Veșnic rămas
Mă avânt cu putere
Oare unde mă va duce ?
O huță prinsă de-o stâncă
Mii de amintiri aduce
Nu se vede mai nimic
Decât aerul mândru
Care vrea să mă doboare
Când încerc să trec prin-transu
Parca văd în departe
Cum pământul încet se duce
Și în vale lângă gard
O colibă în vârf cu cruce
O bătrână lângă ușă
Cârja veșnic își târăște
Cu fusta veștejită
Și cu batic în creștet
Aș vrea să mă arunc
Să ajung la ea, în vale
Să plâng, să o sărut
Să îmi redea veșnica cale
Să-i spun mii de cuvinte
Inima s-o eliberez
Și încet la pieptul moale
Suferință s-o așez.
Dar pământul mă atrage
Nu mă lasă să visez
Bătrână s-a dus în vale
Groapa m-a prins în miez
Aș vrea încă o dată
Spre cer să mă avânt
Dar mi-e frica ,mi-e groază
Amintirea să mi-o frâng
Și așa veșnic rămas
Pe pământul rece ,tare
Încă încerc să eliberez
O suflare ,o strigare .
Categoria: Casa Părintească
Toate poeziile autorului: belmega_irina
Data postării: 1 ianuarie
Vizualizări: 200
Poezii din aceiaşi categorie
Epilog
Timpul trece și schimbă totul,
Dar în inima mea, am rămas același copil.
Mă întreb dacă voi mai prinde vreodată
Răsăritul cu voi, cu aceleași zâmbete.
Casa părintească
Casă părintească leagăn îngeresc
acolo doi ochi dragi duios privesc
Casă părintească ești magnet divin
unde nu aș fi, la tine revin.
Casă părintească suflet de dor plin
când ajung la tine genunchii îmi înclin
Doar pe pragul tău liniștea îmi găsesc
casă părintească, veșnic te iubesc.
Casă părintească tu ești vocea mamei care,
și acum o aud cum ne strigă la mâncare
Casă părintească cu geamuri spre drum
de acolo am pornit în viață om bun.
Casă părintească, cuibușor de rai
inima ta bate după cânt de nai
Aici fost-am educat în spirit creștin
Casă părintească locul meu divin.
ÎN UMBRA NOPȚII
S-a scurs de atunci ,o veșnicie ,
De când curtea ,casa e pustie
La ferești perdelele-s lăsate
În poartă nimeni nu mai bate.
Pe cărări ,cu flori odată
Crește iarbă înaltă și uscată
Cântă un cuc cu jale-n glas
Casă dragă ce singură ai rămas.
Plouă-n creștet,într-un fir subțitr
Lacătul la ușă abia se mai ține.
Geamu-i spart și fără de mușcată
Floarea de cireș e scururată.
Cât de triste îmi par azi toate
Gardurile-s știrbe aproape jumătate,
Un umbrar e alunecat pe-o partw
Fructe neculese deși-s coapte,
Mă opresc în prag întrebătoare,
Priveliștea ce-0 văd mă doare...
S-au dus acele vremuri în risipă
Deși mai cred că le am găsit o clipă.
Casa mea
La aceeași masă ne întoarcem
Pășind mereu același prag,
Ce duce-n casa părintească
Unde, așteptându-ne cu drag,
Când revenim din lumea mare
În casa-n care am crescut,
Ne-așteaptă mama zâmbitoare,
Cu dor de anii ce-au trecut.
Viața, ne desparte într-o clipă,
Cu voința de-a pleca,
Dar casa părintească nu se vinde,
Și nici nu o mai poți uita.
Nu poți uita al mamei zâmbet dulce
Și pâinea caldă a bunicii…
Mi-e dor, mi-e dor de casa mea.
Acasă totul pare altfel,
Aici, cu-adevărat simt că exist,
Mă simt iubită și aleasă,
Și ei sunt bucuroși c-am revenit.
Eu pot pleca în depărtare,
Și pot călători mereu,
Dar inima și sufletul mă doare,
Când mă-așteaptă acasă neamul meu.
Mă bucur c-am ajuns aici,
Aici e viața mai frumoasă,
Alături de ai mei părinți,
Așa e, când mă-ntorc acasă.
Bătrânii noștri
Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:
Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!
S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri
Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.
Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele
Care-mi veghease paşii în zilele acele
Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,
Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!
C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,
Din ce în ce mai grave, la orice analizã,
Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,
Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.
O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie
Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;
Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,
Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.
Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria
Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.
Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe
Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...
Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,
Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,
Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,
Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.
☆
Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,
De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.
De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,
Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.
Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:
De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...
Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie
Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...
La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine
Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.
În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"
Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!
22.09.2021, Doornik, Belgia
O casuta ca in povesti
Cand te am vazut, m-am bucurat.
