Mult, multe!
Mult am umblat pe-acest pământ
Ca simplu călător,
Și simțul niciodată nu mi-a spus
Ai grijă, ești un muritor
Și cât de multe am văzut
Cu ochii minții,
De-ar fi posibil, le-aș povesti
Acolo Sus, la un taifas cu sfinții
Iar zilnic multe rele mai aud
În lume întâmplate,
Zvonul l-aș vrea neconfirmat
Dar din păcate...sunt adevărate
Multe am învățat prin școli
Și-am răsfoit și-o carte,
Și-acum când linia o trag
Văd că-s aici..nu prea departe
După ce multe-am adunat
Greu le-nțeleg pe toate,
Iar universu-mi e necunoscut
Că mintea mea mai mult...nu poate!
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Zugun
Data postării: 27 decembrie 2023
Vizualizări: 715
Poezii din aceiaşi categorie
Zero barat
De-ar fi sa fiu o cifra
Eu stiu cum m-ai numi,
Atat sunt pentru tine
Un nimeni zi de zi!
Pacat de asteptari
S-au dus usor in timp,
Cu tine de cand sunt
Am invatat a nu mai fi!
Am pus nevoia ta
In fata la a mea,
Pe tine te-am ferit
Si mult te-am ocrotit!
Acum cern pe hartie
Cuvinte sa se stie,
Ce simt cand te privesc
Nimic, si-nebunesc!
Un gol imens in trup
Ramane sa-l astup
Insa nu am cu ce
Iubirea nu mai e!
Oricat ti-as cauta
Pretexte, scuze multe
Nimic nu ar putea
Pe zero sa-l ascute(din 0 macar 1)
Nicicand nu am simtit
Atentie, iubire, suflet
Singura am tot fost
Si asa o sa tot fie!
Pățanii
"Cel pe care nu îl laşi sã moarã, nu te lasã el pe tine sã trãieşti."
E noapte adâncã. De mult s-a-nnoptat
Cu lungi şi cu negre perdele
Iar eu sunt cu turma departe de sat,
Şi-am grijã de oile mele.
N-aş da nicidecum pe vreuna din oi
Din cele aproape o sutã.
Nici oaia ce-o-ntoarce pe alta-napoi
Şi nici pe aceea limbutã.
Sunt toate în staul. Le ştiu, le cunosc,
Şi ele se strâng lângã mine
Cãci dispre pãdure se-aude un "trosc":
Nu-s câinii, nici vântul. Dar cine?
Nu poate fi... numai temutul rival
Ce vine sã fure mâncare.
E fiarã. Şi ei i se pare normal
Ca oile sã mi le-omoare.
Şi...iatã-l în staul, fugind printre oi!
Chem paznicii stânii sã vinã
Dar ei îi gonesc pe alţi lupi în zãvoi
Când stâna de sânge e plinã...
Cu cel ce-mi vrea rãul, nu ştiu sã mã joc
Nici el nu se joacã cu mine.
Aşa cã-l întâmpin cu-o salvã de foc,
Cã nu-mi trebuie-n staul jivine!
Mã iau dupã el şi alerg, nu mã las...
Sã apãr a mea micã turmã
Şi-aşa m-am luptat preţ de-aproape un ceas
Şi-am prins lupul pânã la urmã!
Iar el se vãita, se ruga şi mi-a zis
Sã-l las sã se ducã în pace,
De nu îi cred vorba, îmi lasã în scris
Cã pagubã nu îmi mai face.
Şi-l las sã se ducã. Şi-i zic: "Poţi sã pleci!"
- Pe spate lovindu-l cu şlapul -
"Sã nu te mai vãz pe la stânã în veci,
C-atuncea plãti-vei cu capul!
Scãparea ta este cã n-ai omorât
Vreo biatã oiţã firavã;
Cã de-ai fi fãcut-o, te-aş strânge de gât
Pe datã şi fãrã zãbavã!"
Fugea lupul fãr'sã se uite -napoi
Cum fuge hârciogul de ploaie;
Credeam cã n-o sã-l mai prindã cheful de noi
Nici pofta de carne de oaie.
