Conteaza

Și ce dacă iarna vine
cernând fugii de zăpadă...
Eu, mă învelesc cu tine
lăsând sufletu-mi să cadă
în al drgostei cascadă.

Și ce dacă pe la geamuri
frigul a gravat flori albe
adunându-le drept  lauri
și țesând din ele salbe.

Și ce dacă bate vântul
mult prea zbuciumat și rece
Este la fel ca și gândul
că, încă un an se trece
care a schimbat Pământul.

Și ce dacă în văzduh
se aud doar glas de ciori
iar pe lac, acolo-n stuh,
mai sticlesc doi ochișori.

Și ce dacă iarna vine
lăsând pomii dezbrăcați
Eu mă pitulesc în tine
precum conurile-n brazi
și te țin ca să nu cazi.

Și ce dacă iarna vine
și cad fulgii ca-n poveste
Eu mă plimb la braț cu tine
dulce îți șoptesc o veste...
Fericire, tu-mi faci zilele senine.

Drepturi de autor
Anna Dzengan 07.12.2020

Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,

Unde iubirea este o monedă de schimb,

Femeia e un vis rupt între dorințe

Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.

Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,

Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,

Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,

Când inima-i bântuită de mângâierea altora,

Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.

În fața oglinzii, nu se recunoaște,

Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,

Așteaptă, ca o mare nemărginită,

Să fie văzută în tot ce este –

Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.

El își întinde brațele către alte vise,

Lăsând-o să înoate singură în marele ocean

Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.

Ea nu cere a fi adorată,

Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,

Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,

Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,

În care el să aleagă să rămână,

Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,

Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.

Societatea, cu legile ei mute și adânci,

Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,

Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele

În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,

Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,

Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.

În această lume, ea se pierde între femei,

Nu pentru că nu ar fi destul de mult,

Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.

Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,

Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,

Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,

Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită

Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,

Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,

Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,

Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.

Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.

Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,

Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,

Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,

Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.

Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,

Mai mult decât un loc gol în programul altora,

Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,

Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.

Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,

Vom rămâne mereu la marginea iubirii,

Unde femeile nu ajung niciodată primele,

Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.

Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,

Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo

Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Die Lektion über den Würfel

Ein Stück Stein wird genommen,

er schnitzt mit einem Meißel aus Blut,

leuchtet mit Homers Auge,

es wird mit Strahlen geschabt

bis der Würfel perfekt herauskommt.

Danach küssen sie den Würfel unzählige Male

mit deinem Mund, mit dem Mund anderer

und besonders mit dem Mund der Infantin.

Danach wird ein Hammer genommen

und plötzlich bröckelt eine Ecke des Würfels.

Jeder, aber absolut jeder wird sagen:

- Was für ein perfekter Würfel das gewesen wäre

wenn da nicht eine kaputte Ecke gewesen wäre!

Mă simt vinovat pentru lume, 

Pentru boli, urgii și războaie, 

Pentru acele generații postume, 

Ce-au creat un colos cu picioare de paie. 

Mă simt vinovat pentru vină, 

Pentru orice dezastru voit, 

Pentru omul lipsit de lumină, 

Din care treptat am murit. 

De liber arbitru mă fac vinovat, 

De pruncii uciși nenăscuți, 

De neîncetatul chin și oftat, 

De voi cei umili și desculți. 

Mă fac, de Creație, la fel, vinovat... 

Provocați-mi în cer un potop, 

Doar Fiul să-mi fie salvat, 

Să vă ducă pe toți în alt loc.

Ce e greșit și ce-i corect?

Astăzi vorbim și mâine nu,

Tot ce rostim are efect,

De vină eu sau poate tu...

Ba îmi vorbești, ba esti tăcut,

Când ne certăm te faci ca plouă,

Și dar iar vina pe trecut,

Aștepți o oră,poate două...

Nici timpul nu ține cu noi,

Pe ceas arată ora zece,

Mă uit cum este iară joi,

Orgoliul tău nu vrea să plece.

Poate că sunt eu vinovată,

Pentru ce ți se-ntâmplă ție,

Mai rup din mine o bucată,

Și timp să mă destăinui mie.

De ce alegem mereu drama?

Când totul e atât de simplu,

Cuvântul și-l va spune karma,

Iar restul ne arată timpul.

Auzeam pescărușii la geam,

În timp ce cu soarta vorbeam,

Iar strigătul lor de extaz,

Îmi intră în trup prin obraz,

Cu marea pe aripi se înalță,

Pe mine cu apă mă încalță,

Prin focul din piept să mă plimb,

Şi dorul de moarte să-l sting.

Brațele le simt mai ușoare,

Într-un ochi îmi răsare un soare,

Din umeri oarecum nefiresc,

Două lungi aripi îmi cresc,

Şi zbor peste viață și moarte,

Ciugulind un poem de pe-o carte,

Celălalt ochi în gheare-l împlânt,

Să văd ce mai e pe pământ.

Și plutesc peste chin, nenoroc

Cu mârșava soartă în cioc,

S-o arunc undeva în genune,

Să renasc fără soartă pe lume.

N-am de gand sa-ti ies in cale

Chiar de vezi din departare

Ca te-astept cu rabdare

Am tot stat si am gandit

De ce am de suferit?

De ce sa astept intr-una?

Si sa tot sper ca nebuna..

Ca o data ai veni

Bucurie inimi

Sa imi faci si sa nu pleci

Niciodata sa nu treci

Linia din departare

Ca iubirea mea, moare

De te-ntorci fara sa mi spui

Numele cui vrei sa-i pui?

Si de nu mi-l dai mie

Nedat sa fie, o vesnicie 

Nu-ti stiu mintea

Nu-ti stiu dorul

Nu-ti stiu chipul, nici fiorul

Nici atat, nu-ti stiu amorul

Nu-ti stiu viata

Deloc fata,

Nu-ti stiu glasul si nici pasul

Ce te duce ...nu stiu unde

Si ce ti zice? Auzi glasul? 

Intelegi ce-ti spune oare? 

Ai plecat parca in mare..

Si te-ai dus in valuri limpezi

Sa tot fugi vad ca te repezi

Si n-arati un interes

Sa te stiu? Nici-un progres

Si eu cred ca-asa raman

Pe inima mea stapan