Psalmi - X - Oprește renunțarea din mine

Mă uit la somnul țării mele, 

Și lacrimile-mi curg șiroaie, 

Căci doarme pusă-ntre zăbrele, 

Şi-n jurul ei e frig și ploaie. 

În somnul ei bandiții o tot fură, 

Străinii-i scot și sângele din venă,

Iar nouă ni se vâră pumnu-n gură, 

Și aplaudăm umili, lipsiți de jenă. 

Dar până când ne vom pleca privirea,

Și vom tăcea cu frica-n piept zidită?

Nu-i somn, e moartea ce ne fură firea,

Și-o viață-n lanțuri ne va fi sortită. 

Pământul scurmă nopți de suferință,

Copiii pleacă, visul li se frânge,

Iar vântul fură ultima credință, 

Din satul părăsit ce-n taină plânge.

Și zilnic cred, că va veni dreptatea,

Din somn adânc se va trezi poporul,

Când va-nțelege că-i trădată vatra,

Că lanțul a-nrobit, pământul și odorul. 

Și-atunci, din ploi, din lacrimi și tăcere,

Se va-nălța un strigăt de oțel,

Și-n ceasul sfânt, de mare înviere,

Vom rupe lanțul, și vom ieși din el!

De la umbra salcamilor.
Pan, la drumul carutelor,
Se intinde o bostana
Pazita de o vadana.
 
In jurul ei trei pici
Se joaca cu un arici,
Care a iesit ditr-un tufis
Privind la ei pe furis.
 
Bostana este plina toata,
Cu pepeni cat o galeata,
Insirati pe vreji lungi
Impodobiti toti  cu dungi.
 
Vadana si cei trei  pici
Privec la pepen mai mici.
Care sunt in crestere,
Precum o intrecere
 
Bostana cu pepeni copti.
Pazita zile si nopti
Este buna de cules
Avand pepeni pe ales.
 
Plange unul dintre pici,
Incaltat cu opinci,
Vrea sa mai manance,
Un pepene dulce
 
Se alatura copilului
Si ceilalti frati ai lui
Mancand toti cu pofta
Sa aiba tui bafta.
 
Bafta si multa sanatate,
Mai buna decat toate,
Mari sa creasca,
Bostanele sa le inmulteasca.

Te-am cunoscut din întâmplare,

Când timpul curgea nepăsător,

Când sufletul meu obosit de-așteptare

Nu mai visa la vreo clipă de dor.

N-ai fost în planul unei zile clare,

Nici în visările de noapte târzie,

Ai apărut ca o boare ușoară,

Ca o ploaie blândă-ntr-o zi pustie.

O greșeală — așa părea la început,

Un joc al sorții, o coincidență,

Dar pas cu pas, în al tău sărut,

Am descoperit o altă existență.

Cu fiecare zâmbet dat pe furiș,

Cu fiecare privire care-mi vorbea,

Mi-ai șters din suflet tot ce era gri,

Și-ai lăsat lumină... fără a vrea.

Te-am iubit fără să-mi dau seama,

Fără promisiuni, fără cuvinte,

Doar cu tăceri ce străpungeau teama

Și cu emoții crescute-n cuvinte.

Ai fost greșeala care m-a salvat,

Rătăcirea ce m-a dus acasă,

Ai fost furtună ce m-a îmblânzit,

Și rana care n-a fost dureroasă.

Căci uneori, din pași greșiți,

Se naște dansul cel mai frumos,

Și inimile ce-au fost rănite

Se-mbrățișează, tăcut, duios.

Nu știu ce-a fost: noroc sau întâmplare,

Destin scris cu mâini de vânt,

Dar te port în suflet ca pe o chemare,

Ca pe un cântec fără cuvânt.

Și dacă viața m-ar pune să aleg

Din nou cărările, din nou greșeala,

Aș face același pas, fără vreun regret,

Spre tine — cea mai frumoasă greșeală.

Ochii mei au început să vadă

tot mai des la colț de stradă

bătrânei cu mâna întinsă

și cu lacrima prelinsă

pe obrajii de timp ridați

c-au rămas de toți uitați.

Pe un petec de pământ

câți au sufletul frânt

de lipsa de dreptate

de un trai pe limitate

a multor persoane în etate

care adorm nemâncate.

Oare asta au meritat?

pentru toți anii ce au lucrat

de în zi și până noapte

și-au achitat impozite la stat

care la rândul său, de ei a uitat

de izbeliște pe stradă ia lăsat.

Dar nu doar statul vină poartă

de faptul că bătrânii duc așa soartă.

Vina o purtăm noi toți

care suntem niște hoți

ce se gândesc la buzunarul său

uitând părinții, pe Dumnezeu.

Azi văd bătrâni flămânzi și goi

strângând din ghena cu gunoi

ceea ce noi ne alintăm

și fără chibzuință aruncăm

Pe noi, oare ce ne așteaptă

de la această generație stearpă.