Şi trece o zi. Trec şi douã. Trec trei
Şi-n ziua a patra, spre searã
Se-aude un foşnet în turma de miei:
Mã calcã potrivnicul iarã!
Nu-mi vine sã cred şi mã iau dupã el;
E cel ce-l lãsasem cu viaţã!
Rãnise o oaie şi-mi luase un miel:
Simt sângele cum îmi îngheaţã...
Pe bolta de lacrimi se vede acum
O stea ce-a cãzut dintre stele,
O frunzã din paltinul de lângã drum,
Şi-o oaie din oile mele.
Mã-mpiedic pe câmp, mă ridic şi-l ajung...
Se face cã nu mã cunoaşte!
Chiar clopotul satului sunã prelung
Cãci ştie urgia ce-l paşte.
Îi zic: "Nu mi-ai dat tu cuvântul în scris
Scutindu-mi avutul de haite?"
Iar lupul, trezindu-se ca dintr-un vis
Începe din nou sã se vaite.
Şi prinde-a vorbi, inventând scuze seci,
Se tânguie ca înainte,
Dar eu îi spun: "Vere, de-aici nu mai pleci!"
Ştiind acum clar cã mã minte.
Cu gura lui însăşi, intrã el la "zdup"
Şi-şi luase rãsplata deplinã
Cã nu-şi poate-nfrânge natura de lup
Zicându-şi cã nu-i el de vinã.
☆
Când şi voi pãţi-veţi ca mine la fel
Pãzindu-vã turma de rele,
Pe lup sã nu-l credeţi, cã-ncearcã mişel
De sânge, pe bot sã se spele!
Şi singur nu vine lupanul, sã ştiţi,
Cã are o tacticã veche!
Ci-şi cheamã ortacii, pe lupii cinstiţi
Nu lupii ce dorm pe-o ureche!
☆
C-o mânã aprind un cuptor de scântei,
Cu cealalt- apuc o secure,
Sã vinã spre stânã o sutã ca ei
Cã fug înapoi spre pãdure!
SEVA DULCE
Mă închid în sihăstria
Vremurilor trecute
Și pun lacăt amintirii
Și zilei fericite.
Am închis cu lacăt zarea
Și-o icoană încâ port
înimii i-sa furat hrana,
Un vapor uitat în port.
O-iubire stă închisă
Devorată de minciună
Sevă dulce abandonată
Clocotind în rădăcină
Imaginea străzii
Imaginea hoitului din groapă,
A albiei secată de apă,
A lumii roasă de foame,
Şi-a pruncului ce fără mamă adoarme.
Pribeagul sufletului fără lumină,
Cântecul pasărei oarbe,
Suspinul Domnului răstignit pe colină,
Şi-a sângelui, ce păcatul lumii absoarbe.
Culoarea străvezie a sorţii,
A viermilor ce din leş se înfruptă,
Aidoma cavalerilor morţii,
Şi-a iubirii, ce de ură e suptă.
Nu-mi revin din această corvoadă,
Nu-mi pot scoate din minţi neumanul,
Refuz să mă mai plimb pe stradă,
Fiindcă fratele îmi este exact ca duşmanul.
Lacăte, zăbrele pe suflet,
Rugină de lanţ porţi în sânge,
Fiinţă umană, fiinţă cu zâmbet,
De ce iubirea din tine se frânge?
Amintiri
Se clatină-n minte gândul pierdut,
iar ceasul bate deja ora târzie,
mă-ntreb încontinuu de ce încă sunt,
dar vocea-mi se pierde ca o stihie.
M-ascund în cărți, pitit printre rânduri,
și-n aburii bahici încet mă destram,
noapte îmi sapă întruna în gânduri,
și visu-mi rămâne ca o rază în geam.
Se frânge ușor lumina sub pleoape,
ca o floare uscată sub arșița verii,
dorul îmi pleacă pribeag peste ape,
și-n tăcerea adâncă încep să mă sperii.
