Lumea ideală sau Visul efemer

femeia leprosului, când L-a văzut

pe Iisus,

a luat mirul și L-a uns

pe tot corpul Lui,

pentru ca să fie pregătit

de moartea iminentă.

în fiecare casă văzut-am pe moarte,

dar nu se alipește de mine,

că nu mă cunoaște.

găsit-am un mir dintr-o cămară

părăsită de oameni

și mi-am uns fruntea.

vine la mine moartea,

care era groaznică

dar acum este splendidă,

și se atinge de mine

ca pe un mire demult așteptat.

Pantera neagră m-a luat ca o pradă

în junglă senzuală

cu parfumul și peisajul mirific

pe care se poate de văzut numai o dată.

Sunt încătușat de ea, mi-e greu să mă mișc,

simt cum fiorul mă cuprinde brusc

cu gândul de o moarte iminentă și crudă,

dar îmi place de ea,

de pantera neagră.

Ea m-a vrăjit complet

și nu pot face nimic.

Practic mi-am pierdut gândul

și am rămas lângă dânsa

și îmi place de ea,

de colțurile ei albe și de ochii ei albaștri.

Vreau să rămân aici și azi, și mâine,

iubita mea panteră,

să te privesc și să te simt

în trupul meu efemer.

Îmi place de tine,

pantera neagră,

pantera puternică.

Fulgerul și cutremurul erau amicii mei

de când pășesc pe covorul gri,

plin de noroi și schițe moarte

și tare îl prețuiam, de nu mai puteam.

Culorile se ascundeau sub umbră,

lor era frică să mă vadă, ucigașul lumii,

care păream să fiu pregătit de un război,

să ucid totul și să rămână cenușă.

Așa a dorit zeul în mine - diavolul -

înainte să te întâlnesc la un parc,

lângă un stejar care ne acoperă cu frunzele

de arșița ce mistuie iubirea.

Eu nu-mi cunosc numele și trupul,

nici măcar mâinele nu se cunosc.

Ochii-mi sunt diferiți de toate,

percep culorile și lumina Soarelui.

Stelele se bucură de un nou prieten

pierdut într-o peșteră nemărginită

ca un artist fără scop, fără viață.

Și cine este autorul cărții noi?

Tu ești cea care m-a scris cu pana dragostei,

cu buzele nemușcate și cu pielea catifelată?

Tu m-ai înviat din moartea crudă,

tu mi-ai schimbat gândul,

tu mi-ai schimbat inima,

tu mi-ai schimbat viața,

tu mi-ai schimbat trupul…

I

De-a lungul timpului mă omoară

un parazit,

care strecoară în mine ca într-un nisip,

unde răspândește vipere -

bacterii -

otrăvitoare pentru mine

fără empatie,

fără părere de rău.

II

Bacterii își caută bârloguri,

dar nu le găsesc.

Nici nu trebuie, că au făcut gropi adânci

în creierul meu.

Simt cum mă sugrumă bacterii,

însă nu pot merge la doctor

să-mi scoată boala care mă ucide.

III

Iritarea absolută persistă

în vecie,

din cauza gândurilor

ce rup contactul

între mine și sufletul.

IV

Blestemați de demoni

nu vor aduce pace în casele noastre.

Or arăta subsolul nopții

unui copil

și, treptat, îl vor atrage

arătând făcliile stelelor

care nu se sting niciodată.

Dar copilul dorește încă,

și încă, și încă!

Și ce-i cu dânsul?

Mort…

V

Gândul omoară pe un om

și naște

pe un demon.

Evoluția utilă și justă

pentru mine

nu este.

Viața pe câmpul morții nu este

și nu va fi.

VI

Pentru ce sufăr? Ce-am făcut?

Copacul otrăvitor se înalță

și nu pot să-l tai,

tulpina e prea groasă,

groasă cât un munte

din Cernăuți.

VII

Sufletele moarte

plutesc pe străzile uriașe,

ținându-se de mână

ca oameni indiferenți

și orbi.

Cenușie-i poporul

și nu se schimbă defel!

VIII

O, Soarele și Luna!

Unde sunt razele voastre albe?

Ele sunt furate

de atâția ani

și nu le-ați găsit?

Dezamăgit…

Sclipirile voastre salvau sorțile

și speranțele,

dar acum nu-i nimic,

nu-i nimic aici.

IX

Văd universul - o celulă infinită

și gri -

pregătită pentru cei vii

și colorați de viață.

Nimănui nu-i trebuie floarea și apa,

doar seceta.

X

Tragedia, ce este

aici, în mine și în preajma mea,

s-a început de la nașterea

parazitului,

care a strecurat în mine ca într-un nisip,

unde a răspândit vipere -

bacterii -

otrăvitoare pentru mine și pentru tine

fără empatie,

fără părere de rău.

Îl văd din nou, era vremea să-și facă gogoașa. Îl descopăr într-o ceșcuță

pe un raft dormind. În casă mai era și fiul meu cu prietenul lui, jucau șah.

Au văzut și ei minunea. Ne era simpatic și mai ales așteptam ce va urma.

       A fost o vreme, când nu l-am mai văzut. Îi simțeam lipsa. Într-o zi apare...

Era altcineva... era un fluture deosebit de frumos, energic, mă căuta pe mine ...

sau pe cineva? Mai crescusem viermi de mătase, dar în condiții normale.

