zis al meu tânăr prieten,

Când văd că ai de toate și chiar te miști destul de sprinten.

Nu m-a lăsat să-i dau răspuns să afle că nu-l plac,

Cu degetul s-a arătat spunându-mi cât este de sărac.

L-am ascultat cum invoca că n-are unde să muncească,

Și cum că doctorul i-a zis de munca grea să se ferească.

Atunci mirat l-am întrebat dac' are pus vreun diagnostic,

Și foarte-ngândurat mi-a explicat că are un deficit acustic.

Pentru moment mi-am spus că poate-și bate joc de mine,

Dar l-am simțit că munca nu-i de el și că părinti-l întreține.

La despărțire am îndrăznit timid să-i dau un sfat prietenesc,

De vrei puțină bunăstare, tovărășie fă cu cei ce munca o iubesc.

Nu cred c-a priceput prea mult din ceea ce i-am spus,

Că spatele mi-a-ntors și a plecat rapid și puțin indispus.

Din tot ce s-a-ntâmplat am încercat să trag concluzii,

Dar din păcate din nou am constatat că viața...e plină de iluzii!

Atunci cand imi este teama

Respiratia ta imi este pansament

Iar cand durerea sufletului meu

Devine tot mai mare

In bratele tale isi gaseste alinare

Tu nici nu stii ce inseamna pentru mine

Vocea ta  blanda si cuvintele alese

In momente de fericire si durere....

Tu nici nu stii ce inseamna pentru mine

Cladura sufletului tau...

O viata de as mai trai, nu m-as satura de vocea ta

O viata de as mai trai, i-as multumi neincetat,

Pentru iubirea ce mi-o porti cu adevarat!

Deschide-ti larg bratele si strage-ma la pieptul tau

Deschide-ti  sufletul tau bun si tine ma ascunsa

Fereste-ma de tot ce-i rau si neinteles

Iubeste-ma cu tot ce-i bun si rau in mine!

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Küple ilgili ders

Bir parça taş alınır.

kanını bir keskiyle oyuyor,

Homer'ın gözleriyle parlıyor,

ışınlarla kazınıyor

küp mükemmel bir şekilde çıkana kadar.

Daha sonra küpü sayısız kez öperler.

senin ağzınla, başkalarının ağzıyla

ve özellikle de infantanın ağzıyla.

Bundan sonra bir çekiç alınır

ve aniden küpün bir köşesi ufalanıyor.

Herkes ama kesinlikle herkes şunu söyleyecektir:

- Ne kadar mükemmel bir küp olurdu

eğer köşesi kırık olmasaydı!

Cuvinte pline in inimii zbuciumate

Ce bat laolaltă in seri parfumate

Litere legându-se intr-un vals mlădioas

Poezie cu iz primejdios

Fiecare cuvânt aiurit liniștește

Și sufletul necopt înflorește

Asemenea unei flori in miez de primăvara

Ce ridica de pe umeri o povară.

După o iarna grea, plină de zile osândite

Vara aduce slove inedite

Ca intr-o pânza totul se țese frumos

Și viața începe sa prindă sens prețios.

La pas prin centrul orașului,

Simți parcă bucuria urmașului,

Ce privirea și-o va delecta cu aceste superbe blocuri

De diferite, forme, lățimi și lungimi, adevărate jocuri,

Roade ale imaginației constructorilor,

Înfrumusețate de arta stradală a adolescenților,

Locuințe cu acoperișuri în mai multe ape,

Nu greșesc să spun sculptate,

Ca de razele soarelui să nu scape

Niciun unghi al apartamentelor de prea multă vegetație astupate,

Altele au pereții transparenți

Prin care putem vedea orice și poșete, nu doar genți,

Mai au și piscine,

La care se adună o mulțime

De vecini și prieteni,

Oameni sprinteni,

Ce mai joacă și un meci de volei,

Chiar și când la ultimele etaje este polei.

De pe balustradă

Avem vedere și la stradă,

Observăm alte clădiri, care din rațiuni mai puțin practice,

Par oricum, numai nu antice,

Au forme de delfini sau parcări supraetajate,

Foarte variate, de dorința constructorilor dirijate,

Altele au bucăți decupate din pereți, întocmai ca brânza șvaițer,

Design interesant, aș îndrăzni să consider.

Nu mai suflă vântu-n pânze,

Ci vâslesc mereu din greu,

Toamna dorm pe pat de frunze,

Învelit în curcubeu.

Norul umbră nu-mi mai face,

În răcoare mă visez,

Stau ca puiul în găoace,

Și aștept să eclozez.

În văzduhuri uliul țipă,

Se rotește vreme lungă,

Viața mi-o adun în pripă,

Moartea trebuie s-ajungă.

Se bat cuiele-n sicriu,

Numai ploaia mă mai plânge,

S-a făcut așa târziu...

Vântul suflă iar în pânze.

Tu, Doamne, nu Te-ai coborât în palat,

ci într-o iesle.

N-ai ales tron de aur,

ci lemn de brad și paie aspre.

Atunci am învățat că slava Ta

se ascunde în smerenie.

Am văzut lumină

în mâna care ridică un fir de praf,

nu doar în soarele ce stăpânește cerul.

Am găsit har

într-o cană de apă dată cu iubire,

nu doar în jertfe strigate de pe munți.

Sunt zile când nu pot face minuni,

dar pot zâmbi cu iertare.

Sunt clipe în care nu pot răsturna munții,

dar pot tăcea ca Tine,

în fața celor ce nu mă înțeleg.

Doamne,

învață-mă să Te văd în lucrurile simple,

să nu caut slava Ta în tunete,

ci în foșnetul inimii curate —

și fă-mă vrednic să port cerul

în gesturile firave.

