Veșnic rămas
Mă avânt cu putere
Oare unde mă va duce ?
O huță prinsă de-o stâncă
Mii de amintiri aduce
Nu se vede mai nimic
Decât aerul mândru
Care vrea să mă doboare
Când încerc să trec prin-transu
Parca văd în departe
Cum pământul încet se duce
Și în vale lângă gard
O colibă în vârf cu cruce
O bătrână lângă ușă
Cârja veșnic își târăște
Cu fusta veștejită
Și cu batic în creștet
Aș vrea să mă arunc
Să ajung la ea, în vale
Să plâng, să o sărut
Să îmi redea veșnica cale
Să-i spun mii de cuvinte
Inima s-o eliberez
Și încet la pieptul moale
Suferință s-o așez.
Dar pământul mă atrage
Nu mă lasă să visez
Bătrână s-a dus în vale
Groapa m-a prins în miez
Aș vrea încă o dată
Spre cer să mă avânt
Dar mi-e frica ,mi-e groază
Amintirea să mi-o frâng
Și așa veșnic rămas
Pe pământul rece ,tare
Încă încerc să eliberez
O suflare ,o strigare .
Категория: Родительский дом
Все стихи автора: belmega_irina
Дата публикации: 1 января
Просмотры: 185
Стихи из этой категории
O casuta ca in povesti
Cand te am vazut, m-am bucurat.
Cu pasi marunti m am apropiat,
Mi-ai aratat cat ma iubesti,
Dar n ai putut sa imi vorbesti.
Te visam, si radeam, si plangeam...
Cu gandul la disparitia ta,
Si in vise eu fugeam
Ca sa nu se intample asa.
Anii trec iar tu dispari,
Ca o pasere calatoare.
Cand e bine tu apari,
Ca o floare otrăvitoare
Un inger m-a oprit pe drum,
Dar eu nu am observat
Ca ea mereu a indurat
Ce el a facut scrum.
O casuta ca in povesti
O poveste doar a noastra
Spune lumii cine esti,
Pana nu devii nevasta.
O poveste avem toti,
Doar ca lumea nu e atenta.
Unii sunt doar niste hoti,
Dar povestea e secreta...
Rugăciuni de seară
Bunico, mai vreau să te îmbrățișez
Măcar o dată până voi mai crește.
Zâmbetul tău radiant pe fața ta,
Vorbele blânde nu se găsesc nicăieri.
Doar goluri șterse în amintiri,
Oare să mai aud cântecul de leagăn
Și poveștile nespuse noapte de noapte,
Lucrurile spuse în pilde înțelepte?
Oare cât te mai poți juca?
Oare cât vei merge cu mine departe?
Oare cât mă vei mai mângâia?
Oare câte rugi îmi vei spune?
Singuri rămânem amândoi,
Seara, bucate noi pregătim.
Gusturi străvechi mai înfloresc,
Încă o dată au mai spus rugile din lacrimi.
În brațele tale mă simt acasă,
Chiar dacă departe de casa părintească.
Mai vorbesc un grai de limbă strămoșească,
Lumea se tot schimbă, dar ochii rămân cu timpul.
Să mă vadă sus, printre munți,
Iarăși murmură cuvintele de tristețe.
Lacrimi de apă lină lasă veselia,
M-ai văzut mai mult crescând.
Iar eu, acum, cu gând la stele,
Oare stai tu bine printre ele?
Oare mai zâmbești ca altă dată?
Oare te mai joci cu copiii stelelor ca înainte?
Și spune căldura sufletului rece
Că totuși bine în freamătul sinelui.
Mergi cu sfială ca râu schimbător de timp,
Pene ce îți scriu pașii ca de înger păzitor.
Și n-am uitat povestea celor 12 neclintiți,
O port ca o taină în minte.
Rezidă amintirile casei strămoșești,
Iacă, eu și-acu’ mai aștept un glas.
Uite că nu are cine să mă strige,
Nu are nimeni să mă mai dojenească.
Mi-ai lăsat comori neuitate,
Și acum citesc scrisorile cu sfială.
FRATELE MEU
Aruncă-ți frate ochii peste Prut
Nu blstema că plânsul nostru-i mut,
Și lacrima de pe obraz ne doare
Speranța de unire iarăși moare.
Gând hain m-a tot înstrăinat ,
Dar graiul meu frumos de acasă
Îl mai păstrez și acum în slovă arsă,
Și-n stema țării cea frumoasă.
În vechi hrisov poate vedea oricine
Că suntem frați măi dragă vecine.
Aruncă-ți frate ochii peste Prut
Te îmbrățișez și te sărut.
Baba Dochia !
Hohotește prin ferești
Răi balauri din povești
Prini grădini și prin livezi
Vin urgiile păgâne
Pe frumos să se răzbune .
