Conteaza

N-am de gand sa-ti ies in cale

Chiar de vezi din departare

Ca te-astept cu rabdare

Am tot stat si am gandit

De ce am de suferit?

De ce sa astept intr-una?

Si sa tot sper ca nebuna..

Ca o data ai veni

Bucurie inimi

Sa imi faci si sa nu pleci

Niciodata sa nu treci

Linia din departare

Ca iubirea mea, moare

De te-ntorci fara sa mi spui

Numele cui vrei sa-i pui?

Si de nu mi-l dai mie

Nedat sa fie, o vesnicie 

Nu-ti stiu mintea

Nu-ti stiu dorul

Nu-ti stiu chipul, nici fiorul

Nici atat, nu-ti stiu amorul

Nu-ti stiu viata

Deloc fata,

Nu-ti stiu glasul si nici pasul

Ce te duce ...nu stiu unde

Si ce ti zice? Auzi glasul? 

Intelegi ce-ti spune oare? 

Ai plecat parca in mare..

Si te-ai dus in valuri limpezi

Sa tot fugi vad ca te repezi

Si n-arati un interes

Sa te stiu? Nici-un progres

Si eu cred ca-asa raman

Pe inima mea stapan

O dâră de lumină mă ține legat, 

Mărunte necazuri zilnic înfulec, 

Moartea zâmbește alături în pat, 

Și brusc în coșmaruri alunec. 

Gândul parșiv, surâsul îmi stinge, 

Îmi este o sete amară de vise, 

Voci din eter purced să mă strige, 

Și-n teamă mă retrag în culise. 

Am furat mai demult o bucată de timp, 

Să trăiesc fără remușcări nemurirea, 

Astăzi, însă, o dau morții la schimb, 

Numai să-mi spună ce este iubirea. 

Mă tolănesc mereu pe corzi de chitară, 

Fumez și citesc evanghelii rebele, 

Râd când lumina e absorbită de seară, 

Și aplaud barbari ce croșetează dantele. 

Amețeala lumii căzute mă sperie, 

Scriu bibliografii despre durere și lacrimi, 

Nu mai am sentiment și materie, 

Și cerșesc iubirea prin patimi. 

Îmi rumeg insomnia adesea sub pleoape, 

Aștept nebunia să săvârșească minuni, 

Pământul și cerul pe toți să ne-îngroape, 

Din trupurile noastre să crească pășuni,

Îngeri despuiați să alerge prin iarbă, 

Să curgă lumină din fiece pom, 

Snopuri să taie coasa cea oarbă, 

Iar firul de iarbă să miroase a om. 

Tu omule ce crezi că ştii ce-i fericirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi ce simte

Condorul care de pe stâncă se desprinde

Şi liber zboară după cum i-e firea?

Tu omule ce crezi că ştii ce-i dăruirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi cum poate

O stea pe care o priveşti în noapte,

Smerită să-ţi dea toată strălucirea?

Tu omule ce crezi că ştii ce e iubirea,

Ai stat vreodată să te-ntrebi cum este

Ca Dumnezeu din depărtări celeste

Să vină să-ţi aducă...mântuirea!?

Sub cerul adânc al Galileei,

printr-o fereastră deschisă

a pătruns lumina.

Nimeni nu a văzut

cum ai primit vestea,

dar toți au simțit

tăcerea din inima ta.

Nu ai căutat cuvinte mari,

nu ai cerut înțelegere

pentru taina ce se petrecea.

În tine, Dumnezeu s-a făcut om,

iar tu, Maică,

te-ai făcut pământul care naște.

Ai umblat prin lume

fără a căuta slavă,

ci doar mângâiere

pentru fiecare suflet rănit.

Făcută din iubire pură,

din durerea ce naște viață,

ai fost umbra liniștită

a unui timp nesfârșit.

Pe cruce,

împărtășind cu Fiul tău

fiecare cuvânt mut,

ai cunoscut adâncul chin,

dar și iubirea

care trece dincolo de moarte.

De atunci,

nu mai există părți tăcute ale lumii.

Căci tu, Maică, ai devenit ecoul

care răsună în fiecare colț

al acestei lumi frânte.

În brașele tale,

cu fiecare pas al tău,

lumea învață din nou

că iubirea nu cunoaște sfârșit.

Mult nu mai e şi voi pleca

Şi nu-mi vine a crede,

Că tot ce am avut cândva,

Voi pierde.

Că din toate ce-s pe Pământ,

În cimitir sub cruce,

Doar al meu trup jos în mormânt

Voi duce.

Şi că sub lutu' întunecat,

Apăsător şi rece,

Pe al morţii drum neîncetat

Voi trece.

Doar ale mele poezii,

Rămase-n astă lume,

C-am fost şi eu printre cei vii,

Vor spune.

Marea mea nu negociază.
Ea îneacă metodic corăbiile trăirilor...
dar dă piept cu stânca, se sparge de ea,
și-și urlă cursul pe care nimeni, niciodată, nu i-l va schimba.

Acum... privește-mă.
O țin în mână.
Îi simt pumnul de carne cum lovește în palmele mele,
izbituri disperate, sacadate, sfinte,
ultima rezistență înainte ca liniștea să o soarbă cu totul.

Această Inimă-Mare...
Un uragan de sânge și revoltă,
care învață, abia la urmă,
imensitatea unui calm absolut.

Urcând pe drumul către-nțelepțire,

Prin pâlpâiri de rugă și sudori,

Îți lasă pașii, rupți de-nlănțuire,

Blajine urme cu răsad de zori.

De patruzeci de zile duci o foame

În fața căreia nu ai cedat,

Fiindcă pomu-ngreunat de poame

Va fi-nsuși rodul sângelui vărsat.