Pășesc peste mine cu tălpi nevăzute,
printre urmele șterse caut lumina,
amintirile-mi par hidoase și slute,
și toate, în cor, pe mine dau vina.
Regrete târzii
Nu ştim sã preţuim valori
Ce ne sunt date nouã-n dar;
Când le-am pierdut, adeseori,
Ne-ncearcã un regret amar...
Nu ştim sã-i preţuim pe fraţi,
Nici pe pãrinţi, nici pe bunici;
Şi-n seamã... nu prea sunt bãgaţi
Cât vieţuiesc cu noi, aici.
Nu suntem îngãduitori
Cu cei ce viaţa şi-o jertfesc.
Nu-i timp sã le-nmânãm nici flori,
Nici sã le spunem: "Mulţumesc!"
Dar, într-un ceas nenorocit,
Şezând plângând, lângã sicriu,
Ne vom trezi şi, în sfârşit,
Vom vrea şi noi. Dar... prea târziu!
Zero barat
De-ar fi sa fiu o cifra
Eu stiu cum m-ai numi,
Atat sunt pentru tine
Un nimeni zi de zi!
Pacat de asteptari
S-au dus usor in timp,
Cu tine de cand sunt
Am invatat a nu mai fi!
Am pus nevoia ta
In fata la a mea,
Pe tine te-am ferit
Si mult te-am ocrotit!
Acum cern pe hartie
Cuvinte sa se stie,
Ce simt cand te privesc
Nimic, si-nebunesc!
Un gol imens in trup
Ramane sa-l astup
Insa nu am cu ce
Iubirea nu mai e!
Oricat ti-as cauta
Pretexte, scuze multe
Nimic nu ar putea
Pe zero sa-l ascute(din 0 macar 1)
Nicicand nu am simtit
Atentie, iubire, suflet
Singura am tot fost
Si asa o sa tot fie!
Pățanii
"Cel pe care nu îl laşi sã moarã, nu te lasã el pe tine sã trãieşti."
E noapte adâncã. De mult s-a-nnoptat
Cu lungi şi cu negre perdele
Iar eu sunt cu turma departe de sat,
Şi-am grijã de oile mele.
N-aş da nicidecum pe vreuna din oi
Din cele aproape o sutã.
Nici oaia ce-o-ntoarce pe alta-napoi
Şi nici pe aceea limbutã.
Sunt toate în staul. Le ştiu, le cunosc,
Şi ele se strâng lângã mine
Cãci dispre pãdure se-aude un "trosc":
Nu-s câinii, nici vântul. Dar cine?
Nu poate fi... numai temutul rival
Ce vine sã fure mâncare.
E fiarã. Şi ei i se pare normal
Ca oile sã mi le-omoare.
Şi...iatã-l în staul, fugind printre oi!
Chem paznicii stânii sã vinã
Dar ei îi gonesc pe alţi lupi în zãvoi
Când stâna de sânge e plinã...
Cu cel ce-mi vrea rãul, nu ştiu sã mã joc
Nici el nu se joacã cu mine.
Aşa cã-l întâmpin cu-o salvã de foc,
Cã nu-mi trebuie-n staul jivine!
Mã iau dupã el şi alerg, nu mã las...
Sã apãr a mea micã turmã
Şi-aşa m-am luptat preţ de-aproape un ceas
Şi-am prins lupul pânã la urmã!
Iar el se vãita, se ruga şi mi-a zis
Sã-l las sã se ducã în pace,
De nu îi cred vorba, îmi lasã în scris
Cã pagubã nu îmi mai face.
Şi-l las sã se ducã. Şi-i zic: "Poţi sã pleci!"
- Pe spate lovindu-l cu şlapul -
"Sã nu te mai vãz pe la stânã în veci,
C-atuncea plãti-vei cu capul!
Scãparea ta este cã n-ai omorât
Vreo biatã oiţã firavã;
Cã de-ai fi fãcut-o, te-aş strânge de gât
Pe datã şi fãrã zãbavã!"
