Autorul Marria

Total 3 creaţii
Inregistrat pe 28 februarie 2023
Creaţii aleatorii :)
Cântec de dor
Gaia, O, tu zeu ce neîncetat
Suporţi a noastră vieţuire
Sub scoarţa ta ne ducem rostul
Trăind prezentul dezlegat
În mod pasiv precum un arc
Încordat şi pregătit
A lansa în timp şi spaţiu
O săgeată cu mesajul
Am fost şi noi atunci aici.
Aseară, când voi n-ați fost
Dintr-un vis vă veți trezi
Cu ecoul unui şuier
Precum o rază zgomotoasă
Prăbuşită în extaz.
Te rugăm pe tine Doamne
Ghidează a noastră omenire
Căci din legile lăsate
Toate au fost... încălcate
Iar poveţele sfătoase
Toate au fost... periculoase
De ce acum ne îndoim
De-a ta esenţa în divin
Ne târâm precum un şarpe
Rătăcind fără scăpare
În deşertul pustiit
Plin de oaze irosit
Şi când mori, tu zămisleşti
Un alt crez, într-un alt destin.
Tot ce atingem se ofileşte
Sfărâmam până şi miezul
Palempsistic de a trăi?
Odată, atunci când ne-ai creat
Aminteşte-ţi,
Pe loc, Tu ai regretat
Însă timpul e un năvod
Al căror ochiuri întâmplătoare
Te cuprind în mreaja lor
Tot şoptindu-ţi încetişor
Nu mă uita, eu sunt văpaia şi genunea
Din
Mânia ta.
Astfel noi te-am renegat
Creând zei falşi
Al căror chip
Metamorfozat
Din Peste, Leu
Maimuţa, Om
Involuând toţi împreună
Tu cu noi
Noi fără tine
Oare în timp ce va urma?
Uitarea ta?
Casa sufletului tău
Să nu te temi când treci prin astă viață
Fără să înțelegi de ce te-ai fi născut,
Căci ți-ai pierdut carnetul tău de sarcini
În era când erai un simplu lut.
Când toți îți țipă „nu mai ești al nostru”
Pe drumul care duce nicăieri
Să nu te pierzi nicicând în necredință,
Căci libertatea ți-o trăiești în cer.
Acolo lângă stelele surate
Unde te-așteaptă vechii tăi strămoși
Când treci prin ceea ce îi spunem moarte
În Univers e casa sufletului tău.
„Amarnic Ghilgameş mi-l plânse pe Enkidu” .
"Muri-voi oare şi eu? Oare nu mă aşteaptă
aceeaşi soartă ca şi pe Enkidu?
Spaima mi s-a cuibărit în inimă:
înspăimântat de moarte, rătăcesc prin pustiu.
Pentru a mă întâlni cu Uta-napiştim, fiul lui Ubar-Tutu,
am pornit la drum şi merg cu toată graba.
Iată că s-a lăsat noaptea,
şi am ajuns la cheile munţilor; am văzut lei,
şi eu,Ghilgameş, m-am temut;
am ridicat capul; mă rog fierbinte zeului Sin'.
Către Iştar, cea slăvită, se înalţă rugile mele smerite.
O, zei ai nopţii, ţineţi-mă teafăr!"
.
e greu să-ți imaginezi Universul acesta în lacrimi
în unele locuri verbul a simți nu se conjugă cu auxiliarele
a avea sau a fi
ochii nu au conexiuni la inima și nu există nicio punte Eistein-Rosen
spre Câmpul Akashic din creier (o Norvegie fascinantă a fiordurilor!)
sintagma „viață” nu apare în Marele Dicționar Intergalactic
găsim, în schimb, definit instinctul primar,
acel impuls necontrolat al antimateriei,
Big Bang-ul,
imboldul imanent al mașinii de a distruge fără mustrare de cuget,
în Cosmos regretul este ceva fără o explicație științifică,
un eufemism,
lacrima o stare de agregare a materiei,
dragostea atracția dintre doi poli ai conștiinței
de tip opus
prin contopirea acestora
zadarnic cutreierase Enkidu tot Universul
învinsese monstru Humbaba și Taurul Ceresc
Iștar, stăpână peste Sagittarius și peste alte trei milioane de găuri negre
din Calea Lacteii
aliniase de jur împrejuru-i toate stele arzătoare
absorbind înăuntru-i quasarii rătăcitori
praful stelar
supernovele bătrâne, în colaps,
lumina...
Tu și eu
Tu și eu împreună,
Ce idee minunată !
Tu și eu ca o cunună
De cer legată
Mi-am dorit atât de mult
Să fim împreună
Șoaptele să îți ascult
Sub clar de lună.
Tu și eu, un tot
Am vrut să sper, să pot
Dar a fost doar o iluzie
Dureroasă concluzie !
Mă hrănesc cu amintiri
Și dezamăgiri
Durere, parfum de regrete
Nu mai sper la iubiri perfecte...
Tu și eu ar fi fost minunat,
Dacă nu ai fi plecat
Las timpul să trecă
Și mă întreb cum ar fi fost dacă...