Ei au crescut copii, nepoți

și-au pus credința în niște hoți

cărora le-a încredința viața lor

ca ei să le fie ocrotitor

dar au ajuns tratați cu sictir

ajunși cerșetori de o pâine, un chefir.

Oare ce ne-așteaptă

într-o lume emancipată

unde toți moderni se poartă

și-au uitat de unde au plecat odată

au uitat de părinții în neputință

care cândva i-au crescut cu credință.

Azi mai des eu văd pe stradă

bătrânei loviți de soartă

Oare de ei, cui le mai pasă

că nu au nici ce mânca, nici casă...

Cei sus de la guvernare,
nici măcar gândul nu-i doare.

Dragă țară cu fiicele, fii tăi

nu lăsați să moară cei

care prin munca lor de-o viață

v-au susținut, v-au dat povață

Cei care v-au adus pe lume

NU uitați de ei,de a lor nume

PĂRINȚI,  sfinte cunune.

Eram frumos cu trupul zvelt,

Cu vânt bătând prin buzunare,

Purtam și soarele în piept,

Iar ochii îmi erau văpaie.

Aveam și zbor, și prăbușiri,

Mușcam din cărni și oase,

Mă-nțelegeam doar din priviri,

Cu toate fetele frumoase.

Cântam în crâșme nopți în șir,

Iar inima-mi urla de bucurie,

Făr-o lețcaie în chimir,

Plăteam cu trupu-a mea simbrie.

Acum îmi bate coasa-n ușă,

Carnea-mi miroase a pământ,

Of tinerețe, scânteie și cenușă,

De ce nu m-ai vârât și în mormânt?

În fiecare drum ce ni se frânge,

rămâne umbra pașilor uitați,

ne-mpleticim prin mama ce ne strânge,

doi rătăciți, ce-am fost odată frați.

Ți-am desenat pe prispa casei amintiri,

dar timpu-a șters urmele blând,

mă uit spre tine și zăresc priviri,

ce se îndreaptă numai spre pământ.

Am fost și foc, și răni, și aceleași visuri,

un joc al umbrelor ce-și caută ecou,

dar când ne strângem, suntem două abisuri,

ori doi străini, legați de-același hău.

Ne sfâșiem tăcerile pe rând,

cuvintele rămân fără de glas,

și-mbătrânim, întruna murmurând, 

de ce nu face celalt primul pas.

Dar într-un colț de suflet ruginim,

cu amintiri ce mușcă din lumină,

doi frați, ce încă ne privim,

dar nu găsim nici țărm, nici rădăcină. 

Doamne,

sunt obosit de atâta mizerie străină,

de atâtea răni care nu sunt ale mele,

dar pe care le port în sufletul meu

ca și cum ar fi fost împănate adânc

în carnea mea.

Am primit durerea ca pe un dar,

un dar care nu îmi este al meu,

dar care m-a învățat să simt

fiecare frântură de durere

ca și cum ar fi fost a mea.

Mă tem să las această povară,

căci cum voi înțelege eu, Doamne,

dacă nu trăiesc în străinătatea

celorlalți?

Cum voi ști, cum voi învăța

dacă nu sunt eu însumi

măcar o fărâmă din chinul lor?

Dar nu mai pot, Doamne.

Nu mai pot purta atâtea păcate

care nu sunt ale mele.

Ia-le asupra Ta Doamne,

căci nu sunt vrednic a le purta.

Fă-mă ușor, Doamne,

fă-mă ușor ca o pană

care poate fi luată de vânt

fără ca să lase urme.

Fă-mi liniște în suflet,

și eliberează-mă din străinătatea altora,

și clădește-mi

altfel mântuirea.

Doamne, Tu care vezi toate,

Tu care îngădui ploaia peste cei drepți și cei cruzi,

spune-mi: cum să iubesc nedreptatea

când ea rupe în mine ce-i curat?

De ce ai așternut lumina și întunericul pe același drum?

De ce biruie răul uneori, iar dreptul cade fără glas?

Mă învăț să iert, dar nu pot uita sângele nevinovat.

Mă învăț să tac, dar strigătul din mine

arde ca un rug aprins sub piele.

Tu, care poruncești stelelor și porți lacrimile în cupe de aur,

arată-mi cum să nu urăsc ce-i strâmb,

cum să văd în a Ta judecată,

un rost ascuns pe care ochii mei nu-l cuprind.

Dacă nedreptatea e îngăduită spre ceva mai înalt,

ajută-mă s-o port ca pe o cruce,

nu cu bucurie mincinoasă,

ci cu încredere în Tine, izvor de înțelepciune.

Pune-mi în inimă nu dragoste pentru nedreptate,

ci înțelegerea că Tu ești deasupra ei,

și că din cenușa răului,

Tu știi să faci viață.

