1  

Fără apropouri

Cum adică ce cred despre tine? Doar n-ai vrea să-ți spun ce cred cu adevărat? Acesta e secretul meu! De obicei cred ce spui. Stiu că te înfurie faptul că nu poți scrie drept, fără corecturi, dintr-o suflare, și mă amuz. Umbli prin ploaie ca să-ți ascunzi lacrimile, plânsul, fiindcă nu scrisul sau picurii de ploaie te preocupă, ci eu. Ești atât de previzibilă! Zici că mă ții aproape pentru că te fac să râzi, dar n-o crezi nici tu, nu-i, în niciun caz, vina sau meritul meu că te gâdili. Bravezi cu o nerușinare dezarmantă, ca acum, când o dai în hiperbolă. Amesteci într-un colaj stăveziu, cu tentă sexuală, nucul, vântul și ploaia, atribuindu-le însușiri omenești, disimulându-ți, de fapt, fantasmele care te bântuie. Am observat că te fascinează bătrânul de la parter, „ ghiujul”, mare amator de femei, cum mi-ai spus zilele trecute, în ciuda vârstei, și țeși tot felul scenarii cu dânsul. Chestia cu vuum-vum ți-am spus-o chiar eu într-o seară când făceam dragoste, numai că el, spre deosebire de mine, are sudoarea „iodată” și un piston hidraulic imens, care, chipurile, te sperie. După câte te cunosc, n-aș crede!

Jucase teatru de la început, din prima zi, când îi căzuse în brațe. Simulase că se împiedică, iar el atent o prinsese la timp, prefăcându-se surprins. Îi simțise respirația dulceagă, de prunc, corpul, dorința, și se lăsase dus de val. instinctul său făcuse restul. Chiar și atunci, dar și după, nu-și putuse reprima tendința de a deturna sensul corect al lucrurilor, chestionându-l asupra unui aspect evident: Nu știu ce ai găsit la o femeie nemachiată și neinteresantă ca mine? O curiozitate, un joc, o aroganță? El nu-i răspunse pe loc, realizase deja că ea exprima contrariu, așteptând o confirmare perversă. Ce nostimă e? se gândi în timp ce-i săruta degetele subțiri, ca niște viermișori. Si cum mai vociferează când îmi simte mâna pe unde unde nu trebuie! Ai zice că se rușinează! Ale tinereții valuri…

Unde naiba o fi dispărut cireșul acela cu cireșe negre, amare? se gândi el într-o zi. Trecuseră ani de atunci. Privind pe fereastră îl văzu tot acolo și se bucură. Timpul trecuse și peste el, dar nu reușise să-l clintească. Cireșul e la fel, își zise, eu sunt puțin prăfuit! Se cam luase cu viața și uitase de dânsul, de cei din jur și de multe altele.

Spre seară o simți cuibărindu-se lângă dânsul. N-ai loc! o repezise ursuz. Îi țâșnise cuvintele de pe gură involuntar. Ea nu-i răspunse nimic, în schimb îl amețise încă o dată cu mirosul acela dulceag de lapte matern și, tot involuntar, o cuprinse în brațe. Era mai mică decât în ziua în care o cunoscuse, nu-și mai aducea aminte exact, dar senzația, prima senzație pe care o încercase, era aceasta. Afară începuse să ploaie mărunt. Stropii loveau anemici în geam, iar ea începuse să plângă.

- Gata! Gata! încerca el s-o liniștească. E doar o ploaie de vară!

- Nu ploaia mă sperie! îi șopti ea. Îi aud pașii pe scări! Fă ceva! Ghiujul!!! Eu nu pot să-l înfrunt, e cât crucea! Tu poți, știu că poți! Dacă faci asta îți promit următorul dans. Si așa n-am dansat niciodată!

Nu se schimbase deloc…


Category: Prose

All author's poems: aurel_contu poezii.online Fără apropouri

Date of posting: 26 November 2018

Timp de citire: ~5 min.

Views: 2624

Log in and comment!

Other poems by the author

Serenitate

Sst! să nu treziți cumva sufletele elefanților

 

adormiți

 

puțini au privilegiul să verse o lacrimă

pe-o bucată de fildeș

într-un cimitir al elefanților singuri

din care lipsesc crucile de piatră

florile vii

dragostea omului

înclinați-vă capetele în fața acestor oase îngălbenite de timp

neîngropate

de milioane de ani sufletele neprihănite ale elefanților

umblă prin grădinile nesfârșite ale Cerului

aducând zâmbetul pe buzele Marelui Creator

 

.

elefanții își plâng și ei morții ca și noi

oamenii

îi poartă cu dânșii zile întregi

pe cei bolnavi și bătrâni

îi lasă să plece singuri în ultima lor călătorie

aici un elefant îndrăgostit de viață s-a prefăcut în stâncă

când vântul lovește fără milă în inima pietrei

se aud țipetele de durere ale elefanților vii din Chobe

și zgomotul asurzitor al lacrimilor celor rămași

.

Sst!

More ...

Alb

încă te văd

 

te aud

 

te simt

încerc să-ți spun telepatic toate acestea

în lipsa cuvintelor

buzelor

corzilor vocale

e inutil să stingi lumina

să-nchizi geamurile

s-amesteci culorile Soarelui

cu albastrul infinit al cerului

pe aceeași pânza albă a zilei

sufletul meu atârnă de inima ta neagră

ca un strugure

ai grijă

asigură-te când schimbi direcția de mers

ca să nu rămâi singură

așa cum m-am trezit eu  însumi într-o dimineață somnoroasă de Mai

îmbrăcată în doliu

cineva îmi pusese mâinile și picioarele în lanțuri de argint

și mă închisese în mine

singur

 între două bătăi de inimă neterminate

 de atunci  în cartierul acesta toate luminile-s stinse

semafoarele au încremenit pe roșu

e foarte riscant să treci strada de pe-o inimă pe alta

se aud și acum sirenele ambulanțelor care fură copii

și adună noaptea morții din intersecții

mai bine-ai lua-o spre zorii zilei de mâine pe jos

vei ști că te-aștept după lumina gălbuie a vieții

din fereastră

pe care… am lăsat-o aprinsă.

More ...

Sidef

vagonul de tren se târâie gâfâind cu luminile stinse

 

femeia doarme cu jumătate de trup pe umărul meu drept

 

spune ceva prin somn despre o întâmplare mai veche

neinteligibil

câteva becuri de pe marginea căii ferate

ne-mproșcă în față c-un galben bolnav 

nu mai mult de-o secundă

apoi dispar

.

sub noi roțile clănțănesc cuprinse parcă de friguri

.

în timp ce dormeai

ți-a alunecat dintr-un ochi

o perlă

îi spun

iar ea ridică din umeri nepăsătoare

era probabil o perlă din vis

fiindcă eu nu-mi mai fac asemenea lucruri

din amintiri triste

.

demult

demult

demult

abia dacă îmi mai aduc aminte

.

nu te cred

(nici nu mi-ai spus cum te cheamă!)

toate femeile

ascund amintirile triste

sub sideful speranței

și-și atârnă perla durerii la gât

.

vai

pe care voi bărbații o despicați cu securea

în două

ne omorâți încă o dată

și dați strălucirea amintirii deoparte

doar să aflați ce se ascunde-n trecut

.

iar trenul își vede de drum

strivind între roți și șine de cale ferată

timpul …

More ...

Incertitudini

mă așez în genunchi lângă izvor

și ating cu buzele apa

izvorul cu unde zglobii și dragoste

ești tu

setea mea n-are margini

trăiesc doar ca să mă întorc la tine

să curgi în inima mea

până se umple

 

viața ta coboară din piatră

și trece prin milioane de ani de curgere

tainică

are aroma primului sărut franțuzesc

de demult

și gustul sărat al lacrimii

în care înotăm

încă

 

 

împletesc șiraguri de zile și nopți

într-o pânză nesfârșită a Penelopei

în timp ce mă rog să nu sece izvorul cu dragoste

și să mă trezesc într-o zi spânzurat între un sărut franțuzesc

și o lacrimă...

More ...

