Baba Dochia !
Hohotește prin ferești
Răi balauri din povești
Prini grădini și prin livezi
Vin urgiile păgâne
Pe frumos să se răzbune .
Urlă ,șuieră,se zbate
Ziua la sfârșit de martie,
Albă trenă lasă în urmă ,
Albii mei se strâng în turmă.
Baba Dochia-i ursuză
Plâng copacii fără frunză ,
Doar gingașii ghiocei
Sub o plapomă de gheață ,
Se trezesc din nou la viață!...
Categoria: Casa Părintească
Toate poeziile autorului: T.A.D.
Data postării: 6 aprilie
Vizualizări: 97
Poezii din aceiaşi categorie
Departe de cei dragi
Departe de cei dragi
Cad frunzele din grădina mea,
Dar sunt prea departe să le văd cum cad.
Pământul s-a acoperit cu frunze,
Şi s-a format un covor auriu.
Din nou trece anul,
Dar sunt prea departe,
De bunici,copii,mamă şi tată.
Îmi este dor de ei ,dar sunt eu prea departe
Timpul nu îmi permite să-i văd macăr un pic .
Aş da totul să-mi privesc copii,
Să o văd pe scumpa mea mămică,
Pe voiosul meu tătic.
Macăr că sunt prea departe
Şi frunzele prea devreme se scutură
În inimă îmi rămân cei dragi,
Pe care-i port cu grijă
În sufletul senin de dor.
(Autoarea poeziei date sunt eu :,Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa)
La cosit
Am rãdãcini ale locului și am știut de mic asta, prin prisma unui pãrinte care, deși, la vremea de cinci ani, pleca din munte împreunã cu ai lui pãrinti, respectiv bunicii mei, nu uita ca periodic sã se mai întoarcã. Și așa mi-am petrecut multe dintre vacanțele de varã la casa bunicilor din Galda de Jos din Munții Apuseni.Vară de vară îmi luam într-o joacã serioasã, pentru mine, 'responsabilitățile' unei zile petrecute la cosit, spre bucuria bunicului și încântarea bunicãi, dar chiar și a pãrinților mei. Nu ajungea cucul sã cânte de șase ori, la ceasul avut deasupra capului, și eu eram deja îmbrãcat, pregãtit sã alerg spre cuhnia care mã ademenea cu plãcute mirosuri și unde era prima oprire. Apoi aerul tare de munte mã întampina în fuga spre izvor, unde umpleam gãletușa pe mãsura mea, cu cea mai bunã apã. Și era cea mai bunã apã, chiar dacã era și singura sursã de altfel sau cel puțin așa am crescut eu, cu gândul la "cea mai bunã apã de izvor, pe care nu o gãseam decât la Galda".
Casa mea
La aceeași masă ne întoarcem
Pășind mereu același prag,
Ce duce-n casa părintească
Unde, așteptându-ne cu drag,
Când revenim din lumea mare
În casa-n care am crescut,
Ne-așteaptă mama zâmbitoare,
Cu dor de anii ce-au trecut.
Viața, ne desparte într-o clipă,
Cu voința de-a pleca,
Dar casa părintească nu se vinde,
Și nici nu o mai poți uita.
Nu poți uita al mamei zâmbet dulce
Și pâinea caldă a bunicii…
Mi-e dor, mi-e dor de casa mea.
Acasă totul pare altfel,
Aici, cu-adevărat simt că exist,
Mă simt iubită și aleasă,
Și ei sunt bucuroși c-am revenit.
Eu pot pleca în depărtare,
Și pot călători mereu,
Dar inima și sufletul mă doare,
Când mă-așteaptă acasă neamul meu.
Mă bucur c-am ajuns aici,
Aici e viața mai frumoasă,
Alături de ai mei părinți,
Așa e, când mă-ntorc acasă.
Nicăieri nu-i ca acasă!