Fugea lupul fãr'sã se uite -napoi
Cum fuge hârciogul de ploaie;
Credeam cã n-o sã-l mai prindã cheful de noi
Nici pofta de carne de oaie.
Şi trece o zi. Trec şi douã. Trec trei
Şi-n ziua a patra, spre searã
Se-aude un foşnet în turma de miei:
Mã calcã potrivnicul iarã!
Nu-mi vine sã cred şi mã iau dupã el;
E cel ce-l lãsasem cu viaţã!
Rãnise o oaie şi-mi luase un miel:
Simt sângele cum îmi îngheaţã...
Pe bolta de lacrimi se vede acum
O stea ce-a cãzut dintre stele,
O frunzã din paltinul de lângã drum,
Şi-o oaie din oile mele.
Mã-mpiedic pe câmp, mă ridic şi-l ajung...
Se face cã nu mã cunoaşte!
Chiar clopotul satului sunã prelung
Cãci ştie urgia ce-l paşte.
Îi zic: "Nu mi-ai dat tu cuvântul în scris
Scutindu-mi avutul de haite?"
Iar lupul, trezindu-se ca dintr-un vis
Începe din nou sã se vaite.
Şi prinde-a vorbi, inventând scuze seci,
Se tânguie ca înainte,
Dar eu îi spun: "Vere, de-aici nu mai pleci!"
Ştiind acum clar cã mã minte.
Cu gura lui însăşi, intrã el la "zdup"
Şi-şi luase rãsplata deplinã
Cã nu-şi poate-nfrânge natura de lup
Zicându-şi cã nu-i el de vinã.
☆
Când şi voi pãţi-veţi ca mine la fel
Pãzindu-vã turma de rele,
Pe lup sã nu-l credeţi, cã-ncearcã mişel
De sânge, pe bot sã se spele!
Şi singur nu vine lupanul, sã ştiţi,
Cã are o tacticã veche!
Ci-şi cheamã ortacii, pe lupii cinstiţi
Nu lupii ce dorm pe-o ureche!
☆
C-o mânã aprind un cuptor de scântei,
Cu cealalt- apuc o secure,
Sã vinã spre stânã o sutã ca ei
Cã fug înapoi spre pãdure!
SEVA DULCE
Mă închid în sihăstria
Vremurilor trecute
Și pun lacăt amintirii
Și zilei fericite.
Am închis cu lacăt zarea
Și-o icoană încâ port
înimii i-sa furat hrana,
Un vapor uitat în port.
O-iubire stă închisă
Devorată de minciună
Sevă dulce abandonată
Clocotind în rădăcină
Imaginea străzii
Imaginea hoitului din groapă,
A albiei secată de apă,
A lumii roasă de foame,
Şi-a pruncului ce fără mamă adoarme.
Pribeagul sufletului fără lumină,
Cântecul pasărei oarbe,
Suspinul Domnului răstignit pe colină,
Şi-a sângelui, ce păcatul lumii absoarbe.
Culoarea străvezie a sorţii,
A viermilor ce din leş se înfruptă,
Aidoma cavalerilor morţii,
Şi-a iubirii, ce de ură e suptă.
Nu-mi revin din această corvoadă,
Nu-mi pot scoate din minţi neumanul,
Refuz să mă mai plimb pe stradă,
Fiindcă fratele îmi este exact ca duşmanul.
Lacăte, zăbrele pe suflet,
Rugină de lanţ porţi în sânge,
Fiinţă umană, fiinţă cu zâmbet,
De ce iubirea din tine se frânge?
Amintiri
Se clatină-n minte gândul pierdut,
iar ceasul bate deja ora târzie,
mă-ntreb încontinuu de ce încă sunt,
dar vocea-mi se pierde ca o stihie.
M-ascund în cărți, pitit printre rânduri,
și-n aburii bahici încet mă destram,
noapte îmi sapă întruna în gânduri,
și visu-mi rămâne ca o rază în geam.
Se frânge ușor lumina sub pleoape,
ca o floare uscată sub arșița verii,
dorul îmi pleacă pribeag peste ape,
și-n tăcerea adâncă încep să mă sperii.