Am căzut, Doamne,

nu o dată, ci de o mie de ori.

Și fiecare cădere

m-a lăsat mai singur,

mai zdrobit,

mai gol.

Am strigat, și cerul era mut,

pământul rece,

iar inima — de piatră.

Dar în prăpastie

nu ai trimis o scară,

ci o rană mai adâncă

prin care am putut urca.

Deznădejdea nu m-a ucis,

ci m-a spart ca pe un vas de lut

în care nu era nimic sfânt.

Și astfel, golit de mine,

am început să urc.

Nu pe munți de slavă,

ci pe o coastă sângerândă

pe care ai urcat Tu.

Am urcat fără vedere,

dar cu nădejdea oarbă

că Tu ești mai sus.

Și sus nu am găsit un tron,

ci o cruce,

și lângă ea, o lumină

care nu arde,

ci renaște și purifică.

Doamne,

Te-am iubit din cuvinte,

cu ardoarea unui foc care n-a ajuns niciodată la mâini.

Te-am visat,

dar n-am pășit pe urmele Tale —

mi-au fost prea grele.

Mi-am făcut icoană din prezența Ta,

dar când m-ai chemat,

am ales liniștea fricii mele

în locul drumului Tău.

Am știut că Tu ești Adevărul,

dar am trăit în conveniența minciunii.

Am auzit glasul Tău în noapte

și m-am întors pe partea cealaltă,

să dorm.

Doamne, nu pot spune că nu Te-am iubit.

Dar am iubit mai mult siguranța mea,

ritualurile mele,

timpul meu,

păcatele mele.

Îți cer iertare, nu pentru că nu Te-am recunoscut,

ci pentru că Te-am cunoscut,

și totuși am ales alt drum.

Am rămas pe margine,

ca un spectator al propriei mântuiri ratate.

Întoarce-Ți privirea spre mine, Doamne,

nu ca judecător,

ci ca prietenul,

care nu se dezice,

chiar dacă a fost trădat.

Încă mai vreau să Te urmez.

Dar n-am învățat cum.

Fă Tu primul pas înapoi spre mine,

ca eu să-L pot face spre Tine.

Doamne, sunt o frunză care tremură în vânt,

un fir de nisip în bătaia furtunii.

Slăbiciunea mea mă urcă pe cruce,

dar nu în slavă, ci în rușine.

Nu mai am putere nici să lupt,

nici să cad cu demnitate.

Totul în mine se frânge,

chiar și dorința de a fi întreg.

Vindecă-mi slăbiciunile, Doamne,

nu cu izbândă, ci cu milă.

Nu cu strigăt, ci cu mângâiere.

Atinge rădăcinile fricii mele

și scoate de acolo boala uitării de Tine.

Mi-am pus curajul în oameni și în mine însumi,

și m-am clătinat.

Mi-am îmbrăcat glasul în vorbe tari,

dar înăuntru eram gol.

Un zid vopsit cu speranțe obosite.

Vino Tu, Doamne, și zidește în mine

ce eu n-am știut să păstrez.

Fă din neputința mea loc de minune.

Fă din tremurul mâinilor mele

o rugăciune tăcută care ajunge la Tine.

Întărește-mi curajul,

dar nu ca să fiu mare în ochii lumii,

ci ca să nu mă rușinez de lacrimi.

Să pot merge prin valea umbrelor

cu pași care știu că Tu ești cu mine.

Ridică-mă, Doamne, nu ca să înving,

ci ca să nu mă pierd.

Doamne, nu știu să rabd palma.

Mă aprind, mă ridic,

mă apăr cu dinții sufletului meu

și-mi pierd chipul.

Învață-mă să întorc și celălalt obraz,

nu din frică,

ci din dragoste mai tare decât mânia.

Să nu mă rușinez de tăcere,

nici de smerenie,

nici de rana care nu răspunde cu rană.

Fă-mi obrazul adăpost pentru palmele rătăcite,

și inima — un loc unde ura nu prinde rădăcină.

Nu mă lăsa să devin ceea ce urăsc.

Tu ai fost bătut și n-ai răspuns,

ai fost scuipat și ai iubit mai departe.

Cum să fiu fiul Tău dacă eu pedepsesc

cu aceeași îndârjire?

Dă-mi blândețea care sângerează fără să urle,

și dragostea care înmoaie piatra în palmă.

Dă-mi puterea să nu țin minte ce mi s-a făcut,

și să iubesc, chiar când sângele ar vrea să strige.

Învață-mă să port tăcerea ca pe o cruce,

și să nu fug de cei care mă rănesc.

Lasă-mi inima curată,

ca să nu mă frâng în fața lor.

Căci Tu ai întors obrazul

și ai iubit până la capăt.

Fă-mă și pe mine asemenea Ție.