Vacanță

am văzut de departe cum femeia se prăbușește cu fața-n  nisip

 

aproape de valuri

 

nu mai era nimeni pe plaja la ora aceea

singur am întors-o

i-am  făcut respirație gură la gură

i-am scos sutienul și am presat-o cu podul palmei pe piept

cum învățasem la un curs de prim ajutor

în clasa a zecea… umană

pe-un manechin din plastic

eram disperat că uitasem telefonul mobil în hotel

și nu puteam suna la „urgențe”

mă rugam la toți sfinții și dumnezeii din cer

să nu moară

.

zadarnic

.

unul din noi pierduse lupta cu viața

.

nu mai avea niciun rost să sun la 112

mă gândem în timp ce călcam de două ori într-un loc

și aruncam la fiecare pas câte o privire în urmă

era chiar riscant

cineva ar fi pus o mulțime de întrebări incomode

la care eu n-aș fi găsit prea multe răspunsuri

.

cine era

de ce eu

chestii din astea

.

”doar n-o să mă lași tocmai acum”

îmi strigă femeia căzută-n nisip

 și se ridică-n picioare

„ te-am amăgit”

.

de necrezut

.

rămăsesem țintuit de stupoare ca un cui într-o scândură

.

a doua zi m-am trezit într-un pat de spital

era încă noapte

o femeie liliputan îmi înfigea un ac de seringă  în braț

iar alta răsturna peste mine

un coș cu gândaci și păianjeni

.

„mai bine lăsați-l să numere nasturi”

reverberă un glas cavernos din înalturi…

More ...

Uimire

vântul acela apăruse de nicăieri

îmi umpluse ochii cu puf de păpădie

și praf cosmic

doi grauri imitau dintr-un salcâm o fugă de Bach

la virgulă

mai încolo ziua se topise în brațele nopții

în pași de tangou vienez

mă întorceam pe drumul spre casă

printre zeci de fluturi zglobii și zumzete

îmi vibra inima ca un diapazon

ascultând arpegiile brazilor de pe margini

deveneam la rându-mi muzică și instrument simțitor

într-o simfonie celestă a florilor

cum aș putea să-ți descriu în cuvinte acest musical dumnezeiesc

de pe un Broadway al inimii,,,

More ...

Poems in the same category

Vidul dintre lumile mele

Nu știu... Ai încercat vreodată sentimentul când simți că totul din jurul tău pare a se nărui, lăsându-te stingher în propriul tău trup, străin de propria ta viață?

Știi, când realizezi, nu dintr-o dată, ci în timp, că lumea pe care ți-ai construit-o cu migală în truda anilor, nu mai este, sau mai degrabă este departe de ceea ce ți-ai dorit, iar năzuința ta se năruie întocmai ca un castel din cărți de joc, neanticipând hazardul care va face ca toată stăruința ta să fie în zadar...

Este un gol... întocmai ca privirile în neant ale statuilor grecești, un timp suspendat în jurul căruia te rătăcești fără rost, lipsit de substanță, alienat de orice trăire... 

Am citit acest timp. Îl știu pe dinafară... Căci l-am trăit de câte ori a trebuit să mă reconstruiesc pe mine din ruinele propriilor mele lumi, luând-o de fiecare dată de la capăt, cu o încăpățânare acerbă, căutând iar și iar, acea cheie de boltă necesară, sperând de fiecare dată că lumea mea interioară va fi cea din urmă, finală, perfectă, fără fisură.

Și, Doamne!, ce devastator este momentul fisurii și totul se prăbușește în mine, simțind aproape acea rană, tăiată direct în carnea sufletului meu, sângerând de moarte, final, fără întoarcere căutând răspunsuri la întrebări fără răspuns: de ce?, cum?, de ce eu?... Mirare care nu mai poate fi balsamul uns pe sufletul meu rănit;  răul a fost făcut, fisura este dincolo de a mai fi reparată, lărgindu-se macabru, sfâșiind lumea mea în două părți devenite incompatibile una cu alta... Un vid, o clipă suspendată în neant, în care mai văd doar funigeii amintirilor mele, pe care voi construi noua mea lume...

Nu sunt perfect. N-am fost niciodată. Am acceptat existența imperfecțiunii în lumile mele, chiar știind dinainte că dintre acestea se vor căsca tocmai fisurile care le vor distruge... Dar am căutat, cu disperare, liantul care să le repare și să le salveze, fiind conștient permanent de unicitatea lor: o altă lume nu va mai fi la fel, doar o copie străvezie a precedentei, diluare care nu-mi mai stă în putere s-o stăpânesc... 

Risipire... Inutilă... De energie, de timp, de materie. Resurse care la rândul lor se diluează, întocmai precum ochii celor în vârstă. Pupilele se dilată și se pierd în culori difuze. Lumina se pierde și ea în fibre întunecate de trăirile lumilor pierdute... Sufletul se chircește într-un colț sperând să reziste, încercând să salveze cât mai mult, conștientizând pierderile...

Nu mai am putere să adun aceste lumi... Să-mi amintesc forma lor, mirosul, gustul, atingerea lor... Sunt petalele unei flori care se ofilește și... moare... Cu fiecare fisură, cu fiecare lume, în fiecare secundă...

Iluzia... Inutilă și ea... Ca o oglindă spartă, în care imaginea este la rându-i tăiată după marginile cioburilor, repetându-se la nesfârșit, subliniindu-și mai mult imperfecțiunile care apasă și dor... ca o presiune constantă pe tâmplele lumilor... uzura sufletului care nu-și mai regăsește ecoul...

Inerție. Cumva, am pășit mai departe... Cu toate vicisitudinile și imperfecțiunile lumilor mele. Acceptând realități dureroase, construind, dărâmând și iarăși construind mai departe, până la momentul acesta în care mă scriu iarăși pe mine... Sunt tot eu, în forma mea originală și nu una dintre copiile mele. Mărturie îmi stă tocmai ADN-ul înscris cu cuvintele mele. Căci ele sunt umbrele luminii mele...

More ...

Început de toamnă

- Bre, sâ ti duci în casa mare și să-i dai băietului plapuma ceea albastră și o pernă mare... Sâ hie di sufletu' mieu...
- Mulțumesc, nu-i nevoie, bunică!, am protestat eu cu voce slabă.
- Hait! Zi "bogdaproste" cum te-am învățat! Și să mă pomenești maică...

Apoi s-a lăsat o tăcere grea, întreruptă doar din când în când, de vreun cosaș care își cânta duios menirea... Rușinat, am plecat privirea și am acceptat pomana cu inima strânsă și un nod mare de lacrimi în gât...

N-am știut atunci că aveau să fie ultimele ei cuvinte. Că aveam să privesc pentru ultima oară ochii verzi și tăioși ai bunicii, care nu îndurau proteste...

Acum, deși au trecut atât de mulți ani, tot îmi amintesc de razele acelea de soare filtrate cu grijă de părul cel bătrân din curte, de căldura domoală a sfârșitului de vară...

În acel an, o fost o vară chinuitor de caldă, cu un soare nemilos, care a pârjolit până și colțul acela uitat de lume, nu s-a facut nimic, ogoarele zăceau frânte în amorțire, strigându-și neputința în colbul zburătăcit în rafale de vânt, care nu mai aveau nici ele putere să răcorească suflarea...

Simțeam pe undeva o trădare, că ceva se întâmplase, ceva ce îmi scăpa și nu-mi dădeam seama de ce era, rătăceam de colo, colo, fără vreun scop anume, nu-mi găseam locul și mă simțeam stingher, înstrăinat...

Crescusem mare, iar locurile copilăriei îmi păreau acum mici și strâmte, de parcă lumea aceea trecută, se micșorase în ochii mei, casa, odăile, îmi păreau mici și auzeam ecouri noi care nu-mi erau cunoscute... Eu le căutam cu dorință pe cele vechi, care, iată, refuzau să iasă din umbre și să-mi stârnească ca-n alte dăți, amintirile prăfuite ale copilăriei mele...

După câteva săptămâni, vestea cea grea ne-a răsturnat viețile, și fără să vreau, am fost zvârlit într-un iureș amețitor care amenința să mă înghită, un hău întunecat luminat doar de flăcările lumânărilor de ceară galbenă...