Pășesc peste mine cu tălpi nevăzute,
printre urmele șterse caut lumina,
amintirile-mi par hidoase și slute,
și toate, în cor, pe mine dau vina.
Regrete târzii
Nu ştim sã preţuim valori
Ce ne sunt date nouã-n dar;
Când le-am pierdut, adeseori,
Ne-ncearcã un regret amar...
Nu ştim sã-i preţuim pe fraţi,
Nici pe pãrinţi, nici pe bunici;
Şi-n seamã... nu prea sunt bãgaţi
Cât vieţuiesc cu noi, aici.
Nu suntem îngãduitori
Cu cei ce viaţa şi-o jertfesc.
Nu-i timp sã le-nmânãm nici flori,
Nici sã le spunem: "Mulţumesc!"
Dar, într-un ceas nenorocit,
Şezând plângând, lângã sicriu,
Ne vom trezi şi, în sfârşit,
Vom vrea şi noi. Dar... prea târziu!
Alte poezii ale autorului
Un pescar vestit!
Pe malul iazului m-am așezat
Sub un copac cu umbra deasă,
O undiță în larg am aruncat
Și-aștept să pun ceva în plasă
De-acasă am plecat în zori de zi
Să prind un loc mai bun pe baltă,
Am pus o râmă neagră în cârlig
Mă uit atent să văd când pluta saltă
În stânga, dreapta mulți pescari
Ce vor să prindă peștele cel mare,
Gălăgioși în larg se ceartă pescărușii
Iar o combină treieră grâul copt în zare
Pe ceru'albastru fără pic de nor
Se vede soarele strălucitor ce frige,
La umbră beau un ceai răcoritor
Iar guta stă întinsă cu râma în cârlige
Mă uit la nada pusă de pescari
Ca peștele să vină la momeală,
Schimb râma cu bobul de porumb
Și-arunc încet fără să fac greșeală
............................ .
Orele trec fără nicio captură
Și vine seara cu ceva răcoare,
M-aștept ca peștele să tragă
Acum când nu mai este soare
Deodată văd cum pluta umblă
Coboară-n jos și se ridică-n sus,
E semn că nada peștele o gustă
Și-i place, ce în cârlig am pus
Când văd că pluta e sub apă
Înțep rapid să nu îmi scape,
Țin undița puternic între brațe
Și mulinez rapid tăind din ape
Emoția o simt cum mă cuprinde
Și îmi șoptesc, e mic sau mare,
Sunt răbdător, întind și relaxez
Și văd cum sare apa, atât de tare
Ușor, ușor se-apropie de mal
Un crap trofeu, cum n-am văzut,
Îl cântăresc, ținându-l în mincioc
Și-l liberez, după o poză și-un sărut
Seara am revenit voios acasă
Știind ce multe am de povestit,
Și chiar de nu am pești în plasă
Sunt fericit să fiu...pescarul cel vestit!
Viața!
Viața întreagă e o poveste
Pe care unii vor s-o spună,
Iar alții vor s-o țină ascunsă
De oameni și a lor minciună
Viața e un izvor de apă
Ce curge lin fără-ncetare,
La fel se scurg și anii noștri
Ușor, ușor pân'la plecare
Viața e lupta permanentă
Cu cei din jur și tine însuți,
Iar răul lumii îl poți răpune
Când niciodată nu renunți
Viața e-n trupul tău de lut
Ce nu o cumperi de la piață,
E sufletul ce ți-l dă Domnul
Curat să-l ții, lumină-n ceață
Viața ți-o dăruiește mama
Încă de când în pântec ești,
Apoi ea pasul ți-l veghează
Pe unde calci să nu greșești
Viața e firul încurcat de ață
Ce mult nu ține și se duce,
Așa că zboară Sus cu fapte
C-aici rămâne..un nume pe o cruce!
Privirea inimii!
Cum ai dori să îți vorbesc
Și poate chiar să mă ferești,
Să nu mai sufăr atât de mult
Pentru că simt că mă iubești.