Urlă ,șuieră,se zbate
Ziua la sfârșit de martie,
Albă trenă lasă în urmă ,
Albii mei se strâng în turmă.
Baba Dochia-i ursuză
Plâng copacii fără frunză ,
Doar gingașii ghiocei
Sub o plapomă de gheață ,
Se trezesc din nou la viață!...
Casa părintească
Mi-e dor de casa părintească
și de părinții care nu încetau să mă iubească,
Mi-e dor de pâinea caldă dincuptor
Mi-e dor, mi-e dor și iar îmi este dor.
Casa părintească e ca o mamă
Mereu ne iubește și la ea ne cheamă,
Nu am să uit casa cea
În care am petrecut toată copilăria mea.
Casa părintească o iubesc
și în ea am de când viața întreagă să trăiesc.
Autor Luciana Botezatu
O casuta ca in povesti
Cand te am vazut, m-am bucurat.
Cu pasi marunti m am apropiat,
Mi-ai aratat cat ma iubesti,
Dar n ai putut sa imi vorbesti.
Te visam, si radeam, si plangeam...
Cu gandul la disparitia ta,
Si in vise eu fugeam
Ca sa nu se intample asa.
Anii trec iar tu dispari,
Ca o pasere calatoare.
Cand e bine tu apari,
Ca o floare otrăvitoare
Un inger m-a oprit pe drum,
Dar eu nu am observat
Ca ea mereu a indurat
Ce el a facut scrum.
O casuta ca in povesti
O poveste doar a noastra
Spune lumii cine esti,
Pana nu devii nevasta.
O poveste avem toti,
Doar ca lumea nu e atenta.
Unii sunt doar niste hoti,
Dar povestea e secreta...
Rugăciuni de seară
Bunico, mai vreau să te îmbrățișez
Măcar o dată până voi mai crește.
Zâmbetul tău radiant pe fața ta,
Vorbele blânde nu se găsesc nicăieri.
Doar goluri șterse în amintiri,
Oare să mai aud cântecul de leagăn
Și poveștile nespuse noapte de noapte,
Lucrurile spuse în pilde înțelepte?
Oare cât te mai poți juca?
Oare cât vei merge cu mine departe?
Oare cât mă vei mai mângâia?
Oare câte rugi îmi vei spune?
Singuri rămânem amândoi,
Seara, bucate noi pregătim.
Gusturi străvechi mai înfloresc,
Încă o dată au mai spus rugile din lacrimi.
În brațele tale mă simt acasă,
Chiar dacă departe de casa părintească.
Mai vorbesc un grai de limbă strămoșească,
Lumea se tot schimbă, dar ochii rămân cu timpul.
Să mă vadă sus, printre munți,
Iarăși murmură cuvintele de tristețe.
Lacrimi de apă lină lasă veselia,
M-ai văzut mai mult crescând.
Iar eu, acum, cu gând la stele,
Oare stai tu bine printre ele?
Oare mai zâmbești ca altă dată?
Oare te mai joci cu copiii stelelor ca înainte?
Și spune căldura sufletului rece
Că totuși bine în freamătul sinelui.
Mergi cu sfială ca râu schimbător de timp,
Pene ce îți scriu pașii ca de înger păzitor.
Și n-am uitat povestea celor 12 neclintiți,
O port ca o taină în minte.
Rezidă amintirile casei strămoșești,
Iacă, eu și-acu’ mai aștept un glas.
Uite că nu are cine să mă strige,
Nu are nimeni să mă mai dojenească.
Mi-ai lăsat comori neuitate,
Și acum citesc scrisorile cu sfială.
FRATELE MEU
Aruncă-ți frate ochii peste Prut
Nu blstema că plânsul nostru-i mut,
Și lacrima de pe obraz ne doare
Speranța de unire iarăși moare.
Gând hain m-a tot înstrăinat ,
Dar graiul meu frumos de acasă
Îl mai păstrez și acum în slovă arsă,
Și-n stema țării cea frumoasă.
În vechi hrisov poate vedea oricine
Că suntem frați măi dragă vecine.
Aruncă-ți frate ochii peste Prut
Te îmbrățișez și te sărut.
Baba Dochia !
Hohotește prin ferești
Răi balauri din povești
Prini grădini și prin livezi
Vin urgiile păgâne
Pe frumos să se răzbune .
Urlă ,șuieră,se zbate
Ziua la sfârșit de martie,
Albă trenă lasă în urmă ,
Albii mei se strâng în turmă.
Baba Dochia-i ursuză
Plâng copacii fără frunză ,
Doar gingașii ghiocei
Sub o plapomă de gheață ,
Se trezesc din nou la viață!...
Casa părintească
Mi-e dor de casa părintească
și de părinții care nu încetau să mă iubească,
Mi-e dor de pâinea caldă dincuptor
Mi-e dor, mi-e dor și iar îmi este dor.