Azi am trecut pe la părinți,
Că n-am fost de-atâta timp,
Mereu pe ei îi găsim frânți,
De munca grea din câmp
Ajung la poartă, câinele latră,
Străini ne simte, nu ne mai știe,
Mă sui pe gard, arunc o piatră,
Degeaba, nimeni nu văd să vie
Împing și mă strecor în curte,
În scârtâit uràt de balamale,
Simt miros plăcut de turte,
Și-aud un zăngănit de oale
De după ușă se ivește mama,
Având drept sprijin un baston,
Cu mare grijă, își pune năframa,
Iar peste umeri poartă palton
În spate-ncovoiat apare tata,
Pe cap purtând căciulă neagră,
La câine face-un semn să tacă,
Și înspre noi încep să meargă
Înaintăm spre ei cu pas vioi,
Simțind cum dorul ne împinge,
Mâna le-o sărutăm la amândoi,
În timp ce ochiul nostru plânge
Pe banca dinaintea casei stăm,
Sub via care-ncepe să rodească,
Și multe amintiri mai depănăm,
Rugându-ne ca ei să mai trăiască
Când vorbele de duh s-au terminat,
Ne ridicăm pentru-a-intra în casă,
Unde-s bucate multe de gustat,
Și un vin roșu într-un ulcior pe masă
E bucurie multă în casa de la deal,
Când ne-adunăm să stăm la masă,
Și cât de bine e în satul tău natal,
Când ai părinți, ce te doresc acasă
Șederea noastră nu e prea lungă,
Și-n liniște ne spunem noapte bună,
Simțind cum mama vrea să plângă,
O-mbrățișăm și ne rugăm ca Domnul..
să o mai tină
Cântarea limbii române
Limba noastră cea română,
Limba întregului popor
Ce își are rădăcină
Dintr-un plai nemuritor.
Un izvor fără oprire
A unui neam nemărginit
Ce nu îşi are înlocuire
Pe acest pämânt sfințit!
Dulce limbă românească:
Limba mamei, grai matern
E o limbă dumnezeiască-
Pentru un patriot etern.
Să transmitem viitoarei generații,
Și să nu uităm întâmplător
Căsuţa cu acoperiş din paie
Şi mirosul pâinii din cuptor!
Floare eternă e limba maternă
Icoană a poporului sfânt
Ce durerea mereu ţi-o alină
Si-ti presară-n suflet al ei veşmânt.
Să porți cu demnitate
Ce strămoșii au clădit,
Și cu propria-ti capacitate
Tu să ai un merit vădit.
Βunicul
Bunicul era tot ce aveam mai drag
Era ca un far în întunericul vieții mele
Călăuzindu-mă prin orice furtună
În brațele lui mă simțeam ferit de rele
Și acum mi-amintesc chipul de altădată
Și vocea-i trenurândă, aducându-mi liniștea
Era singurul meu refugiu
Când valul greutăților, mă lovea
Era ca aerul de primăvară
În prezența lui simțeam cum inima îmi înflorește
Acum doar focul dorului mă arde
Căci bunicul mă veghează, de acolo de unde este
Și nădejdea-mi este numai sus la Dumnezeu
Să-i dăruiască veșnică odihnă
Să-i răsplătească dragostea ce ne-a dăruit
Însutit și înmiit
Departe de cei dragi
Departe de cei dragi
Cad frunzele din grădina mea,
Dar sunt prea departe să le văd cum cad.
Pământul s-a acoperit cu frunze,
Şi s-a format un covor auriu.
Din nou trece anul,
Dar sunt prea departe,
De bunici,copii,mamă şi tată.
Îmi este dor de ei ,dar sunt eu prea departe
Timpul nu îmi permite să-i văd macăr un pic .
Aş da totul să-mi privesc copii,
Să o văd pe scumpa mea mămică,
Pe voiosul meu tătic.
Macăr că sunt prea departe
Şi frunzele prea devreme se scutură
În inimă îmi rămân cei dragi,
Pe care-i port cu grijă
În sufletul senin de dor.
(Autoarea poeziei date sunt eu :,Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa)
La cosit
Am rãdãcini ale locului și am știut de mic asta, prin prisma unui pãrinte care, deși, la vremea de cinci ani, pleca din munte împreunã cu ai lui pãrinti, respectiv bunicii mei, nu uita ca periodic sã se mai întoarcã. Și așa mi-am petrecut multe dintre vacanțele de varã la casa bunicilor din Galda de Jos din Munții Apuseni.Vară de vară îmi luam într-o joacã serioasã, pentru mine, 'responsabilitățile' unei zile petrecute la cosit, spre bucuria bunicului și încântarea bunicãi, dar chiar și a pãrinților mei. Nu ajungea cucul sã cânte de șase ori, la ceasul avut deasupra capului, și eu eram deja îmbrãcat, pregãtit sã alerg spre cuhnia care mã ademenea cu plãcute mirosuri și unde era prima oprire. Apoi aerul tare de munte mã întampina în fuga spre izvor, unde umpleam gãletușa pe mãsura mea, cu cea mai bunã apã. Și era cea mai bunã apã, chiar dacã era și singura sursã de altfel sau cel puțin așa am crescut eu, cu gândul la "cea mai bunã apã de izvor, pe care nu o gãseam decât la Galda".
Casa mea
La aceeași masă ne întoarcem
Pășind mereu același prag,
Ce duce-n casa părintească
Unde, așteptându-ne cu drag,
Când revenim din lumea mare
În casa-n care am crescut,
Ne-așteaptă mama zâmbitoare,
Cu dor de anii ce-au trecut.