Apoi a urmat, după lacrimi și bocete, tăcerea... O tăcere nefirească, părea că tot satul și oameni din împrejurimi se adunase în bătătură și toată lumea era tăcută și respectuoasă, se dădea la o parte din calea celor care trebăluiau toate cele câte se cer a fi făcute la capul mortului: colivă, mâncarea pentru pomană, punți, macaturi, preșuri de coade, ștergare, plăpumi, perne, găleți, batiste legate de lumânări, bănuți de legat în colțul batistelor... și benzile de mătase neagră care sublinia doliul și durerea din sufletele noastre...

Vorbele erau șoptite cu blândețe, domoale: nu, nu pune covata pentru cozonaci lângă capacul sicriului, nu se face, nu uita să pui ștergar din cela mare la cruce, leagă-l cu sfoară, iar la coroane să legi din celea mici, pentru popă trebuie să-i puie și lui din cela mare, l-am pus eu deoparte..., vezi dacă e gata tras vinul în sticle, pentru popă să-i puie într-o damigeană, și zii lu' tanti Nuța să nu uite de găină și cocoș pentru gropari, să le lege bine picioarele, să nu care cumva să se zbată peste groapă, că-i semn rău...

Apoi au urmat trei nopți nedormite care au înscris cearcăne vineții sub ochii noștri plânși de veghea de peste noapte, aranjam la nesfârșit florile care se ofileau în găleți, parcă intrasem într-un automatism, dorindu-mi să nu greșesc, să le fac pe toate așa cum trebuiau făcute după cutuma locului, fiind în permanență conștient că mă aflam sub lupa neîndurătoare a babelor din sat, care ne mâncau din ochi, pândindu-ne greșala, gata să sară cu sfaturi necerute și inutile...

În dimineața înmormântării, un soare anemic s-a ridicat peste vale, oglindind un cer curat și fără nori, iar noi am răsuflat ușurați fiindcă plouase mocănește în ultimile zile, neanticipând zloata prin care a trebuit să purcedem pe lungul drum către biserică. 

Carul cu boi se opintea din greu, osiile carului scârțâiau sfâșietor ca niște bocete, iar câteva femei îmbrăcate-n negru așezau grabnic punțile de-a curmezișul convoiului, ca popa să le stropească cu vin, să le afume cu tămâie și să cânte prohodul, mai atent să nu-și murdărească de noroi sutana și patrahirul...

Din biserică a lipsit răcoarea firească vremii de-afară, era o zăpușeală care-ți cerea efort să respiri, lumea se călca pe picioare înghesuindu-se să pupe mâna mortului, iar mirosul de ceară și tămâie, acoperea aroma florilor ce înconjurau din toate părțile sicriul... Popa a cetit din cartea sfântă, iar mai apoi a cuvântat și el cu lacrimi adunate-n colțul ochilor: Coana Moașă îl adusese și pe el pe lume, printre atâția alții prezenți și ei la această tristă adunare...

La mormântul proaspăt săpat, toată lumea plângea frângându-și colțurile batistelor pătate de ceara lumânărilor ca niște lacrimi mari întărite de durere, iar zgomotul cuielor ce fixau capacul sicriului îmi zvâcnea în tâmple ca o toacă amară... Apoi a urmat zgomotul teribil făcut de pământul aruncat în groapă peste capacul sicriului, însoțit de bocetele finale, crescute în intensitatea și încordarea momentului...

Pământul reavăn și cleios mi se lipise de tălpile pantofilor și parcă o vedeam în minte pe bunica țuguindu-și buzele a dezaprobare, uitându-se critic la pantofii mei murdari de noroi. Clopotele băteau răgușit ca o tuse ruptă-n plămâni, iar lumea se îndrepta către pomană, fiind deja trecut de amiezi.

La pomană, încet, încet, lumea a ieșit din amorțeală, vorbăraia devenea tot mai "veselă", se mai auzea printre zgomotele făcute de tacâmuri și câte-un râset discret, gurile flămânde trebuiau să fie îndestulate cuviincios, iar comesenii vărsau și câte-un strop de vin întru pomenirea mortului: bogdaproste că bine-am mâncat, Dumnezău s-o ție în hodină veșnică, că strașnică femeie o fost, de-amu, om pleca și noi pi la cășile noastre, să nu vă hie cu suparare...

Rând pe rând, lumea a plecat lăsând bătătura-n pustie, și-am rămas doar noi, neamurile, strângând mesele și dereticând prin casă și ogradă, așezându-le pe toate cum or fost... Una dintre mătuși ne-o gătit pentru noi, nepoții, câte-o strachină de orez cu lapte și scorțișoară pe deasupra, să ne liniștească sufletele după toată agitația ultimelor zile:

- Luați și mâncați, că așa îl făcea și mama, săraca...
- N-are același gust cum îl făcea bunica!, am zis eu cu amar în glas și lăsând lingura-n farfurie cu zgomot...

Toată lumea a tăcut brusc, în timp ce cu ochii în lacrimi am părăsit bucătăria. Da bunică, așa-i, nimeni nu va putea să facă vreodată orezul cu lapte așa cum îl făceai matale... Am tras adânc aer în piept, umplându-mi plămânii cu mirosul de frunze arse. Era un început de toamnă grea...

More ...

CRONICA CELOR PATRU CĂLĂTORI

PROLOG

 

Cartea care nu trebuia deschisă

 

Într-o seară târzie de toamnă, când frunzele se desprindeau încet din ramurile copacilor și coborau spre pământ asemenea unor mici foi de manuscris purtate de vânt, patru tineri urcau un drum vechi de munte.

 

Drumul era îngust și aproape uitat.

 

Pietrele, acoperite de mușchi, păreau că nu mai văzuseră de multă vreme pași omenești. Pe alocuri, iarba crescuse printre crăpături, iar crengile copacilor se aplecau deasupra cărării, formând un fel de boltă naturală.

 

Cerul se întuneca.

 

Ultimele raze ale soarelui se strecurau printre nori și aprindeau pentru câteva clipe vârfurile munților.

 

Cristian mergea în frunte.

 

Nu vorbea.

 

Avea privirea îndreptată înainte și părea că ascultă ceva ce ceilalți nu puteau auzi.

 

În urma lui mergea Andrei, ținând strâns la piept o mică cruce de lemn.

 

Crucea era simplă, fără podoabe.

 

Dar Andrei o purta cu o grijă deosebită, ca și cum în ea ar fi fost ascunsă o taină.

 

Darius venea după el.

 

Purta o geantă veche, aproape prea grea pentru vârsta lui.

 

În ea se afla un manuscris.

 

Un manuscris pe care îl găsiseră cu câteva zile înainte într-un loc despre care nimeni dintre ei nu voia să vorbească prea mult.

 

Ultimul era Luca.

 

El vorbea cel mai puțin.

 

Privea cerul.

 

Din când în când se oprea pentru o clipă și privea stelele care începeau să apară una câte una.

 

— Mai este mult? întrebă Darius, rupând tăcerea.

 

Cristian continuă să meargă.

 

— Nu știu.

 

— Cum adică nu știi? Noi am plecat de ore întregi.

 

— Știu.

 

— Atunci unde mergem?

 

Cristian se opri.

 

Ceilalți trei se opriră și ei.

 

În fața lor se întindea o vale adâncă, acoperită de ceața serii.

 

— Nu știu, repetă Cristian.

 

Darius îl privi nedumerit.

 

— Atunci de ce continuăm?

 

Cristian ridică ochii spre cer.

 

— Pentru că poate nu noi am ales drumul.

 

Andrei strânse crucea.

 

— Atunci cine l-a ales?

 

Cristian rămase tăcut câteva clipe.

 

— Poate că uneori Dumnezeu pune omul pe un drum înainte ca omul să înțeleagă de ce.

 

Luca zâmbi ușor.

 

— Unele drumuri se înțeleg abia după ce le-ai parcurs.

 

Deodată, în depărtare, printre copaci, se zări o lumină.

 

Cei patru priviră într-acolo.

 

Pe coama dealului se ridica o biserică veche.

 

Turla ei se înălța deasupra pădurii, iar pe acoperiș se vedea o cruce de fier, întunecată de vreme.