Casa părintească e ca o mamă
Mereu ne iubește și la ea ne cheamă,
Nu am să uit casa cea
În care am petrecut toată copilăria mea.
Casa părintească o iubesc
și în ea am de când viața întreagă să trăiesc.
Autor Luciana Botezatu
Другие стихотворения автора
O, dulce iluzie
Printe vremuri trecătoare
Printre cețuri de oameni
O lumină m-a pătruns
M-a vrăjit și m-a răpus
O,dulce iluzie ,tu ai fost
M-ai privit o clipă întregă
Și-ai clădit într-o secundă
Un univers de șagă
O ,dulce iluzie, n-am știut
Cât de mult mă va consta
O așa clipă frumoasă
Îmbrăcată-n flori de nea
O ,dulce iluzie ,știi atunci
Când priveam cu drag la stele
Și credeam, că dintre ele
Una va fi a mea?
O, dulce iluzie , crudă ești
Că m-ai ridicat în zbor
Și m-ai părăsit atunci
Când trebuia să cobor
O, dulce iluzie, dar, te rog
Mai ridică-mă o dată
Să privesc lumea de sus
Și să cad ca altădată.
Nouăsprezece ani
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că viața nu are sens și nu a avut niciodată .Toate au fost numai iluzii .Dar cel mai rău e că atunci încă puteam să mă pierd în ele .
Acum nici asta nu mai pot
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că până și părinți te lasă singur atunci când îți e greu .Ce frumoase erau zilele în care credeam că mereu va fi o persoana langa mine .Dar cel mai rău e că crezând asta, aveam puterea sa înaintez .Iluzia îmi dădea putere .
Acum nici asta nu îmi mai da
Mi-a luat nouaspreze ani să realizez că nu merită să îți încrezi sentimentele în nimeni, pentru că asta e cea mai mare slăbiciune. Ce frumoase erau zilele in care credeam că să iubești pe cineva îți dă putere .Dar cel mai rău e că acele erau cele mai frumoase momente .
Acum nu mai am parte de ele
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că iluzia este cea care ne ține în viață. Ce frumos este să o metamorfozezi în alte sentimente și să te încrezi în ele. În realitate, fie că ne dăm seama sau nu ,toate au o mască, iar în interiorul ei se afla adevărul. Iluzia este cea mai frumoasa mască. Iar cel mai rău e sa o porți și să crezi că îți stă bine cu ea .De fapt, asta e cea mai mare iluzie
.........................................
Sper că la douăzeci de ani să realizez că aceste măști au avut ceva de ascuns .Iar de nu ,îmi doresc să mă pierd din nou în ele .
O, dulce iluzie
Printe vremuri trecătoare
Printre cețuri de oameni
O lumină m-a pătruns
M-a vrăjit și m-a răpus
O,dulce iluzie ,tu ai fost
M-ai privit o clipă întregă
Și-ai clădit într-o secundă
Un univers de șagă
O ,dulce iluzie, n-am știut
Cât de mult mă va consta
O așa clipă frumoasă
Îmbrăcată-n flori de nea
O ,dulce iluzie ,știi atunci
Când priveam cu drag la stele
Și credeam, că dintre ele
Una va fi a mea?
O, dulce iluzie , crudă ești
Că m-ai ridicat în zbor
Și m-ai părăsit atunci
Când trebuia să cobor
O, dulce iluzie, dar, te rog
Mai ridică-mă o dată
Să privesc lumea de sus
Și să cad ca altădată.
Nouăsprezece ani
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că viața nu are sens și nu a avut niciodată .Toate au fost numai iluzii .Dar cel mai rău e că atunci încă puteam să mă pierd în ele .
Acum nici asta nu mai pot
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că până și părinți te lasă singur atunci când îți e greu .Ce frumoase erau zilele în care credeam că mereu va fi o persoana langa mine .Dar cel mai rău e că crezând asta, aveam puterea sa înaintez .Iluzia îmi dădea putere .
Acum nici asta nu îmi mai da
Mi-a luat nouaspreze ani să realizez că nu merită să îți încrezi sentimentele în nimeni, pentru că asta e cea mai mare slăbiciune. Ce frumoase erau zilele in care credeam că să iubești pe cineva îți dă putere .Dar cel mai rău e că acele erau cele mai frumoase momente .
Acum nu mai am parte de ele
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că iluzia este cea care ne ține în viață. Ce frumos este să o metamorfozezi în alte sentimente și să te încrezi în ele. În realitate, fie că ne dăm seama sau nu ,toate au o mască, iar în interiorul ei se afla adevărul. Iluzia este cea mai frumoasa mască. Iar cel mai rău e sa o porți și să crezi că îți stă bine cu ea .De fapt, asta e cea mai mare iluzie
.........................................