Deacolo de undeva din piept
Mă-mpingi contra voinței mele,
Și cu bătăi ce sar peste o sută
Mă-ndemni spre fapte tare rele.
Îmi spui că vina este în privire
Ce vede și îți schimbă pulsul,
De nimeni nu vreți să ascultați
Iar mintea spuneți că e intrusul.
Vai cât de păcătoase mai sunteți
Și tu privire și mai ales inima mea,
Când știți că stavilă nu pot să pun
Nici cordului, nici ție... privire rea.
Încerc din greu să am controlul
Și de ispite mereu să mă păzesc,
Să fug de ,,ele" că inima mi-i plină
De dragostea ființei...ce-o iubesc!
Vântul mă bate!
Vântul mă bate și-ar vrea să-mi zică
Să uit iubita ce-a fost, cândva, odată,
Să nu mai sufăr, să-mi caut fericirea
Ce mă așteaptă negreșit, la altă fată.
M-ascund puțin și-l las să vijelească
Gândind că poate pleacă cum a venit,
Cu sfaturile lui ce viața mi-o încurcă
Acum când dragostea mi-am întâlnit.
De mine, eu îți spun să nu te-ascunzi
Că doar ți-aduc vestea ce am văzut-o,
Ochii să ții deschizi și chiar să înțelegi
Că fata dragă, din păcate...ai pierdut-o.
Cum poți să-mi spui, tu vânt răutăcios
S-o uit și să-mi găsesc rapid o altă fată,
Când o aștept de zece luni să se întoarcă
Să facem nuntă mare-n sat și să fiu..tată.
Eu, n-aș fi vrut să-ți povestesc vreodată
C-a ta aleasă are iubit student american,
Așa că doar am îndrăznit asta să-ți spun
Și să-nțelegi că eu...nu-ți sunt dușman
Iar viața uneori e filă scrisă...de roman.
Atunci, la vânt, frumos am mulțumit
Și am crezut în tot ce îmi vorbește,
Ne-am despărțit, adevărați prieteni
Înțelegând povestea...celui ce iubește!
Vârful Toaca!
Mă uit la muntele Ceahlău, cum norii
în juru-i se adună,
Și-mi amintesc ce-au prognozat, că
azi în Neamt va fi furtună.
Parcurgem un traseu spre Vârful Toaca,
plecați când soarele a răsărit,
Și vrem s-ajungem sus să admirăm
ținutul și-apoi în jos pe asfințit.
Purtăm în spate multe merinde
ce drumul ni-l îngreunează,
Dar fără ele n-avem putere, s-atingem
vârful pe timp de-amiază.
Înaintăm ținându-ne de mâini și
sprijiniți pe bețe de alun,
Când obosim, pentru un timp campăm,
vorbim și iar din nou la drum.
Ajungem sus pe munte, așa cum
planuri ieri noi ne-am făcut,
Și de aici scrutăm tot peisajul și
cerului trimitem un salut.
Întindem masa pe bucăți de stâncă
și din bucate degustăm,
În timp ce poze facem și de frumosul
văii ne minunăm.
Ne strângem tot bagajul și ne grăbim
s-o luăm la vale,
Plângând, că peste tot avem dureri,
iar eu mă țin de șale.
Abia când coborâm simțim că e
mai greu mersul în jos,
Așa, că-ncetișor alunecăm, spunând
,, Doamne cât este de frumos".
Pe înserat ne adunăm cu toții, într-un
local aflat sub munte,
Și la un șpriț stăm la taifas și povestim
voioși, vrute...nevrute.
Un cățel..cu minte!
Este bunul meu prieten
Și-mi e tare credincios,
Latră și nu mai ascultă
Când afară nu e scos
Mergem zilnic la plimbare
Pe tăpșanul de sub munte,
Când din lesă îi dau drumul
Cu toți vrea să se înfrunte
Sunt cățel cu pedegree
Cu ochi negri și sticloși,
Părul lung, blăniță albă
Cinste fac l-ai mei strămoși
Când mă satur de-alergat
Merg spre casă la odihnă,
Sunt spălat, șters, periat
Și-apoi îmi rod osu-n tihnă
Mult nu stau pe hol întins
Mă ridic și-mi caut treabă,
Ce găsesc pe jos nestrâns
Sfâșii și înghit în grabă
Am un tic destul de prost
Tot ce prind iubesc a rupe,
Doar cu carnea mă împac
Și nu-mi place să beau supe
Zic că sunt cățel cu minte
Și vă cer să mă-ndrăgiți,
Dar de n-aveți os cu carne
La masă...nu mă poftiți!