Viața, ne desparte într-o clipă,
Cu voința de-a pleca,
Dar casa părintească nu se vinde,
Și nici nu o mai poți uita.
Nu poți uita al mamei zâmbet dulce
Și pâinea caldă a bunicii…
Mi-e dor, mi-e dor de casa mea.
Acasă totul pare altfel,
Aici, cu-adevărat simt că exist,
Mă simt iubită și aleasă,
Și ei sunt bucuroși c-am revenit.
Eu pot pleca în depărtare,
Și pot călători mereu,
Dar inima și sufletul mă doare,
Când mă-așteaptă acasă neamul meu.
Mă bucur c-am ajuns aici,
Aici e viața mai frumoasă,
Alături de ai mei părinți,
Așa e, când mă-ntorc acasă.
Nicăieri nu-i ca acasă!
Azi am trecut pe la părinți,
Că n-am fost de-atâta timp,
Mereu pe ei îi găsim frânți,
De munca grea din câmp
Ajung la poartă, câinele latră,
Străini ne simte, nu ne mai știe,
Mă sui pe gard, arunc o piatră,
Degeaba, nimeni nu văd să vie
Împing și mă strecor în curte,
În scârtâit uràt de balamale,
Simt miros plăcut de turte,
Și-aud un zăngănit de oale
De după ușă se ivește mama,
Având drept sprijin un baston,
Cu mare grijă, își pune năframa,
Iar peste umeri poartă palton
În spate-ncovoiat apare tata,
Pe cap purtând căciulă neagră,
La câine face-un semn să tacă,
Și înspre noi încep să meargă
Înaintăm spre ei cu pas vioi,
Simțind cum dorul ne împinge,
Mâna le-o sărutăm la amândoi,
În timp ce ochiul nostru plânge
Pe banca dinaintea casei stăm,
Sub via care-ncepe să rodească,
Și multe amintiri mai depănăm,
Rugându-ne ca ei să mai trăiască
Când vorbele de duh s-au terminat,
Ne ridicăm pentru-a-intra în casă,
Unde-s bucate multe de gustat,
Și un vin roșu într-un ulcior pe masă
E bucurie multă în casa de la deal,
Când ne-adunăm să stăm la masă,
Și cât de bine e în satul tău natal,
Când ai părinți, ce te doresc acasă
Șederea noastră nu e prea lungă,
Și-n liniște ne spunem noapte bună,
Simțind cum mama vrea să plângă,
O-mbrățișăm și ne rugăm ca Domnul..
să o mai tină
Cântarea limbii române
Limba noastră cea română,
Limba întregului popor
Ce își are rădăcină
Dintr-un plai nemuritor.
Un izvor fără oprire
A unui neam nemărginit
Ce nu îşi are înlocuire
Pe acest pämânt sfințit!
Dulce limbă românească:
Limba mamei, grai matern
E o limbă dumnezeiască-
Pentru un patriot etern.
Să transmitem viitoarei generații,
Și să nu uităm întâmplător
Căsuţa cu acoperiş din paie
Şi mirosul pâinii din cuptor!
Floare eternă e limba maternă
Icoană a poporului sfânt
Ce durerea mereu ţi-o alină
Si-ti presară-n suflet al ei veşmânt.
Să porți cu demnitate
Ce strămoșii au clădit,
Și cu propria-ti capacitate
Tu să ai un merit vădit.
Βunicul
Bunicul era tot ce aveam mai drag
Era ca un far în întunericul vieții mele
Călăuzindu-mă prin orice furtună
În brațele lui mă simțeam ferit de rele
Și acum mi-amintesc chipul de altădată
Și vocea-i trenurândă, aducându-mi liniștea
Era singurul meu refugiu
Când valul greutăților, mă lovea
Era ca aerul de primăvară
În prezența lui simțeam cum inima îmi înflorește
Acum doar focul dorului mă arde
Căci bunicul mă veghează, de acolo de unde este
Și nădejdea-mi este numai sus la Dumnezeu
Să-i dăruiască veșnică odihnă
Să-i răsplătească dragostea ce ne-a dăruit
Însutit și înmiit
Alte poezii ale autorului
AM DREPTATE ?
Viață ,spune-mi ce-ți dorești ?
Fii modestă ,nu râvni
Bunurile altcuiva ...
De ai mult ,de ai puțin ,
Preț au doar ,sufletul bun ...
Vorba bună și sfătoasă ,
Înțelegere în casă ,
Sănătate ,voie bună.
Astea ,de sunt lângă tine
Esti bogat și ai de toate !...