 

Nu știau cine o construise.

 

Nu știau de când exista.

 

Știau doar că, în acea seară, biserica părea să-i aștepte.

 

Au urcat.

 

Ușa era întredeschisă.

 

Andrei împinse încet.

 

Un scârțâit lung răsună în interior.

 

În biserică era întuneric.

 

Mirosea a lemn vechi, tămâie și ceară.

 

Pe pereți se vedeau icoane întunecate de vreme.

 

Doar o candelă ardea înaintea unei icoane a Mântuitorului.

 

Flacăra ei tremura.

 

Pe o masă veche, în mijlocul bisericii, se afla o carte.

 

Darius se apropie.

 

Coperta era neagră.

 

Nu avea titlu.

 

Nu avea numele unui autor.

 

Nu avea nicio podoabă.

 

Doar o cruce.

 

Darius întinse mâna.

 

— Nu o deschide, spuse Luca.

 

Darius se opri.

 

— De ce?

 

Luca privea icoana.

 

— Pentru că unele cărți nu se lasă citite fără să-l schimbe pe cel care le citește.

 

Darius zâmbi.

 

— Este doar o carte.

 

Cristian se apropie.

 

Privi coperta.

 

Apoi privi crucea.

 

— Poate că tocmai de aceea trebuie deschisă.

 

Andrei îl opri.

 

— Cristian...

 

— Dacă am fost conduși până aici, poate că există un motiv.

 

Ridică încet coperta.

 

În aceeași clipă, candela începu să ardă mai puternic.

 

Flacăra se înălță.

 

Pereții bisericii tremurară.

 

Icoanele păreau să se miște în lumina aurie.

 

Apoi se auzi un sunet asemănător unui clopot venit de foarte departe.

 

Și, într-o clipă, totul dispăru.

 

Biserica.

 

Masa.

 

Icoanele.

 

Pereții.

 

Pământul.

 

Cei patru călători căzură într-un timp fără început și fără sfârșit.

 

Iar cartea rămase deschisă.

 

---

 

I

 

Povestea magului călător în stele

 

Primul lucru pe care îl văzură fu cerul.

 

Dar nu era cerul pe care îl știau.

 

Stelele păreau atât de aproape, încât aveai impresia că puteai întinde mâna spre ele.

 

Atârnau deasupra pământului asemenea unor candele aprinse într-o biserică nevăzută.

 

Aerul era rece.

 

Pământul strălucea sub lumina lunii.

 

Departe, pe un deal, mergea un bătrân.

 

Avea barba albă și lungă, iar pașii lui erau înceți.

 

În mâna dreaptă ținea un toiag.

 

Când ajunse lângă ei, se opri.

 

— Cine sunteți?

 

Cristian răspunse:

 

— Călători.

 

Bătrânul îi privi cu atenție.

 

— Toți oamenii sunt călători.

 

— Și dumneata?

 

— Eu sunt un om care a căutat.

 

— Ce ai căutat?

 

Bătrânul ridică privirea către stele.

 

— Răspunsul.

 

— Și l-ai găsit?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Am găsit multe răspunsuri.

 

— Atunci de ce pari trist?

 

Bătrânul se sprijini în toiag.

 

— Pentru că uneori omul poate găsi răspunsuri înainte de a înțelege întrebarea.

 

Cei patru tăcură.

 

— Am căutat în stele, continuă el. Am căutat în munți, în cărți, în oameni și în propria mea minte. Am crezut că, dacă voi cunoaște toate tainele lumii, voi cunoaște și taina vieții.

 

— Și ai cunoscut-o?

 

— Nu.

 

— De ce?

 

Bătrânul își puse mâna pe inimă.

 

— Pentru că am uitat să pun întrebarea cea mai simplă.

 

Cristian se apropie.

 

— Care?

 

Bătrânul îl privi drept în ochi.

 

— Cine este Dumnezeu pentru mine?

 

O liniște adâncă se așternu peste câmp.

 

Stelele păreau că ard mai puternic.

 

Luca șopti:

 

— Poate că omul poate cunoaște lumea întreagă și totuși să nu se cunoască pe sine.

 

Bătrânul îl privi cu blândețe.

 

— Ai înțeles.

 

Atunci cerul începu să se schimbe.

 

Stelele se îndepărtară.

 

Dealurile dispărură.

 

În fața lor se deschise un drum luminos.

 

— Mergeți, spuse bătrânul.

 

— Unde?

 

— Spre următoarea întrebare.

 

Și dispăru.

 

---

 

II

 

Gemenii

 

Drumul îi purtă către o cetate împărțită în două.

 

Un zid mare o despărțea în două lumi.

 

În partea de răsărit trăiau oamenii puterii.

 

Aveau palate, armate și bogății.

 

În partea cealaltă trăiau oamenii care căutau înțelepciunea.

 

Aveau puține lucruri, dar își petreceau zilele citind, rugându-se și vorbind despre adevăr.

 

În cetate trăiau doi frați gemeni.

 

Semănau atât de mult la chip, încât nimeni nu-i putea deosebi.

 

Dar sufletele lor erau foarte diferite.

 

Primul spunea:

 

— Omul trebuie să fie puternic.

 

Celălalt răspundea:

 

— Omul trebuie să fie drept.

 

Primul spunea:

 

— Trebuie să-i învingem pe ceilalți.

 

Al doilea răspundea:

 

— Mai întâi trebuie să învingem răul din noi.

 

Cristian îi privi mult timp.

 

— Care dintre voi are dreptate?

 

Cei doi se uitară unul la altul.

 

În cele din urmă, al doilea spuse:

 

— Niciun om nu are dreptate atunci când se pune pe sine în locul lui Dumnezeu.

 

Andrei făcu semnul crucii.

 

În clipa aceea, zidul dintre cele două părți ale cetății începu să se crape.

 

O lumină trecu peste el.

 

Oamenii puterii se opriră.

 

Oamenii înțelepciunii se ridicară.

 

Și, pentru prima dată, cele două părți ale cetății se priviră fără ură.

 

Cristian înțelese că adevărata despărțire dintre oameni nu este făcută din piatră.

 

Este făcută din mândrie.

 

---

 

III

 

Decebal

 

Mai târziu, munții se ridicară înaintea lor.

 

Erau munți înalți și întunecați.

 

Piatra era rece.

 

Vântul cobora din creste.

 

În depărtare se vedea o cetate.

 

Pe zidurile ei stăteau oameni înarmați.

 

Deasupra cetății se afla un rege.

 

Decebal.

 

Privea în depărtare.

 

Nu părea speriat.

 

Dar nici triumfător.

 

Avea pe chip gravitatea omului care știe că istoria nu este niciodată numai despre victorie.

 

Cristian se apropie.

 

— Ce cauți aici?

 

Decebal îl privi.

 

— Îmi caut poporul în veșnicia istoriei.

 

— Și ce va rămâne?

 

Regele se uită către munți.

 

— Nu zidurile.

 

— Atunci ce?

 

— Memoria.

 

Darius întrebă:

 

— Și dacă memoria se pierde?

 

Decebal tăcu.

 

Vântul trecu peste cetate.

 

— Atunci fiecare generație trebuie să înceapă din nou.

 

Cristian privi oamenii de pe ziduri.

 

Înțelese că istoria nu este doar despre cei care au fost.

 

Este și despre cei care vin.

 

---

 

IV

 

Mureșanu

 

Într-o altă vreme ajunseră într-un ținut în care oamenii vorbeau despre libertate.

 

Dar fiecare înțelegea altceva prin acest cuvânt.

 

Unii voiau libertate pentru putere.

 

Alții pentru avere.

 

Unii voiau libertatea de a face orice.

 

Un poet stătea singur și scria.

 

Cristian se apropie.

 

— Ce cauți în cuvinte?

 

Poetul ridică privirea.

 

— Un adevăr care să nu moară odată cu mine.

 

— Și l-ai găsit?

 

— Încă nu.

 

— Atunci de ce continui?

 

Poetul zâmbi.

 

— Pentru că omul nu trebuie să înceteze să caute adevărul doar fiindcă drumul este lung.