Cu pasi marunti m am apropiat,
Mi-ai aratat cat ma iubesti,
Dar n ai putut sa imi vorbesti.
Te visam, si radeam, si plangeam...
Cu gandul la disparitia ta,
Si in vise eu fugeam
Ca sa nu se intample asa.
Anii trec iar tu dispari,
Ca o pasere calatoare.
Cand e bine tu apari,
Ca o floare otrăvitoare
Un inger m-a oprit pe drum,
Dar eu nu am observat
Ca ea mereu a indurat
Ce el a facut scrum.
O casuta ca in povesti
O poveste doar a noastra
Spune lumii cine esti,
Pana nu devii nevasta.
O poveste avem toti,
Doar ca lumea nu e atenta.
Unii sunt doar niste hoti,
Dar povestea e secreta...
Epilog
Timpul trece și schimbă totul,
Dar în inima mea, am rămas același copil.
Mă întreb dacă voi mai prinde vreodată
Răsăritul cu voi, cu aceleași zâmbete.
Casa părintească
Casă părintească leagăn îngeresc
acolo doi ochi dragi duios privesc
Casă părintească ești magnet divin
unde nu aș fi, la tine revin.
Casă părintească suflet de dor plin
când ajung la tine genunchii îmi înclin
Doar pe pragul tău liniștea îmi găsesc
casă părintească, veșnic te iubesc.
Casă părintească tu ești vocea mamei care,
și acum o aud cum ne strigă la mâncare
Casă părintească cu geamuri spre drum
de acolo am pornit în viață om bun.
Casă părintească, cuibușor de rai
inima ta bate după cânt de nai
Aici fost-am educat în spirit creștin
Casă părintească locul meu divin.
ÎN UMBRA NOPȚII
S-a scurs de atunci ,o veșnicie ,
De când curtea ,casa e pustie
La ferești perdelele-s lăsate
În poartă nimeni nu mai bate.
Pe cărări ,cu flori odată
Crește iarbă înaltă și uscată
Cântă un cuc cu jale-n glas
Casă dragă ce singură ai rămas.
Plouă-n creștet,într-un fir subțitr
Lacătul la ușă abia se mai ține.
Geamu-i spart și fără de mușcată
Floarea de cireș e scururată.
Cât de triste îmi par azi toate
Gardurile-s știrbe aproape jumătate,
Un umbrar e alunecat pe-o partw
Fructe neculese deși-s coapte,
Mă opresc în prag întrebătoare,
Priveliștea ce-0 văd mă doare...
S-au dus acele vremuri în risipă
Deși mai cred că le am găsit o clipă.
Casa mea
La aceeași masă ne întoarcem
Pășind mereu același prag,
Ce duce-n casa părintească
Unde, așteptându-ne cu drag,
Când revenim din lumea mare
În casa-n care am crescut,
Ne-așteaptă mama zâmbitoare,
Cu dor de anii ce-au trecut.
Viața, ne desparte într-o clipă,
Cu voința de-a pleca,
Dar casa părintească nu se vinde,
Și nici nu o mai poți uita.
Nu poți uita al mamei zâmbet dulce
Și pâinea caldă a bunicii…
Mi-e dor, mi-e dor de casa mea.
Acasă totul pare altfel,
Aici, cu-adevărat simt că exist,
Mă simt iubită și aleasă,
Și ei sunt bucuroși c-am revenit.
Eu pot pleca în depărtare,
Și pot călători mereu,
Dar inima și sufletul mă doare,
Când mă-așteaptă acasă neamul meu.
Mă bucur c-am ajuns aici,
Aici e viața mai frumoasă,
Alături de ai mei părinți,
Așa e, când mă-ntorc acasă.
Bătrânii noștri
Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:
Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!
S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri
Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.
Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele
Care-mi veghease paşii în zilele acele
Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,
Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!
C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,
Din ce în ce mai grave, la orice analizã,
Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,
Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.
O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie
Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;
Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,
Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.
Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria
Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.
Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe
Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...
Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,
Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,
Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,
Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.
☆
Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,
De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.
De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,
Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.
Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:
De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...
Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie
Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...
La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine
Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.
În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"
Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!
22.09.2021, Doornik, Belgia
O casuta ca in povesti
Cand te am vazut, m-am bucurat.
Cu pasi marunti m am apropiat,
Mi-ai aratat cat ma iubesti,
Dar n ai putut sa imi vorbesti.
Te visam, si radeam, si plangeam...
Cu gandul la disparitia ta,
Si in vise eu fugeam
Ca sa nu se intample asa.
Anii trec iar tu dispari,
Ca o pasere calatoare.
Cand e bine tu apari,
Ca o floare otrăvitoare
Un inger m-a oprit pe drum,
Dar eu nu am observat
Ca ea mereu a indurat
Ce el a facut scrum.