Am dreptate?...
CÂȚELUȘA MEA ISTEAȚĂ
Cățelușa mea isteață
Azi ,în zori de dimineață ,
Î-și strângea cu drag în brațe
Trei ființe militele !...
Se uita cu drag la ele.
Și această mamă mică
Harnică ca o furnică
Îi tot spală și-i îngrijește
Și de străini îi păzește.
Dacă ,tot îi ții în brațe
Cu privirea te răsfață
Cu ochii te dojenește
În țeleg ,cât îi iubește.
Dar te roagă pe muțește
Puii dragi să-i ocrotești
Că sunt mici ,fără putere
Și frumoși ,ca o părere!...
CULORILE TOAMNEI
Scăldată în ploaia de culori
Îmi prind un curcubeu în plete,
Mă ascund în ruginiul toamnei
Ca sub o ploaie caldă.
Înfloresc în urmă stropi de lumină
În care sufletul își va usca trupul.
Acum sau poate altă dată
Vom scrie poeme
Și povești de dragoste
Întregului univers.
OMENIE
Sunt obosit , viața nu iartă ...
Mă taxează ...
Încă pot zâmbi ,
Când vecinul , mă întreabă
-Ești sănătos ,ești bine ?
Ades mă gândesc la tine ,
La singurătatea ta !...
-Sunt bine vecine ,sunt bine
Mulțumesc de întrebare !
De-ai ști cât mi-ai încălzit inima!
Cu o simplă întrebare !
NU ȘTIU CE-A FOST !
A fost un vis?.
Un semn de undeva.?
Că te furase ,cineva...
Și am pornit ca un nebun ,
Cu gând adânc să mă răzbun:
Pe cel care îndrăznea ,
Să mi te ia ..
Cum de el nu știa ?
Că tu ești ,doar
Viața mea .
TRISTEȚEA ZILEI
Nici nu plânge,nici nu plouă
Într-un suflet întristat
Când norii își pierd apa
Nici când viforu-i usct.
Tristă-i ziua în care
Dor,speranțe așteptări
Sunt învăluite-n ceață
Spulberate-n patru zări...
AM DREPTATE ?
Viață ,spune-mi ce-ți dorești ?
Fii modestă ,nu râvni
Bunurile altcuiva ...
De ai mult ,de ai puțin ,
Preț au doar ,sufletul bun ...
Vorba bună și sfătoasă ,
Înțelegere în casă ,
Sănătate ,voie bună.
Astea ,de sunt lângă tine
Esti bogat și ai de toate !...
Am dreptate?...
CÂȚELUȘA MEA ISTEAȚĂ
Cățelușa mea isteață
Azi ,în zori de dimineață ,
Î-și strângea cu drag în brațe
Trei ființe militele !...
Se uita cu drag la ele.
Și această mamă mică
Harnică ca o furnică
Îi tot spală și-i îngrijește
Și de străini îi păzește.
Dacă ,tot îi ții în brațe
Cu privirea te răsfață
Cu ochii te dojenește
În țeleg ,cât îi iubește.
Dar te roagă pe muțește
Puii dragi să-i ocrotești
Că sunt mici ,fără putere
Și frumoși ,ca o părere!...
CULORILE TOAMNEI
Scăldată în ploaia de culori
Îmi prind un curcubeu în plete,
Mă ascund în ruginiul toamnei
Ca sub o ploaie caldă.
Înfloresc în urmă stropi de lumină
În care sufletul își va usca trupul.
Acum sau poate altă dată
Vom scrie poeme
Și povești de dragoste
Întregului univers.
OMENIE
Sunt obosit , viața nu iartă ...
Mă taxează ...
Încă pot zâmbi ,
Când vecinul , mă întreabă
-Ești sănătos ,ești bine ?
Ades mă gândesc la tine ,
La singurătatea ta !...
-Sunt bine vecine ,sunt bine
Mulțumesc de întrebare !
De-ai ști cât mi-ai încălzit inima!
Cu o simplă întrebare !
NU ȘTIU CE-A FOST !
A fost un vis?.
Un semn de undeva.?
Că te furase ,cineva...
Și am pornit ca un nebun ,
Cu gând adânc să mă răzbun:
Pe cel care îndrăznea ,
Să mi te ia ..
Cum de el nu știa ?
Că tu ești ,doar
Viața mea .
TRISTEȚEA ZILEI
Nici nu plânge,nici nu plouă
Într-un suflet întristat
Când norii își pierd apa
Nici când viforu-i usct.
Tristă-i ziua în care
Dor,speranțe așteptări
Sunt învăluite-n ceață
Spulberate-n patru zări...