Un pescar vestit!
Pe malul iazului m-am așezat
Sub un copac cu umbra deasă,
O undiță în larg am aruncat
Și-aștept să pun ceva în plasă
De-acasă am plecat în zori de zi
Să prind un loc mai bun pe baltă,
Am pus o râmă neagră în cârlig
Mă uit atent să văd când pluta saltă
În stânga, dreapta mulți pescari
Ce vor să prindă peștele cel mare,
Gălăgioși în larg se ceartă pescărușii
Iar o combină treieră grâul copt în zare
Pe ceru'albastru fără pic de nor
Se vede soarele strălucitor ce frige,
La umbră beau un ceai răcoritor
Iar guta stă întinsă cu râma în cârlige
Mă uit la nada pusă de pescari
Ca peștele să vină la momeală,
Schimb râma cu bobul de porumb
Și-arunc încet fără să fac greșeală
............................ .
Orele trec fără nicio captură
Și vine seara cu ceva răcoare,
M-aștept ca peștele să tragă
Acum când nu mai este soare
Deodată văd cum pluta umblă
Coboară-n jos și se ridică-n sus,
E semn că nada peștele o gustă
Și-i place, ce în cârlig am pus
Când văd că pluta e sub apă
Înțep rapid să nu îmi scape,
Țin undița puternic între brațe
Și mulinez rapid tăind din ape
Emoția o simt cum mă cuprinde
Și îmi șoptesc, e mic sau mare,
Sunt răbdător, întind și relaxez
Și văd cum sare apa, atât de tare
Ușor, ușor se-apropie de mal
Un crap trofeu, cum n-am văzut,
Îl cântăresc, ținându-l în mincioc
Și-l liberez, după o poză și-un sărut
Seara am revenit voios acasă
Știind ce multe am de povestit,
Și chiar de nu am pești în plasă
Sunt fericit să fiu...pescarul cel vestit!
Viața!
Viața întreagă e o poveste
Pe care unii vor s-o spună,
Iar alții vor s-o țină ascunsă
De oameni și a lor minciună
Viața e un izvor de apă
Ce curge lin fără-ncetare,
La fel se scurg și anii noștri
Ușor, ușor pân'la plecare
Viața e lupta permanentă
Cu cei din jur și tine însuți,
Iar răul lumii îl poți răpune
Când niciodată nu renunți
Viața e-n trupul tău de lut
Ce nu o cumperi de la piață,
E sufletul ce ți-l dă Domnul
Curat să-l ții, lumină-n ceață
Viața ți-o dăruiește mama
Încă de când în pântec ești,
Apoi ea pasul ți-l veghează
Pe unde calci să nu greșești
Viața e firul încurcat de ață
Ce mult nu ține și se duce,
Așa că zboară Sus cu fapte
C-aici rămâne..un nume pe o cruce!
Privirea inimii!
Cum ai dori să îți vorbesc
Și poate chiar să mă ferești,
Să nu mai sufăr atât de mult
Pentru că simt că mă iubești.
Deacolo de undeva din piept
Mă-mpingi contra voinței mele,
Și cu bătăi ce sar peste o sută
Mă-ndemni spre fapte tare rele.
Îmi spui că vina este în privire
Ce vede și îți schimbă pulsul,
De nimeni nu vreți să ascultați
Iar mintea spuneți că e intrusul.
Vai cât de păcătoase mai sunteți
Și tu privire și mai ales inima mea,
Când știți că stavilă nu pot să pun
Nici cordului, nici ție... privire rea.