 

Luca privi spre o biserică aflată pe deal.

 

— Poate că adevărul nu este o idee.

 

Poetul îl privi.

 

— Atunci ce este?

 

Luca răspunse:

 

— O Persoană.

 

Poetul tăcu.

 

Clopotul bisericii începu să bată.

 

Iar ecoul lui coborî peste vale.

 

---

 

V

 

Memento mori

 

Noaptea veni brusc.

 

În fața lor apăru o cetate uriașă.

 

Avea palate, turnuri, piețe, aur și statui.

 

Oamenii alergau după bogăție.

 

Alții după faimă.

 

Alții după putere.

 

Un împărat își ridica un palat.

 

Un copil se juca pe stradă.

 

Un bătrân își făcea rugăciunea.

 

Apoi timpul trecu.

 

Palatul se prăbuși.

 

Statuile se sfărâmară.

 

Piața se umplu de iarbă.

 

Numele împăratului se uitară.

 

Generațiile trecură.

 

Și tot ceea ce părea veșnic deveni pulbere.

 

Dar, într-un colț al orașului, rămase o biserică.

 

Micuță.

 

Săracă.

 

Cu o cruce simplă.

 

Andrei o privi.

 

— De ce ea a rămas?

 

Cristian răspunse:

 

— Poate pentru că nu a fost construită pentru slava omenească.

 

Darius șopti:

 

— Memento mori.

 

Luca adăugă:

 

— Amintește-ți că ești muritor.

 

Cristian privi crucea.

 

— Dar creștinul își amintește și altceva.

 

— Ce?

 

— Că moartea nu este ultimul cuvânt.

 

---

 

VI

 

Cei trei viteji

 

Într-o vale întâlniră trei războinici.

 

Primul era puternic.

 

Al doilea era inteligent.

 

Al treilea era curajos.

 

Toți trei voiau să fie conducători.

 

Au venit înaintea unui călugăr bătrân.

 

— Care dintre noi este cel mai vrednic? întrebă primul.

 

Călugărul îi privi.

 

— Cel care știe să slujească.

 

Cei trei râseră.

 

— Noi suntem viteji!

 

— Atunci dovediți-o.

 

Călugărul le întinse o găleată.

 

— Duceți apă unui bătrân.

 

Cei trei se priviră.

 

Niciunul nu voia.

 

Atunci călugărul zâmbi.

 

— Iată cât valorează vitejia voastră.

 

Cristian înțelese.

 

Adevărata putere nu se vede întotdeauna în război.

 

Uneori se vede în smerenie.

 

Uneori omul cel mai puternic este cel care poate îngenunchea înaintea lui Dumnezeu și poate întinde mâna către cel căzut.

 

---

 

VII

 

Țiganiada

 

După munți veni o lume cu totul diferită.

 

Era zgomotoasă.

 

Plină de oameni, de râsete și de certuri.

 

Unii vorbeau mult și făceau puțin.

 

Alții se lăudau cu lucruri pe care nu le făcuseră niciodată.

 

Darius începu să râdă.

 

— Parcă ne-am întors în lumea noastră.

 

Andrei îl privi.

 

— De ce?

 

— Pentru că oamenii sunt aceiași în toate veacurile.

 

Cristian zâmbi.

 

— Poate acesta este rostul comicului: să ne arate cât de ridicoli putem deveni atunci când ne luăm prea în serios.

 

Un om se lăuda că este cel mai mare dintre toți.

 

Altul spunea că știe toate răspunsurile.

 

Un al treilea voia să conducă lumea.

 

Luca îi privi și spuse:

 

— Omul care vrea să conducă lumea ar trebui mai întâi să învețe să-și conducă propria inimă.

 

Și, pentru prima dată după multe zile, cei patru râseră împreună.

 

---

 

VIII

 

Horiade

 

Călătoria deveni grea.

 

Ajunseră într-un ținut în care oamenii suferiseră.

 

Acolo nu mai era loc pentru glume.

 

Era nedreptate.

 

Era sărăcie.

 

Era revoltă.

 

Cristian văzu chipurile oamenilor.

 

— Nu putem trece mai departe ca și cum nu am fi văzut nimic.

 

Andrei îl aprobă.

 

— Creștinul nu trebuie să fie indiferent la suferința aproapelui.

 

Un bătrân se apropie.

 

— Dar ce poate face un singur om?

 

Cristian răspunse:

 

— Poate începe prin a nu mai trece pe lângă cel care suferă.

 

— Și dacă nu este suficient?

 

— Atunci mai facem un pas.

 

— Și dacă nici acela nu este suficient?

 

— Mai facem unul.

 

— Până când?

 

Cristian privi crucea din mâna lui Andrei.

 

— Până când Dumnezeu ne va spune că am făcut tot ce am putut.

 

---

 

IX

 

Mitologice

 

În acea noapte, Cristian visă.

 

Văzu zeități, eroi și împărați.

 

Toți promiteau oamenilor nemurirea.

 

Unii prin putere.

 

Alții prin frumusețe.

 

Alții prin glorie.

 

Cristian întrebă:

 

— De ce vă temeți?

 

Nimeni nu răspunse.

 

Apoi toate chipurile dispărură.

 

Rămase un singur bătrân.

 

— Tu cine ești?

 

— Omul care a înțeles prea târziu că omul nu devine nemuritor doar pentru că este ținut minte.

 

— Atunci cum?

 

Bătrânul arătă spre o lumină.

 

Cristian o privi.

 

Era lumina unei candele.

 

— Prin Dumnezeu.

 

Cristian se trezi.

 

Pentru câteva clipe nu știa unde se află.

 

Andrei dormea.

 

Darius dormea.

 

Luca privea focul.

 

— Ai visat? întrebă Luca.

 

Cristian încuviință.

 

— Da.

 

— Ce ai văzut?

 

Cristian privi flacăra.

 

— Că omul caută nemurirea în toate locurile, cu excepția celui în care trebuie să o caute.

 

Luca nu răspunse.

 

Doar făcu semnul crucii.

 

---

 

X

 

Întâlnirea

 

După multe zile, cei patru se reuniră într-o vale.

 

Fiecare purta ceva.

 

Cristian avea manuscrisul.

 

Andrei avea crucea.

 

Darius avea cartea.

 

Luca avea lumânarea.

 

— Ce am învățat? întrebă Darius.

 

Cristian răspunse:

 

— Că trecutul este mare.

 

Andrei adăugă:

 

— Că omul este slab.

 

Luca continuă:

 

— Că timpul trece.

 

Darius întrebă:

 

— Și atunci ce rămâne?

 

Cristian ridică încet crucea.

 

— Dumnezeu.

 

Vântul trecu peste vale.

 

Flacăra lumânării se aplecă, dar nu se stinse.

 

---

 

XI

 

Călătoria spre Bizanț

 

Înaintea lor apăru un oraș de aur.

 

Cupolele străluceau.

 

Mozaicurile scânteiau în lumina soarelui.

 

Icoanele păreau că privesc lumea.

 

Clopotele răsunau peste cetate.

 

Era o lume bizantină.

 

O lume în care piatra, aurul, lumina și credința se întâlneau într-o singură mărturisire.

 

În centrul orașului se ridica un templu uriaș.

 

Cei patru intrară.

 

Deasupra lor se înălțau cupolele.

 

Lumina cădea peste chipurile sfinților.

 

Dar cel mai mult îi impresionă o icoană.

 

Hristos Pantocrator privea către ei.

 

Nu era o privire de condamnare.

 

Era o privire care vedea tot.

 

Binele.

 

Răul.

 

Frica.

 

Mândria.

 

Speranța.

 

Căderea.

 

Ridicarea.

 

Cristian îngenunche.

 

Ceilalți trei făcură la fel.

 

Și atunci înțeleseră.

 

Călătoria lor nu fusese despre trecut.

 

Nu fusese despre războaie.

 

Nu fusese despre împărați.

 

Nu fusese despre glorie.

 

Fusese despre suflet.

 

Omul poate traversa veacuri întregi și poate rămâne același dacă nu își schimbă inima.

 

Dar poate păși o singură dată înaintea lui Dumnezeu și poate începe o viață nouă.

