O, dulce iluzie

Afară e extrem de rece

Căci tare bate vantul

Iar mie-mi zboară gândul 

Iubirea să mi-o încerce

Afară este frig

Zici că trăim la minus zece

Amorul vrea să plece

Dar eu încep să-l strig

Aievea tot încerc 

Să îl întorc din drum

Prin ceață să-l îndrum

Când el se-nvârte în cerc

Așa că îl las liber

Să zboare către cer

Chiar dacă asta va să-nsemne

Că ușor eu am să pier

Zile-n rânduri se stergeau,

Sentimente risipeau,

De cînd chipul tău n-apare

Pe retina mea-n cărare.

N-am scris file în urmare

Emotiv la a ta uitare,

Sufletul în dezolare

În a șaptea așteptare.

Au apus zile senine,

Cândva de armonie pline,

Am ajuns fire străine

Ce nu se cunosc pe sine.

Acum în inimă doar ploaie

Ce-neacă orice vibrare,

Ochii mei nu m-ai văd soare,

Privirea mea în închisoare.

(În a șaptea așteptare/ part 2)

One more thought at your door,

One or two and no more.

Sitting in the rain or snow,

Thinking if should stay or go.

Feeling the breeze of hurting,

Or be the hunt of hunting

And waiting in a darkness living,

Full in thoughts of love or dying.

Across the path of uncertainty,

Where all your thoughts are reality,

Wisps of  dark and vanity,

The hope of left humanity.

Desire is what’s left behind,

Of being cruel or kind.

Bullets of love from the shots,

Of the person full in thoughts.

E strada pustie, iubito, şi e noapte.

Doar eu în maşină şi radioul la maxim

O cântă pe Lhasa De Sela: De Cara a la Pared.

Şi plouă în maşină, dar e senin afară...

Şi ploaia se prelinge-n acorduri de chitară.

Mă uit în oglindă, retrospectiv mă-nconjoară o emoție pură... transcedentală.

O vrajă subtilă, uşor subliminală, se difuzează-n lumina stradală

Şi-n nostalgia perfect senzuală.

Stâlpii degajă, ambiental, luminile calde de felinar,

Aliniați ordonat pe pavajul mozaical,

Cu tentații de dans în umbre cu ritm literar.

Mă cuprind de volan în propriul tangou cerebral.

Şi parcă pasu' mi-alunecă incendiar, precipitat într-un sprint culminant de final...

A-nceput din nou furtuna blestemată,

Tot ce-a fost frumos se pierde-n ceață,

Peisaje de primăvară se îneacă-n gheață,

Nici sub pământ nu scap de viscolul de la suprafață..........

Este din ce în ce mai rece la mine-n suflet,

De pe chip mi s-a șters orice urmă de zâmbet,

E rece, e rece și simt că mor,

Mor încet de al tău apăsător dor,

Fără tine n-am speranță la viitor,

Fără tine sunt un simplu muritor.......

N-am cum să scap din această furtună,

Nu se oprește dacă nu suntem împreună,

Nu se oprește dacă nu mă iei de mână,

Nu se oprește dacă nu-mi șoptești la ureche noapte bună....

Mă uit în oglindă – dar ea nu mă știe.

Ce văd e o mască, o simplă hârtie,

O umbră ce-și poartă conturul străin,

Un trup desenat fără vreun destin.

Orice-aș purta, orice formă-aș sculpta,

Frumusețea rămâne un vis ce nu sta.

O iluzie prinsă în ochi de străini,

Dar în mine? Doar cioburi, doar spini.

Mă îmbrac cu zâmbete – armură ușoară,

Dar pe dinăuntru tot cresc o povară.

Frumusețea-i un cântec pe care-l aud,

Dar vocea-i mă taie, căci nu-mi aparțin nicicând.

Am sădit flori în părul meu,

Am pus soarele drept colier, mereu,

Dar nici lumina, nici floarea de gheață

Nu-mi pot face sufletul să se simtă în viață.

Sunt doar o schiță în mâna tăcerii,

Un portret șters pe coala durerii.

Mă pictez iar și iar, dar tot ce-mi rămâne

E-un chip ce nu știe să-nvețe-a se spune.

Spune-mi, oglindă, ce vezi în mine?

Un haos ascuns sub linii prea fine?

Sau poate un chip ce-i prea greu de văzut,

Frumos într-un mod ce nu s-a născut?

Dar poate frumusețea nu e de găsit,

Poate-i o fantomă ce-și râde grăbit.

Sau poate, chiar eu, ascunsă în piele,

Sunt doar umbra ce vrea să fie stele.

Mă avânt cu putere

Oare unde mă va duce ?

O huță prinsă de-o stâncă

Mii de amintiri aduce

Nu se vede mai nimic

Decât aerul mândru

Care vrea să mă doboare

Când încerc să trec prin-transu

Parca văd în departe

Cum pământul încet se duce

Și în vale lângă gard

O colibă în vârf cu cruce

O bătrână lângă ușă

Cârja veșnic își târăște

Cu fusta veștejită

Și cu batic în creștet

Aș vrea să mă arunc

Să ajung la ea, în vale

Să plâng, să o sărut

Să îmi redea veșnica cale

Să-i spun mii de cuvinte

Inima s-o eliberez

Și încet la pieptul moale

Suferință s-o așez.

Dar pământul mă atrage

Nu mă lasă să visez

Bătrână s-a dus în vale

Groapa m-a prins în miez

Aș vrea încă o dată

Spre cer să mă avânt

Dar mi-e frica ,mi-e groază

Amintirea să mi-o frâng

Și așa veșnic rămas

Pe pământul rece ,tare

Încă încerc să eliberez

O suflare ,o strigare .

        Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că viața nu are sens și nu a avut niciodată .Toate au fost numai iluzii .Dar cel mai rău e că atunci încă puteam să mă pierd în ele .

        Acum nici asta nu mai pot 

       Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că până și părinți te lasă singur atunci când îți e greu .Ce frumoase erau zilele în care credeam că mereu va fi o persoana langa mine .Dar cel mai rău e că crezând asta, aveam puterea sa înaintez .Iluzia îmi dădea putere .

      Acum nici asta nu îmi mai da

      Mi-a luat nouaspreze ani să realizez că nu merită să îți încrezi sentimentele în nimeni, pentru că asta e cea mai mare slăbiciune. Ce frumoase erau zilele in care credeam că să iubești pe cineva îți dă putere .Dar cel mai rău e că acele erau cele mai frumoase momente .

     Acum nu mai am parte de ele

      Mi-a luat nouăsprezece ani să îmi dau seama că iluzia este cea care ne ține în viață. Ce frumos este să o metamorfozezi în alte sentimente și să te încrezi în ele. În realitate, fie că ne dăm seama sau nu ,toate au o mască, iar în interiorul ei se afla adevărul. Iluzia este cea mai frumoasa mască. Iar cel mai rău e sa o porți și să crezi că îți stă bine cu ea .De fapt, asta e cea mai mare iluzie

      .........................................

Sper că la douăzeci de ani să realizez că aceste măști au avut ceva de ascuns .Iar de nu ,îmi doresc să mă pierd din nou în ele .