Încerc din greu să am controlul
Și de ispite mereu să mă păzesc,
Să fug de ,,ele" că inima mi-i plină
De dragostea ființei...ce-o iubesc!
Vântul mă bate!
Vântul mă bate și-ar vrea să-mi zică
Să uit iubita ce-a fost, cândva, odată,
Să nu mai sufăr, să-mi caut fericirea
Ce mă așteaptă negreșit, la altă fată.
M-ascund puțin și-l las să vijelească
Gândind că poate pleacă cum a venit,
Cu sfaturile lui ce viața mi-o încurcă
Acum când dragostea mi-am întâlnit.
De mine, eu îți spun să nu te-ascunzi
Că doar ți-aduc vestea ce am văzut-o,
Ochii să ții deschizi și chiar să înțelegi
Că fata dragă, din păcate...ai pierdut-o.
Cum poți să-mi spui, tu vânt răutăcios
S-o uit și să-mi găsesc rapid o altă fată,
Când o aștept de zece luni să se întoarcă
Să facem nuntă mare-n sat și să fiu..tată.
Eu, n-aș fi vrut să-ți povestesc vreodată
C-a ta aleasă are iubit student american,
Așa că doar am îndrăznit asta să-ți spun
Și să-nțelegi că eu...nu-ți sunt dușman
Iar viața uneori e filă scrisă...de roman.
Atunci, la vânt, frumos am mulțumit
Și am crezut în tot ce îmi vorbește,
Ne-am despărțit, adevărați prieteni
Înțelegând povestea...celui ce iubește!
Vârful Toaca!
Mă uit la muntele Ceahlău, cum norii
în juru-i se adună,
Și-mi amintesc ce-au prognozat, că
azi în Neamt va fi furtună.
Parcurgem un traseu spre Vârful Toaca,
plecați când soarele a răsărit,
Și vrem s-ajungem sus să admirăm
ținutul și-apoi în jos pe asfințit.
Purtăm în spate multe merinde
ce drumul ni-l îngreunează,
Dar fără ele n-avem putere, s-atingem
vârful pe timp de-amiază.
Înaintăm ținându-ne de mâini și
sprijiniți pe bețe de alun,
Când obosim, pentru un timp campăm,
vorbim și iar din nou la drum.
Ajungem sus pe munte, așa cum
planuri ieri noi ne-am făcut,
Și de aici scrutăm tot peisajul și
cerului trimitem un salut.
Întindem masa pe bucăți de stâncă
și din bucate degustăm,
În timp ce poze facem și de frumosul
văii ne minunăm.
Ne strângem tot bagajul și ne grăbim
s-o luăm la vale,
Plângând, că peste tot avem dureri,
iar eu mă țin de șale.
Abia când coborâm simțim că e
mai greu mersul în jos,
Așa, că-ncetișor alunecăm, spunând
,, Doamne cât este de frumos".
Pe înserat ne adunăm cu toții, într-un
local aflat sub munte,
Și la un șpriț stăm la taifas și povestim
voioși, vrute...nevrute.
Un cățel..cu minte!
Este bunul meu prieten
Și-mi e tare credincios,
Latră și nu mai ascultă
Când afară nu e scos
Mergem zilnic la plimbare
Pe tăpșanul de sub munte,
Când din lesă îi dau drumul
Cu toți vrea să se înfrunte
Sunt cățel cu pedegree
Cu ochi negri și sticloși,
Părul lung, blăniță albă
Cinste fac l-ai mei strămoși
Când mă satur de-alergat
Merg spre casă la odihnă,
Sunt spălat, șters, periat
Și-apoi îmi rod osu-n tihnă
Mult nu stau pe hol întins
Mă ridic și-mi caut treabă,
Ce găsesc pe jos nestrâns
Sfâșii și înghit în grabă
Am un tic destul de prost
Tot ce prind iubesc a rupe,
Doar cu carnea mă împac
Și nu-mi place să beau supe
Zic că sunt cățel cu minte
Și vă cer să mă-ndrăgiți,
Dar de n-aveți os cu carne
La masă...nu mă poftiți!