Sper că la douăzeci de ani să realizez că aceste măști au avut ceva de ascuns .Iar de nu ,îmi doresc să mă pierd din nou în ele .
O, dulce iluzie
Printe vremuri trecătoare
Printre cețuri de oameni
O lumină m-a pătruns
M-a vrăjit și m-a răpus
O,dulce iluzie ,tu ai fost
M-ai privit o clipă întregă
Și-ai clădit într-o secundă
Un univers de șagă
O ,dulce iluzie, n-am știut
Cât de mult mă va consta
O așa clipă frumoasă
Îmbrăcată-n flori de nea
O ,dulce iluzie ,știi atunci
Când priveam cu drag la stele
Și credeam, că dintre ele
Una va fi a mea?
O, dulce iluzie , crudă ești
Că m-ai ridicat în zbor
Și m-ai părăsit atunci
Când trebuia să cobor
O, dulce iluzie, dar, te rog
Mai ridică-mă o dată
Să privesc lumea de sus
Și să cad ca altădată.
Nouăsprezece ani
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că viața nu are sens și nu a avut niciodată .Toate au fost numai iluzii .Dar cel mai rău e că atunci încă puteam să mă pierd în ele .
Acum nici asta nu mai pot
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că până și părinți te lasă singur atunci când îți e greu .Ce frumoase erau zilele în care credeam că mereu va fi o persoana langa mine .Dar cel mai rău e că crezând asta, aveam puterea sa înaintez .Iluzia îmi dădea putere .
Acum nici asta nu îmi mai da
Mi-a luat nouaspreze ani să realizez că nu merită să îți încrezi sentimentele în nimeni, pentru că asta e cea mai mare slăbiciune. Ce frumoase erau zilele in care credeam că să iubești pe cineva îți dă putere .Dar cel mai rău e că acele erau cele mai frumoase momente .
Acum nu mai am parte de ele
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că iluzia este cea care ne ține în viață. Ce frumos este să o metamorfozezi în alte sentimente și să te încrezi în ele. În realitate, fie că ne dăm seama sau nu ,toate au o mască, iar în interiorul ei se afla adevărul. Iluzia este cea mai frumoasa mască. Iar cel mai rău e sa o porți și să crezi că îți stă bine cu ea .De fapt, asta e cea mai mare iluzie
.........................................
Sper că la douăzeci de ani să realizez că aceste măști au avut ceva de ascuns .Iar de nu ,îmi doresc să mă pierd din nou în ele .
O, dulce iluzie
Printe vremuri trecătoare
Printre cețuri de oameni
O lumină m-a pătruns
M-a vrăjit și m-a răpus
O,dulce iluzie ,tu ai fost
M-ai privit o clipă întregă
Și-ai clădit într-o secundă
Un univers de șagă
O ,dulce iluzie, n-am știut
Cât de mult mă va consta
O așa clipă frumoasă
Îmbrăcată-n flori de nea
O ,dulce iluzie ,știi atunci
Când priveam cu drag la stele
Și credeam, că dintre ele
Una va fi a mea?
O, dulce iluzie , crudă ești
Că m-ai ridicat în zbor
Și m-ai părăsit atunci
Când trebuia să cobor
O, dulce iluzie, dar, te rog
Mai ridică-mă o dată
Să privesc lumea de sus
Și să cad ca altădată.
Nouăsprezece ani
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că viața nu are sens și nu a avut niciodată .Toate au fost numai iluzii .Dar cel mai rău e că atunci încă puteam să mă pierd în ele .
Acum nici asta nu mai pot
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că până și părinți te lasă singur atunci când îți e greu .Ce frumoase erau zilele în care credeam că mereu va fi o persoana langa mine .Dar cel mai rău e că crezând asta, aveam puterea sa înaintez .Iluzia îmi dădea putere .
Acum nici asta nu îmi mai da
Mi-a luat nouaspreze ani să realizez că nu merită să îți încrezi sentimentele în nimeni, pentru că asta e cea mai mare slăbiciune. Ce frumoase erau zilele in care credeam că să iubești pe cineva îți dă putere .Dar cel mai rău e că acele erau cele mai frumoase momente .
Acum nu mai am parte de ele
Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că iluzia este cea care ne ține în viață. Ce frumos este să o metamorfozezi în alte sentimente și să te încrezi în ele. În realitate, fie că ne dăm seama sau nu ,toate au o mască, iar în interiorul ei se afla adevărul. Iluzia este cea mai frumoasa mască. Iar cel mai rău e sa o porți și să crezi că îți stă bine cu ea .De fapt, asta e cea mai mare iluzie
.........................................
Sper că la douăzeci de ani să realizez că aceste măști au avut ceva de ascuns .Iar de nu ,îmi doresc să mă pierd din nou în ele .