Sus, acolo unde ești
Sus, acolo unde ești,
Dincolo de nori cerești,
Te simt aproape, veghetor,
Un dor al meu nemuritor.
Lumina ta mă însoțește,
Un far ce-n suflet îmi vorbește,
Iar pașii mei, oricât de grei,
Îți caută urmele-alei.
Tată drag, când vântu-i rece,
Și noaptea-n gânduri mă petrece,
Eu știu că steaua ce-o privesc
E glasul tău cel părintesc.
Sus, acolo, printre astre,
Îți duci destinul peste noastre,
Dar eu, aici, pe-acest pământ,
Îți port iubirea în cuvânt.
Cu fiecare zi ce trece,
Te simt mai viu, nimic nu plece.
Ești rădăcina ce mă ține,
Ești cerul meu, ești totu-n mine.
Așa că, tată, sus privește,
Din zări albastre-mi zâmbește.
Eu știu că timpul nu-i hotar –
Tu ești cu mine-n gândul clar.
Vacanță
am văzut de departe cum femeia se prăbușește cu fața-n nisip
aproape de valuri
nu mai era nimeni pe plaja la ora aceea
singur am întors-o
i-am făcut respirație gură la gură
i-am scos sutienul și am presat-o cu podul palmei pe piept
cum învățasem la un curs de prim ajutor
în clasa a zecea… umană
pe-un manechin din plastic
eram disperat că uitasem telefonul mobil în hotel
și nu puteam suna la „urgențe”
mă rugam la toți sfinții și dumnezeii din cer
să nu moară
.
zadarnic
.
unul din noi pierduse lupta cu viața
.
nu mai avea niciun rost să sun la 112
mă gândem în timp ce călcam de două ori într-un loc
și aruncam la fiecare pas câte o privire în urmă
era chiar riscant
cineva ar fi pus o mulțime de întrebări incomode
la care eu n-aș fi găsit prea multe răspunsuri
.
cine era
de ce eu
chestii din astea
.
”doar n-o să mă lași tocmai acum”
îmi strigă femeia căzută-n nisip
și se ridică-n picioare
„ te-am amăgit”
.
de necrezut
.
rămăsesem țintuit de stupoare ca un cui într-o scândură
.
a doua zi m-am trezit într-un pat de spital
era încă noapte
o femeie liliputan îmi înfigea un ac de seringă în braț
iar alta răsturna peste mine
un coș cu gândaci și păianjeni
.
„mai bine lăsați-l să numere nasturi”
reverberă un glas cavernos din înalturi…
Cântec de dor
Gaia, O, tu zeu ce neîncetat
Suporţi a noastră vieţuire
Sub scoarţa ta ne ducem rostul
Trăind prezentul dezlegat
În mod pasiv precum un arc
Încordat şi pregătit
A lansa în timp şi spaţiu
O săgeată cu mesajul
Am fost şi noi atunci aici.
Aseară, când voi n-ați fost
Dintr-un vis vă veți trezi
Cu ecoul unui şuier
Precum o rază zgomotoasă
Prăbuşită în extaz.
Te rugăm pe tine Doamne
Ghidează a noastră omenire
Căci din legile lăsate
Toate au fost... încălcate
Iar poveţele sfătoase
Toate au fost... periculoase
De ce acum ne îndoim
De-a ta esenţa în divin
Ne târâm precum un şarpe
Rătăcind fără scăpare
În deşertul pustiit
Plin de oaze irosit
Şi când mori, tu zămisleşti
Un alt crez, într-un alt destin.
Tot ce atingem se ofileşte
Sfărâmam până şi miezul
Palempsistic de a trăi?
Odată, atunci când ne-ai creat
Aminteşte-ţi,
Pe loc, Tu ai regretat
Însă timpul e un năvod
Al căror ochiuri întâmplătoare
Te cuprind în mreaja lor
Tot şoptindu-ţi încetişor
Nu mă uita, eu sunt văpaia şi genunea
Din
Mânia ta.
Astfel noi te-am renegat
Creând zei falşi
Al căror chip
Metamorfozat
Din Peste, Leu
Maimuţa, Om
Involuând toţi împreună
Tu cu noi
Noi fără tine
Oare în timp ce va urma?
Uitarea ta?
Casa sufletului tău
Să nu te temi când treci prin astă viață
Fără să înțelegi de ce te-ai fi născut,
Căci ți-ai pierdut carnetul tău de sarcini
În era când erai un simplu lut.
Când toți îți țipă „nu mai ești al nostru”
Pe drumul care duce nicăieri
Să nu te pierzi nicicând în necredință,
Căci libertatea ți-o trăiești în cer.
Acolo lângă stelele surate
Unde te-așteaptă vechii tăi strămoși
Când treci prin ceea ce îi spunem moarte
În Univers e casa sufletului tău.
„Amarnic Ghilgameş mi-l plânse pe Enkidu” .
"Muri-voi oare şi eu? Oare nu mă aşteaptă
aceeaşi soartă ca şi pe Enkidu?