O casuta ca in povesti
O poveste doar a noastra
Spune lumii cine esti,
Pana nu devii nevasta.
O poveste avem toti,
Doar ca lumea nu e atenta.
Unii sunt doar niste hoti,
Dar povestea e secreta...
Alte poezii ale autorului
Nouăsprezece ani
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că viața nu are sens și nu a avut niciodată .Toate au fost numai iluzii .Dar cel mai rău e că atunci încă puteam să mă pierd în ele .
Acum nici asta nu mai pot
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că până și părinți te lasă singur atunci când îți e greu .Ce frumoase erau zilele în care credeam că mereu va fi o persoana langa mine .Dar cel mai rău e că crezând asta, aveam puterea sa înaintez .Iluzia îmi dădea putere .
Acum nici asta nu îmi mai da
Mi-a luat nouaspreze ani să realizez că nu merită să îți încrezi sentimentele în nimeni, pentru că asta e cea mai mare slăbiciune. Ce frumoase erau zilele in care credeam că să iubești pe cineva îți dă putere .Dar cel mai rău e că acele erau cele mai frumoase momente .
Acum nu mai am parte de ele
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că iluzia este cea care ne ține în viață. Ce frumos este să o metamorfozezi în alte sentimente și să te încrezi în ele. În realitate, fie că ne dăm seama sau nu ,toate au o mască, iar în interiorul ei se afla adevărul. Iluzia este cea mai frumoasa mască. Iar cel mai rău e sa o porți și să crezi că îți stă bine cu ea .De fapt, asta e cea mai mare iluzie
.........................................
Sper că la douăzeci de ani să realizez că aceste măști au avut ceva de ascuns .Iar de nu ,îmi doresc să mă pierd din nou în ele .
O, dulce iluzie
Printe vremuri trecătoare
Printre cețuri de oameni
O lumină m-a pătruns
M-a vrăjit și m-a răpus
O,dulce iluzie ,tu ai fost
M-ai privit o clipă întregă
Și-ai clădit într-o secundă
Un univers de șagă
O ,dulce iluzie, n-am știut
Cât de mult mă va consta
O așa clipă frumoasă
Îmbrăcată-n flori de nea
O ,dulce iluzie ,știi atunci
Când priveam cu drag la stele
Și credeam, că dintre ele
Una va fi a mea?
O, dulce iluzie , crudă ești
Că m-ai ridicat în zbor
Și m-ai părăsit atunci
Când trebuia să cobor
O, dulce iluzie, dar, te rog
Mai ridică-mă o dată
Să privesc lumea de sus
Și să cad ca altădată.
Nouăsprezece ani
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că viața nu are sens și nu a avut niciodată .Toate au fost numai iluzii .Dar cel mai rău e că atunci încă puteam să mă pierd în ele .
Acum nici asta nu mai pot
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că până și părinți te lasă singur atunci când îți e greu .Ce frumoase erau zilele în care credeam că mereu va fi o persoana langa mine .Dar cel mai rău e că crezând asta, aveam puterea sa înaintez .Iluzia îmi dădea putere .
Acum nici asta nu îmi mai da
Mi-a luat nouaspreze ani să realizez că nu merită să îți încrezi sentimentele în nimeni, pentru că asta e cea mai mare slăbiciune. Ce frumoase erau zilele in care credeam că să iubești pe cineva îți dă putere .Dar cel mai rău e că acele erau cele mai frumoase momente .
Acum nu mai am parte de ele
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că iluzia este cea care ne ține în viață. Ce frumos este să o metamorfozezi în alte sentimente și să te încrezi în ele. În realitate, fie că ne dăm seama sau nu ,toate au o mască, iar în interiorul ei se afla adevărul. Iluzia este cea mai frumoasa mască. Iar cel mai rău e sa o porți și să crezi că îți stă bine cu ea .De fapt, asta e cea mai mare iluzie
.........................................
Sper că la douăzeci de ani să realizez că aceste măști au avut ceva de ascuns .Iar de nu ,îmi doresc să mă pierd din nou în ele .
O, dulce iluzie
Printe vremuri trecătoare
Printre cețuri de oameni
O lumină m-a pătruns
M-a vrăjit și m-a răpus
O,dulce iluzie ,tu ai fost
M-ai privit o clipă întregă
Și-ai clădit într-o secundă
Un univers de șagă
O ,dulce iluzie, n-am știut
Cât de mult mă va consta
O așa clipă frumoasă
Îmbrăcată-n flori de nea
O ,dulce iluzie ,știi atunci
Când priveam cu drag la stele
Și credeam, că dintre ele
Una va fi a mea?