 

---

 

XII

 

Cartea

 

Când reveniră în biserica veche, manuscrisul era din nou pe masă.

 

Darius îl deschise.

 

Acum paginile nu mai erau goale.

 

Erau pline.

 

Dar nu cu povestea celor pe care îi întâlniseră.

 

Cu povestea lor.

 

Cristian citi:

 

„Patru oameni au plecat să caute sensul istoriei și au descoperit că istoria fără Dumnezeu este doar o succesiune de umbre.”

 

Andrei continuă:

 

„Au căutat vitejia și au găsit smerenia.”

 

Darius:

 

„Au căutat nemurirea și au găsit credința.”

 

Luca:

 

„Au căutat lumina și au găsit Crucea.”

 

Cartea se închise singură.

 

În aceeași clipă, candela se aprinse.

 

Cei patru înțeleseră că drumul lor se terminase.

 

Sau, mai bine spus, că adevăratul lor drum abia începea.

 

---

 

EPILOG

 

Calea

 

Dimineața îi găsi în fața bisericii.

 

Cerul era limpede.

 

Munții străluceau sub primele raze ale soarelui.

 

Luca aprinse lumânarea.

 

Andrei ridică crucea.

 

Darius luă manuscrisul.

 

Cristian privi înainte.

 

— Și acum?

 

— Acum ne întoarcem, spuse Andrei.

 

— Unde?

 

— În lumea noastră.

 

Cristian zâmbi.

 

— Dar lumea noastră nu mai este aceeași.

 

Darius întrebă:

 

— De ce?

 

Cristian privi spre răsărit.

 

— Pentru că noi nu mai suntem aceiași.

 

Porniră.

 

În urma lor rămase biserica.

 

Înaintea lor se întindea lumea.

 

O lume care încă avea războaie.

 

O lume care încă avea mândrie.

 

O lume care încă avea nedreptate.

 

Dar și o lume în care un om putea aprinde o lumânare.

 

Un om putea ierta.

 

Un om putea ajuta.

 

Un om putea ridica pe cel căzut.

 

Un om putea spune:

 

„Doamne, luminează-mi calea.”

 

Și poate că aceasta era adevărata epopee.

 

Nu povestea împăraților.

 

Nu povestea cuceritorilor.

 

Nu povestea celor care au vrut să fie nemuritori.

 

Ci povestea omului care, după ce a rătăcit prin toate veacurile, se întoarce la Dumnezeu.

 

Cristian se opri o clipă.

 

Privi spre biserica îndepărtată.

 

Crucea de pe turla ei strălucea în lumina dimineții.

 

Apoi făcu semnul crucii.

 

— Să mergem.

 

Cei patru continuară drumul.

 

Nu știau ce avea să le aducă ziua.

 

Nu știau ce oameni vor întâlni.

 

Nu știau câte încercări îi așteptau.

 

Dar știau un lucru.

 

Nu mai mergeau singuri.

 

Deasupra lor, soarele răsărea.

 

Lumina lui se așeza peste munți, peste păduri, peste drumuri și peste case asemenea unei binecuvântări.

 

Iar undeva, în adâncul sufletului lor, rămânea ecoul unei singure chemări:

 

Să mergi înainte.

Să nu uiți.

Să ierți.

Să iubești.

Să crezi.

Și, atunci când drumul devine greu, să privești spre Cruce.

 

Pentru că uneori omul călătorește prin istorie pentru a descoperi lumea.

 

Alteori călătorește prin lume pentru a se descoperi pe sine.

 

Dar cea mai lungă călătorie este aceea de la inimă la Dumnezeu.

 

Iar cei patru călători porniseră, fără să știe, tocmai pe acest drum.

 

Drumul Crucii prin veacuri.

 

Sfârșit.

More ...

Lupul şi Ogarul – Fabulă

Pe când musca motete

compunea la gazeta de perete,

auzit-a o curioasă poveste

de la vânzătoarea de bilete.

Cică-a fost odată ca niciodată,

pe când lupii rătăceau în haită

într-o țară mare, cu multe izvoare,

râuri și livezi în floare

un lup brumăriu și un ogar,

cu o minte…vai ! de cioflingar.

 

Așadar, copii, dacă în mod fericit,

fiecare locul și-a găsit,

povestea noastră poate începe

pe îndelete; păţaniile nemaiîntâlnite,

și nemaipomenite să-și depene.

Căci noi nu suntem de când cu soarele,

ci suntem de când cu minciunile.

și minciunile, uneori, sunt bune…

dar numai în a basmelor lume.

 

Când umbla prin păpădie,

musca cu baston și pălărie,

pe același drum ce cotea…

slăbănog şi şchiop mergea

de cu zori şi până–n seară

un lup solitar care abia se târa !

Drum lung străbătut-a lupul pocit,

plecat de la sat, spre oraşul râvnit.

Acolo toate dobitoacele alergau

în sus și-n jos mergeau

cu chef de râs şi de joc

în căutare de fericire ș-un sac de noroc.

Toate doreau să-și găsească un loc

comod, într-un astfel de „mitoc”.

Căci visul lor, era acel vis jivinesc

în care poamele și noaptea strălucesc.

 

Citiseră undeva că orașul era sfânt

și țâșnea din nori și pământ

lapte, ambrozie, miere,

vorbe dulci de mângâiere,

dorinţele jivinelor văzute,

cât și a celor nevăzute.

Și lupul ori de câte ori citea,

de bucurie în sus sărea :

Ce comedie! curată nebunie…

Stă pământul şi ne-mbie

cu hrană şi apă vie.

Nici mie nu-mi vine a crede

această fantezie aşternută pe hârtie.

 

Răsturnat cu ceafa-n sus,

dormea lupul, dormea ​dus.

Căci mergând în jos, alergând în sus

s-a rătăcit și urme de oraș nu-s.

El care, până la-ntâmplarea

cea cu „ mutarea”,

gustul ce-l poftea se și împlinea.

De toate vâna

și mânca, se înțelege,

cât nouăsprezece

îi tot fredona în pântec

foamea ca un cântec.

El de două nopţi în gură,

nu luase o-mbucătură.

Zilele-i erau amare

ca un copac fără floare.

 

Tot atunci, dintr-un frunziș,

uite-așa ieși pieziș

un ogar cam bun de gură,

plecat de pe bătătură.

 

–– Frate dragă, bun găsit !

Încotro, așa grăbit ?...

Și de ce te uiți așa ?

Parcă îmi ascunzi ceva ...

 

–– Ăăă... bâlbâind ca struna veche

ogarul, zise mai pe îndelete:

„La Mecca, la Mecca! plecat-am eu.”

„La Mecca!”...zicea el mereu.

Dar deodată, cum să-ţi zic,

nu s-ar fi întâmplat nimic

dacă pe cărarea cu iarbă deasă,

vântul să nu îl miroasă,

zorile să nu îl vază,

vru norocu-n drum să-mi iasă :

Legată de o tilincă,

am găsit chiar o turbincă !

M-am uitat la miază-noapte și la zi-amiază,

și nimeni nu ședea de pază.

Mi-am pus dar laba pe ea,

și acum este a mea.

 

–– Ca în basme românești.

ogarule, să trăiești !

Ai pus torba-n tărăboanţă ?

să o cari singur acasă…

–– Vai de mine, vai de mine !

astfel de turbincă mare,

mare cât un drob de sare

nici nu mai văzusem încă :

nu puteam s-o duc în cârcă.

Şi turbinca, ia aminte,

îndesată-i cu plăcinte !

Alivenci apetisante,

făcute cu unt și lapte,

copănele moi, pufoase

și pârjoale delicioase.

Ba și brânză, niște caș

Mămăligă, colţunaș

cu aromă amețitoare,

de popcorn tăvălit în sare

Desert de găluşte coapte

și-o cofa plină cu lapte,

sarmale în foi de viță,

și fondante cu alviță

toate numai bunătăți

merișoare în bucăți.

Sunt ogar ce-și știe locul,

acum mă găsi norocul

 

Lupu-i gata să leşine,

apoi zise pentru sine :

Ogarul... este câine măricel.

Ce-i altfel ? Tot ce idiot este de fel

Ce-i al tău e și al meu.