Spaima mi s-a cuibărit în inimă:
înspăimântat de moarte, rătăcesc prin pustiu.
Pentru a mă întâlni cu Uta-napiştim, fiul lui Ubar-Tutu,
am pornit la drum şi merg cu toată graba.
Iată că s-a lăsat noaptea,
şi am ajuns la cheile munţilor; am văzut lei,
şi eu,Ghilgameş, m-am temut;
am ridicat capul; mă rog fierbinte zeului Sin'.
Către Iştar, cea slăvită, se înalţă rugile mele smerite.
O, zei ai nopţii, ţineţi-mă teafăr!"
.
e greu să-ți imaginezi Universul acesta în lacrimi
în unele locuri verbul a simți nu se conjugă cu auxiliarele
a avea sau a fi
ochii nu au conexiuni la inima și nu există nicio punte Eistein-Rosen
spre Câmpul Akashic din creier (o Norvegie fascinantă a fiordurilor!)
sintagma „viață” nu apare în Marele Dicționar Intergalactic
găsim, în schimb, definit instinctul primar,
acel impuls necontrolat al antimateriei,
Big Bang-ul,
imboldul imanent al mașinii de a distruge fără mustrare de cuget,
în Cosmos regretul este ceva fără o explicație științifică,
un eufemism,
lacrima o stare de agregare a materiei,
dragostea atracția dintre doi poli ai conștiinței
de tip opus
prin contopirea acestora
zadarnic cutreierase Enkidu tot Universul
învinsese monstru Humbaba și Taurul Ceresc
Iștar, stăpână peste Sagittarius și peste alte trei milioane de găuri negre
din Calea Lacteii
aliniase de jur împrejuru-i toate stele arzătoare
absorbind înăuntru-i quasarii rătăcitori
praful stelar
supernovele bătrâne, în colaps,
lumina...
Tu și eu
Tu și eu împreună,
Ce idee minunată !
Tu și eu ca o cunună
De cer legată
Mi-am dorit atât de mult
Să fim împreună
Șoaptele să îți ascult
Sub clar de lună.
Tu și eu, un tot
Am vrut să sper, să pot
Dar a fost doar o iluzie
Dureroasă concluzie !
Mă hrănesc cu amintiri
Și dezamăgiri
Durere, parfum de regrete
Nu mai sper la iubiri perfecte...
Tu și eu ar fi fost minunat,
Dacă nu ai fi plecat
Las timpul să trecă
Și mă întreb cum ar fi fost dacă...
Sus, acolo unde ești
Sus, acolo unde ești,
Dincolo de nori cerești,
Te simt aproape, veghetor,
Un dor al meu nemuritor.
Lumina ta mă însoțește,
Un far ce-n suflet îmi vorbește,
Iar pașii mei, oricât de grei,
Îți caută urmele-alei.
Tată drag, când vântu-i rece,
Și noaptea-n gânduri mă petrece,
Eu știu că steaua ce-o privesc
E glasul tău cel părintesc.
Sus, acolo, printre astre,
Îți duci destinul peste noastre,
Dar eu, aici, pe-acest pământ,
Îți port iubirea în cuvânt.
Cu fiecare zi ce trece,
Te simt mai viu, nimic nu plece.
Ești rădăcina ce mă ține,
Ești cerul meu, ești totu-n mine.
Așa că, tată, sus privește,
Din zări albastre-mi zâmbește.
Eu știu că timpul nu-i hotar –
Tu ești cu mine-n gândul clar.
Vacanță
am văzut de departe cum femeia se prăbușește cu fața-n nisip
aproape de valuri
nu mai era nimeni pe plaja la ora aceea
singur am întors-o
i-am făcut respirație gură la gură
i-am scos sutienul și am presat-o cu podul palmei pe piept
cum învățasem la un curs de prim ajutor
în clasa a zecea… umană
pe-un manechin din plastic
eram disperat că uitasem telefonul mobil în hotel
și nu puteam suna la „urgențe”
mă rugam la toți sfinții și dumnezeii din cer
să nu moară
.
zadarnic
.
unul din noi pierduse lupta cu viața
.
nu mai avea niciun rost să sun la 112
mă gândem în timp ce călcam de două ori într-un loc
și aruncam la fiecare pas câte o privire în urmă
era chiar riscant
cineva ar fi pus o mulțime de întrebări incomode
la care eu n-aș fi găsit prea multe răspunsuri
.
cine era
de ce eu
chestii din astea
.
”doar n-o să mă lași tocmai acum”
îmi strigă femeia căzută-n nisip
și se ridică-n picioare
„ te-am amăgit”
.
de necrezut
.
rămăsesem țintuit de stupoare ca un cui într-o scândură
.
a doua zi m-am trezit într-un pat de spital
era încă noapte
o femeie liliputan îmi înfigea un ac de seringă în braț
iar alta răsturna peste mine
un coș cu gândaci și păianjeni
.
„mai bine lăsați-l să numere nasturi”
reverberă un glas cavernos din înalturi…