O, dulce iluzie , crudă ești
Că m-ai ridicat în zbor
Și m-ai părăsit atunci
Când trebuia să cobor
O, dulce iluzie, dar, te rog
Mai ridică-mă o dată
Să privesc lumea de sus
Și să cad ca altădată.
Nouăsprezece ani
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că viața nu are sens și nu a avut niciodată .Toate au fost numai iluzii .Dar cel mai rău e că atunci încă puteam să mă pierd în ele .
Acum nici asta nu mai pot
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că până și părinți te lasă singur atunci când îți e greu .Ce frumoase erau zilele în care credeam că mereu va fi o persoana langa mine .Dar cel mai rău e că crezând asta, aveam puterea sa înaintez .Iluzia îmi dădea putere .
Acum nici asta nu îmi mai da
Mi-a luat nouaspreze ani să realizez că nu merită să îți încrezi sentimentele în nimeni, pentru că asta e cea mai mare slăbiciune. Ce frumoase erau zilele in care credeam că să iubești pe cineva îți dă putere .Dar cel mai rău e că acele erau cele mai frumoase momente .
Acum nu mai am parte de ele
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că iluzia este cea care ne ține în viață. Ce frumos este să o metamorfozezi în alte sentimente și să te încrezi în ele. În realitate, fie că ne dăm seama sau nu ,toate au o mască, iar în interiorul ei se afla adevărul. Iluzia este cea mai frumoasa mască. Iar cel mai rău e sa o porți și să crezi că îți stă bine cu ea .De fapt, asta e cea mai mare iluzie
.........................................
Sper că la douăzeci de ani să realizez că aceste măști au avut ceva de ascuns .Iar de nu ,îmi doresc să mă pierd din nou în ele .
O, dulce iluzie
Printe vremuri trecătoare
Printre cețuri de oameni
O lumină m-a pătruns
M-a vrăjit și m-a răpus
O,dulce iluzie ,tu ai fost
M-ai privit o clipă întregă
Și-ai clădit într-o secundă
Un univers de șagă
O ,dulce iluzie, n-am știut
Cât de mult mă va consta
O așa clipă frumoasă
Îmbrăcată-n flori de nea
O ,dulce iluzie ,știi atunci
Când priveam cu drag la stele
Și credeam, că dintre ele
Una va fi a mea?
O, dulce iluzie , crudă ești
Că m-ai ridicat în zbor
Și m-ai părăsit atunci
Când trebuia să cobor
O, dulce iluzie, dar, te rog
Mai ridică-mă o dată
Să privesc lumea de sus
Și să cad ca altădată.
Nouăsprezece ani
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că viața nu are sens și nu a avut niciodată .Toate au fost numai iluzii .Dar cel mai rău e că atunci încă puteam să mă pierd în ele .
Acum nici asta nu mai pot
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că până și părinți te lasă singur atunci când îți e greu .Ce frumoase erau zilele în care credeam că mereu va fi o persoana langa mine .Dar cel mai rău e că crezând asta, aveam puterea sa înaintez .Iluzia îmi dădea putere .
Acum nici asta nu îmi mai da
Mi-a luat nouaspreze ani să realizez că nu merită să îți încrezi sentimentele în nimeni, pentru că asta e cea mai mare slăbiciune. Ce frumoase erau zilele in care credeam că să iubești pe cineva îți dă putere .Dar cel mai rău e că acele erau cele mai frumoase momente .
Acum nu mai am parte de ele
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că iluzia este cea care ne ține în viață. Ce frumos este să o metamorfozezi în alte sentimente și să te încrezi în ele. În realitate, fie că ne dăm seama sau nu ,toate au o mască, iar în interiorul ei se afla adevărul. Iluzia este cea mai frumoasa mască. Iar cel mai rău e sa o porți și să crezi că îți stă bine cu ea .De fapt, asta e cea mai mare iluzie
.........................................
Sper că la douăzeci de ani să realizez că aceste măști au avut ceva de ascuns .Iar de nu ,îmi doresc să mă pierd din nou în ele .
O, dulce iluzie
Printe vremuri trecătoare
Printre cețuri de oameni
O lumină m-a pătruns
M-a vrăjit și m-a răpus
O,dulce iluzie ,tu ai fost
M-ai privit o clipă întregă
Și-ai clădit într-o secundă
Un univers de șagă
O ,dulce iluzie, n-am știut
Cât de mult mă va consta
O așa clipă frumoasă
Îmbrăcată-n flori de nea
O ,dulce iluzie ,știi atunci
Când priveam cu drag la stele
Și credeam, că dintre ele
Una va fi a mea?
O, dulce iluzie , crudă ești
Că m-ai ridicat în zbor
Și m-ai părăsit atunci
Când trebuia să cobor
O, dulce iluzie, dar, te rog
Mai ridică-mă o dată
Să privesc lumea de sus
Și să cad ca altădată.