Ce-i al meu, e tot al meu !

–– Dar turbinca nu-i cu tine,

Eu cred c-ai ascuns-o bine !

Vai de mine şi de mine !

să nu mă faci de ruşine…

 

–– Fii pe pace ! N– am lăsat-o prea departe,

Iaca, doar un drumeag ne desparte !

Pân-la ea pasu-i uşor

un’- doi- trei într-un picior.

Pe cărarea care duce

până la vechea răscruce

cu teiul uscat, subţire

cu crenguțe ca de fire.

 

–– Aş merge… și eu ! zise lupul…

–– Să mergem ! zise ogarul.

Haide, vino, măi fârtate

ș-o-mpărţim pe jumătate !

 

–– Cum să nu ! Lupul, zvârli la-ntâmplare

rufele întinse la soare,

și s-ar duce s-ar tot duce

turbinca doar s-o apuce.

Dar uite, nu-i ştie locul

iar ogarul, arză-l focul !

sta ca un marinar la pupă

privindu-l ca printr-o lupă.

 

Au tot mers și-au mers pe cale

Pân-ce noaptea se prăvale,

pân-ce-n vîrfuri de nuiele

veniră vreo șapte stele

Oh ! dar când îi fu dat să vadă

lupului râvnita pradă,

deveni mare pohoț

deprins la aşa negoț.

–– Stai ! o să le-mpart eu,

am și eu cuvântul meu

Ce rost are

să o cărăm în spinare ?

Hai mai bine, colea-n drum,

și să o împărţim acum !

Iar cât timp eu parte fac,

stai de pază sub copac !

Tu te uită... nu cumva

să se-arate careva,

să ne tulbure încât

c-o să ne lungim de gât !

 

Ogarul, un gură cască,

nu-i copil să nu-l cunoască,

Cum căsca ochii la el

şi îl auzi astfel,

zise : da! uite aici,

să facem aşa cum zici !

Că eu gândind, observând,

pe legea mea, nu mă vând !

Dar cuprins de somn în gene,

nici că nu clipea de lene.

Sub copacul uriaş,

doarmea ca un copilaş.

Slobod un purice pui,

ce umbla tehui, haihui

pe coada, pe coama lui

nu mai știu la care ceas,

îl pișcă direct de nas.

––Măi, dar mult am dormit,

ori pureci m-au ciupit ?...

Hei tu? n-ai sfârşit cu-mpărţeala

că burta mi-e alan-dala

şi după cum văd eu bine,

trecură trei ceasuri pline...

 

Lupul, modulându-și chiar în ton

vocea c-un diapason,

trecu iute la atac

cu laba ţinând de sac :

–– Haide, vino! Te aşteaptă,

uite acilea, partea-ţi dreaptă !

 

–– Hm, desaga e... ce scofală ?

că din plină iaca-i goală

Din mai ditamai copanul,

mai rămase doar ciolanul.

Sarmalele ?.. Și dumnealor

au pierit cu frunza lor.

Din colţunaşi, cum să spui ?

Nicio fărămiţă nu-i.

Urdă-a mai rămas să zic,

mai puţin decât nimic.

Pentru tot ce a furat,

ogarul l-a întrebat :

–– Ce eşti lupule? Geambaş ?

că din sac tot îmi furaşi !

 

Bătu-te-ar oarba, băiete !

mâncași totul pe-ndelete...

Tu cu plinul,

eu cu golul ?
Din tot soiul de bucate,

tu chiar le mâncași pe toate !

Asta e -mpărțeală bună ?

Sunt flămând, mă uit la Lună…

 

Însă lupul sus susține,

că-a-mpărțit foarte bine:

Cum erau aşezate ?

Unele erau stricate

Numeri drept, dar iese strâmb.

Pui fasole, culegi porumb.

Cine doarme, nu mănâncă ce gândeşte,

el mănâncă ce găseşte.

–– Să mă bată Dumnezeu

de-oi fi luat mai mult eu.

E vina unui arici,

care a venit aici.

Ariciul e vinovat,

eu așa am constatat

el pe mine m-a furat.

 

Vrând cu el chiar să mă pui

el mă-nțepă cu un cui

Iar când l-am încălecat

desaga mi-a apucat...

Dar nu trebui să mă cerți,

că mă înțepă în țepi !

Când mi-am revenit niţel

Ţac–pac, m-am dus după el.

 

Și fugi ! fugi ! coboară urci!

El a luat-o către turci….

 

–– Jură-mi că a fost arici !

Jură-te aici !

 

–– Dar nu am în faţa mea

nimic să mă pot jura !

 

- Destul!

Destul.

Găsesc eu, p-aici, ceva !

unde să te poţi jura.

Și fără zăbavă găsi în răsură

o fântână…Uite! Coboară și te jură!

–– Nu-i departe colea-n vale,

tocma-n potecile tale;

Ciutură cu turla subțire

curată ca o mănăstire.

 

Lupul, e acuma gândui şi norocul.

De părere bună nu-l încăpea locul:

Fii în pace !

Nimica nu îmi va face,

Multe în zilele mele

le-am trecut eu prin măsele!

 

Te-nşeli lupule, el zise,

Mie-mi pare că-mi spui vise,

dar vei vedea tu acuma

cum ţi se termină gluma,

 

Hoţ și încăpățânat,

prefăcându-se îngenuncheat,

lupul repede se duce

dar abia a dat s-apuce

laba pe cruce să pună

şi abia un ,, eu mă...” să spună

când s-a văzut îndată
prins în cursă şi deodată
se zbatu în sus şi-n jos,

dar nu-i mai e de folos.

Atunci gura îşi deschise

şi către ogar el zise :
–– Am păţit-o ! Iacă, mor !
Zbiera el tânguitor.

 

–– Hei, lupule, ce e asta ?!

Vezi cum te-a lovit năpasta ?!….

Ţi-a mers bine când ţi-a mers,

dar acum singur te-ai șters.

Gândeai că hoţul e sfânt,

ușor ca un pui de vânt

Trăieşte lupule la Paşti

De-acuş doar iarbă o să paşti.

 

––Stai frate, nu mă răpune,

la pedeapsă nu mă pune

că eu vinovat nu sunt,

Ascultă de-al meu cuvânt !

 

Auzind acestea îl luă de coadă,

și după picior frumos mi-o înnoadă,

Și precum un paznic strâns îl ţine,

pentru că norocul doar odată vine.

C-are el o vorbă sfântă

care foarte îl încântă :

Să te-ntorci acasă cu desaga golă

este mare și neiertată greșeală.

 

Morala;

 

Omul, răul ce şi-l face,

nimenea nu i-l desface.

More ...

6.600 de kilometri

Ce mi s-a părut extraordinar astăzi, a fost o imagine al unui mesaj pe care l-am primit, via jumătatea mea, de la 6.600 kilometri distanță, de la "celălalt" capăt de lume: China.

Mesajul a fost scris caligrafic pe o bucățică de carton însoțită de un mic cănăfior de mătase de culoare albastră ca cerul, scris în limba engleză de o chinezoaică simpatică, prietena jumătății mele: "Pentru C., fie ca tu și familia ta să vă bucurați de o sănătate excelentă. Și toate lucrurile să meargă bine pentru tine."

Apoi cartonașul a fost atârnat de crengile unui copac aflat în plină stepă, astfel încât  vântul, de fiecare dată când va sufla, să șoptească, iar și iar, urarea... probabil un obicei de sorginte tibetană. În acest fel, au învățat oamenii din acel loc izolat de lume, departe de forfota marelor orașe, să onoreze o relație de prietenie, spunând vântului urările lor de bine - fiindcă am văzut crengile acelui copac pline cu astfel de cartonașe - prin intermediul cuvintelor, care, luându-și zborul către neant, vor împlini dorințe...

M-am oprit astăzi preț de o clipă din ceea ce făceam, gândindu-mă la rândul meu la o persoană pe care nu o cunosc, dar care mi-a transmis urările sale de bine, într-o formă absolut originală, pe care nu am mai întâlnit-o înainte... Îți transmit aceleași urări de bine, rostindu-le șoptit în mine, și cine știe, poate că vântul mă va auzi și le va lua cu dânsul, stârnind ușoare unduiri printre crengile copacului tău. Așa vei ști că mesajul tău a călătorit 6.600 de kilometri și a ajuns la mine...

More ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 17. Scrisoarea

Gabriel închise caietul. În următoarele pagini obținute prin procedeul de lipire a cuvintelor a dat peste un text fără niciun înțeles. Trebuia să se mulțumească cu atât. Se simțea om deasupra oamenilor. Oare îl așezase pe el Dumnezeu la răscruci de vieți pentru a descifra soarta semenilor săi, pentru a aduce lumină acolo unde era întuneric? Era doar o întâmplare că ochii lui au văzut ceea ce prin voința divină a fost un secret pentru alți ochi? Adânc cuprins de emoția lecturii amintirilor Iuliei, nu se simțea în stare să pătrundă mai departe în gândurile lui în ceea ce o privește. Așa că închise ochii și căută în subconștientul lui o portiță spre o altă întâmplare din multele care i se deschiseseră de către creator. Copii, femei, bărbați încercau să-i acapareze atenția izvorând dintr-o memorie vizuală pe care și-o exersase încă de când privea picăturile de ploaie care cădeau din streașină și le individualiza după formă și mărime. Printre chipurile care defilau prin fața ochilor minții își făcu brusc apariția un mic clovn de lemn îmbrăcat într-o bluză albastră încheiată cu nasturi mari, albi. Se ridică brusc și începu să se plimbe agitat prin cameră. Vorbea singur căutând un eveniment din trecutul timpului.

— Doamna! Asistenta șefă! Clovnul din fotografie. Dar unde încă? Unde?

Acea imagine nu apăruse pentru prima dată în fața lui doar în biroul asistentei șefe. Ea doar se revigorase în memoria lui peste o imagine existentă a cărei origine îi scăpase atunci și pe care încerca acum să o lege de o altă persoană. Brusc lucrurile se legară. Era o singură diferență. În urmă cu șase ani văzuse acel clovn din poza Doamnei. Doar că nu avea pe cap conul roșu. Să fie oare conul lipsă chiar conul aflat pe biroul asistentei șefe? Să fie oare acea studentă din Emirate care îi spusese că s-a născut în România, dar nu ştia româneşte, chiar fata Doamnei? Făcuseră schimb de adrese, deci nu trebuia decât să-i scrie și să aștepte. Era cea mai bună cale de a se desprinde pentru moment de impresiile puternice generate de amintirile Iuliei, ajutând mintea să aștepte sedimentarea acestora pentru a putea fi ulterior exploatate corespunzător în beneficiul tratamentului pacientei.

Începuse să scrie febril. Puse apoi scrisoarea în plic și se pregăti să-l închidă. În ultima clipă i se păru că amintirile fetei despre copilăria din România puteau fi umbrite de timp și poate ar fi necesar un impuls vizual pentru reîmprospătarea memoriei. Se hotărâ pe loc să trimită și fotografia. Va fi doar un împrumut. Adăugă la sfârșitul scrisorii:

Îți trimit și o fotografie pentru a te ajuta. Dacă nu te recunoști în ea te rog să o trimiți înapoi. Asistenta șefă nu mă va ierta dacă nu i-o înapoiez.

Se întoarse la spital și își continuă munca de detectiv sub acoperire subtilizând fotografia din cabinetul asistentei șefe.

A doua zi, tot spitalul fierbea. La raportul de gardă, asistenta șefă era răvășită. Abia șoptit, reuși să îndruge câteva cuvinte.

— Aveam pe birou o fotografie cu fiica mea. Dimineață nu mai era la locul ei. Vă rog, dacă știți ceva, să-mi spuneți. O vreau înapoi. Nu este o glumă bună.

După un moment de tăcere în care medicii se priveau unii pe alții mirați, doctorul Gabriel rupse tăcerea:

— Poate când s-a făcut curățenia, a căzut și a ajuns la gunoi. Sunt convins că o să fie găsită și vă veţi recupera fotografia.

Apoi adăugă mai încet:

— Poate și fiica.

Doctorița Zamfirescu îl urmărise cu atenție. Învățase în cele câteva luni de când doctorul Gabriel venise la spital că nimic din ce era legat de persoana lui nu părea a fi întâmplător. În plus intuise foarte bine că doctorul mai adăugase ceva la ceea ce spuse doar pentru urechile lui.

— Doctore Gabriel, vă rog să veniți câteva clipe în biroul meu.

O urmă pe doctorița Zamfirescu. Rămase în picioare. Parcă mai ieri intrase pentru prima oară în acest birou.

— Așezați-vă, doctore!

— Mulțumesc.

— Aștept.

— Nu înțeleg.

— Cred că înțelegeți foarte bine. În ce v-ați mai băgat?

— Eu? În nimic. Continui să caut contextul în care boala Iuliei a apărut și s-a agravat. Am reușit să descifrez o parte din scrierile ei din acel caiet.

— Mă bucur. Așteptăm să aflăm și noi care sunt cauzele și să putem, în sfârșit, stabili o conduită în tratamentul ei.

Gabriel dădu înapoi. Nu ar fi vrut să dezvăluie tuturor amintirile Iuliei înainte de a putea singur să-și facă o părere. Simțea că acele pagini rămase încă nedescifrate sunt esențiale. Scrierea amintirilor după pierderea părinților era o dovadă că mentalul ei era suficient de puternic pentru a nu fi cedat în fața germenilor moșteniți pe filiera maternă. Și apoi mai erau și relatările asistentei. Încă nu era sigur că cele două Iulii din spital erau surorile despărțite de tragicul accident.

— Nu știu. Scrierile se referă la perioada copilăriei. Nu cred că sunt relevante. Povestește cum și-a pierdut mama, în condițiile unui tată inexistent. Cel puțin în acte.

— Parcă spuneați ceva despre metoda de investigare pe care ați abordat-o în acest caz. O abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială. Toată întâmplările din viața Iuliei pot fi germeni ai stării ei mentale.

— Da, așa este, aveți dreptare. Ar mai fi unele aspecte pe care vreau să le aflu pentru a avea întregul. Mă refer la semnul de pe mână. Acea cruce care sunt convins că nu a fost arsă voluntar pe braț.

— Ați avut și aveți în continuare sprijinul meu pentru investigarea acestui caz. Dar nu despre Iulia era vorba acum. V-am chemat să-mi explicați de ce ați luat fotografia asistentei șefe.

Doctorul Gabriel știa că nu va ieși din acest birou până nu va mărturisi totul. În plus, era un secret pe care dorea să-l împartă cu cineva. Și o persoană mai potrivită decât doctorița Zamfirescu nu ar fi putut găsi în spital. Era încrezător în demersul său, dar era și speriat de gândul că ar putea sădi o speranță care apoi să ducă la cea mai cumplită dezamăgire.

— În urmă cu câțiva ani am participat la un stadiu de practică în Anglia. Acolo am întâlnit o studentă din Emirate. Auzind că sunt din România, a venit și mi-a pus tot felul de întrebări. Spunea că s-a născut în România dar că nu-și mai amintește prea multe despre copilărie. Am întrebat-o dacă mai are rude aici. Spunea că mama ei a murit. Că a fost arestată pentru că a colaborat cu un spion și, la scurt timp după eliberare, a murit. Când am văzut acea fotografie pe birou și am aflat povestea Doamnei, am avut vaga impresie că acel clovn îmi era cunoscut. Sigur putea fi o jucărie văzută într-o vitrină. Dar aseară, mi-am adus aminte că ce văzusem eu la studenta din Emirate era un clovn asemenea celui din fotografie dar căruia îi lipsea ceva.

— Ce anume?

— Acel con roșu care se găsește pe biroul Doamnei.

— Și ce ați făcut?

— Am scris colegei mele și am împrumutat fotografia. Am pus-o în scrisoare. O să o înapoiez imediat ce voi primi un răspuns. Am și speranțe, dar și îndoieli.

— Metodele dumneavoastră nu sunt deloc ortodoxe. O să așteptăm împreună răspunsul. Sper să vină cât mai repede.

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