Doamne,

ai îngăduit să intru în foc

nu ca să mă pierzi,

ci ca să-mi topești coaja păcatului

până nu mai rămâne nimic

decât durerea de a fi viu cu adevărat.

Am plâns în mijlocul flăcărilor

și am strigat: „M-ai uitat!”

Dar Tu, tăcut, ardeai cu mine

și-mi arătai că suferința

nu e capătul,

ci începutul renașterii.

Focul nu m-a nimicit,

ci mi-a ars zidurile pe care mi le-am clădit

împotriva Ta.

Mi-a sfărâmat voința bolnavă

și mi-a dezgolit inima

ca să Te încapă din nou.

Baia de foc, Doamne,

a fost valea rușinii mele,

dar și altarul unde am înțeles

că iertarea nu vine rece,

ci fierbinte,

ca o rană care începe să se închidă.

M-ai lăsat să ard,

ca să învăț, cum să fac

să lumineze ceva din mine.

Focul Tău e greu,

dar e singurul care nu ucide,

ci curăță.

E judecata care iubește,

e rana care vindecă.

Și dacă tot ce am fost,

trebuie să piară în flăcări,

Doamne,

nu pleca din cuptor

câtă vreme eu ard.

Rămâi cu mine

în această baie de foc,

până când nu voi mai fi al meu,

ci numai al Tău 

Irigă pustiul din mine, Doamne,

căci uscăciunea m-a învățat să tac.

Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască

în lutul acesta ars de așteptare.

Mi-am pierdut lacrimile

printre pietrele care mi-au fost pat,

și dorul — odată izvor —

s-a întors în mine ca un spin.

Unde e roua Ta,

cea care odinioară îmi uda privirea

în zorii rugăciunii?

Unde e atingerea Ta

ce făcea din rănile mele candele?

Pustiu sunt, Doamne,

dar nu piatră.

Încă mai simt cum sub coajă

se frământă o sete ce nu moare.

Trimite o adiere din Duhul Tău

să-mi răscolească nisipul inimii.

Dă-mi o rană care sângerează lumină

și o rană care nu uită să spere.

Irigă-mă, Doamne,

nu cu belșug, ci cu Tine.

Un strop din Tine

poate face din deșert o grădină.

Când îmi ridic ochii către cer,

nu văd doar stele —

ci durerea unei lumi ce tânjește.

Ochii mei sunt plini de dorul de Tine, Doamne,

un dor care mă arde

și mă înalță către mângâierea necunoscută,

Fiindcă Tu nu ceri jertfe din mâini tremurătoare,

ci o inimă smerită,

care caută lumina Ta, chiar și când n-o vede.

Sufletele noastre sunt o candelă mică,

dar Tu ai făgăduit că o vei aprinde

și nu o vei lăsa să se stingă.

În pustiu, am căutat apa,

dar am găsit doar nisip.

În noapte, am căutat lumina,

dar am găsit doar umbrele proprii.

Și totuși, în fiecare pas,

mi-am amintit de cerul pe care l-am pierdut.

Nu mă întreba ce-i cerul,

Doamne,

căci cerul este dorul de Tine

și chemarea care vine dinlăuntru.

Dă-mi, Doamne, o clipă de răgaz

pentru a putea simți iarăși pacea cerului,

și un dor adânc ce mă va purta

dincolo de orice durere.

Zbor înspre Tine cu aripile legate.

Nu cer înălțimi pentru slavă, ci libertatea de a Te atinge.

Sunt prins în lutul zilei, în greutatea de a fi om,

dar duhul meu plânge după Lumină.

Dezleagă-mă, Doamne, din lanțul cărnii grele,

din firea ce tremură-n umbra stelelor rele,

căci dorul meu nu-i de pământ și lut,

ci de lumina Ta — și de început.

Tu, care ai suflat viață peste țărână,

Tu, care ai despicat marea și ai dezlegat poporul de sclavie,

vino și în mine — și despică această legătură.

Dezleagă-mă, Doamne.

N-am nimic să-Ți dau, decât strigătul meu.

Nu port daruri în mâini, ci lacrimi în ochi.

Nu am cântec, ci tăcere grea.

Dar Ție, Doamne, Îți este dragă tăcerea care Te caută.

Întinde-Ți mâna și rupe lanțurile nevăzute.

Cele care mă țin departe, chiar când Te chem.

Cele care mă îngreunează, chiar când vreau să zbor.

Sufletul meu e o pasăre legată de pământ.

Dar dorul meu, Doamne, e cerul.

Și numai Tu poți să mă ridici.

Dezleagă-mă, Doamne.

Și voi zbura, nu pentru mine,

ci pentru slava Numelui Tău.

Iartă-mi dușmanii, Doamne,

pentru că sunt în mine.

Căci nu doar în ceilalți se află ura,

ci și în inima mea,

acolo unde nu am loc pentru Tine.

Iartă-mi dușmanii, Doamne,

care mă rănesc fără cuvinte,

și pe cei care mă rănesc cu tăcerea lor.

Pe cei care mă insultă,

pe cei care mă înfruntă,

pe cei care mă uită ca și cum n-aș fi.

Mă doare că nu pot să iubesc,

că mă frâng în fața răului lor

și în fața răului din mine.

Dă-mi iertarea care se naște dintr-o tăcere adâncă,

dintr-o iubire ce nu așteaptă răsplată.

Te rog, nu mă lăsa să fiu prizonierul urii,

ci lasă-mă să fiu asemenea Ție,

care știi să ierți și să iubești

chiar pe cei ce Te-au răstignit.

Îți dau inima mea, Doamne,

ca pe un dar al iertării,

să o cureți de tot ce-i străin

de iubirea Ta.