Știam ce urmează! Bietul fluturaș...E ra îmbrăcat în culori vii, lucitoare.M-a tratat

ca pe-o cunoștință veche, mereu pe lângă mine.Știam că sacrificiul fluturașului 

nu duce la nimic. El, ea, avea nevoie de un partener sau parteneră, altfel nu pot 

lăsa urmași, sacrificiul, zbuciumul era zadarnic.În primele zile a fost energic, agitat,

mereu căuta ...ce?

        Nu mai căuta hrană ...apă...cât va rezista? Devine abătut, îmi era tare milă de el.

Se așeza în palma mea și parcă plângea...da, după un partener ce nu mai venea...

Cu ultima sforțare a expulzat un jet de ouă. Deci ea își aștepta perechea să-i binecuvânteze

viitoarea generație ... dar nu a fost așa....ea a murit...Aveam ambalajul de la  un mârțișor....

Era potrivit de un sargofag...și l-am păstrat ca pe un bibelou.

Mi-e ciudat să mă gândesc la copilărie, acum, ca om mare. La fel de ciudat cum îmi părea, când eram copil, și mă gândeam la cum o sa fiu, cum o să arăt, cum o să gândesc eu ca adult. E-he!, dacă aș fi știut eu pe-atunci, pe unde o să mă poarte pașii prin lumea asta largă, pe unde o să-mi zboare gândurile, cât de departe...

... ce ecouri stranii aveam să stârnesc cu pașii mei, tulburând tăceri de catedrale vechi și înalte, sau tăceri murmurate în surdină de palate, sau valuri de topaz de mare caldă, sau de ocean adâncit în albastru...

... și cât de diferite sunt gândurile mele de-acum, față de cele pe care mi le imaginam cu mintea mea de copil de-atunci, încât, uite, acum as vrea să mă întorc către căpșorul bălai să-i zic:

- 'geaba te încrunți fără rost, copile! Umbra ta de-acum va crește nemăsurat cu timpul, încât vă atinge fără îndoială vârfurile degetelor mele de la picioare, așa, ca un val cald care îți învelește cu grijă tălpile... simți și tu? Căci doară împărțim aceeași umbră...

Dar copilul cu părul bălai și obraji bucălați, tace. Nu mă aude... se risipește în ochii mei ca un abur tremurător și subțire, și rămân iarăși singur, cu umbra mea...

Oh, cât aș vrea să pot să dau timpul înapoi, să mă întorc la umbra aceea mititică, la seninul din ochii mei de-atunci, la râsul meu cristalin de-atunci, la mâinile mele mici de-atunci, care n-aveau suficientă forță să țină timpul pe loc, dar care făceau ca norii să se risipească din calea soarelui târziu de după acele amiezi...

Mi-e dor de mine, de cel de atunci, de zgaibele de la genunchi și de râsul cu plânsul, cu lacrimi mici în colțul ochilor, pe care atunci nu le știam că sunt de fericire, de somnul adânc și netulburat de griji, de visele pe care le-am visat cândva...

În răcoarea catedralei, la umbra arcelor de piatră ce se sprijină grațios pe o pădure împietrită în coloane zvelte și înalte, în fața unui altar scânteind în aur pur, purtat pe umerii celor patru regi ai Leonului, Aragonului, Castilliei și Navarrei, se află catafalcul înveșmântat în catifea al celui mai de seamă explorator, cel care cercetând o cale nouă către Indii, avea să descopere, traversând cu curaj Oceanul, Lumea Nouă...

Apoi, sub un soare uscat și nemilos, am urcat cu greu Turnul Giraldei ce umbrește catedrala Sevillei maure... La picioarele noastre s-au rostogolit fără sfială comorile unei Lumi Noi, înfrântă de o Lume veche...

Nu pot să-mi scot din minte grandoarea mormântului lui Columb - demnă de un rege - și nici sfeșnicele din argint masiv din care izvorăsc razele zeului soare astec. La fel cum nici nu am să pot uita vreodată altarul central din aur, înalt cât un munte... scânteind în aur precum unul... bogăția unei națiuni înfrânte așezată la picioarele Los Reyes Catolicos - Ferdinand y Isabel - a căror morminte le-am văzut deasemenea dantelate din marmură albă...

M-am așezat la umbra unor portocali înfloriți și îmbătat de parfumul lor, sorbeam încet un ceai rece de roibois. Cum aș putea să uit adierea încărcată de mirosul zecilor de mirodenii care îmi fremătau plăcut nările? Nici nu mai știu cum am descoperit acea mahala antică cu magazinașe întunecoase și înghesuite unele într-altele, pașii ducându-mă într-acolo în mod aproape instinctiv, înspre cartierele cu arhitectură maură...

Și-apoi piața semicirculară de faianță, deschisă soarelui - care între timp se mai domolise nițel - umbrită în mod fericit de turlele primăriei de faianță colorată în nuanțe de galben și albastru... aici ne-am odihnit picioarele greu încercate de atâta umblet, savurând un sorbet de înghețată...

- Spune-mi, copile, ce ai visat?

- ... se făcea că am văzut mormântul celui mai mare explorator al lumii și apoi am urcat în turnul lui de aur până la soare și înapoi...

Ne-am știut atunci - cum aș fi putut? - că peste ani, visul meu avea să se împlinească lumină...

Doamne, ce mai așteptam pachetul de la mătușă-mea, atât de greu venea!, încât cercetam căsuța poștală în fiecare zi, în speranța înștiințării de la poștă: ați primit coletul... vă așteptăm la poștă între orele...

Cred că ajungeam și cu jumătate de oră înainte ca ușița ghișeului să se deschidă și o doamnă blazată cu priviri întotdeauna suspicioase, să-ți smulgă înștiințarea din mâinile tremurânde de emoție, ca mai apoi să caute îndelung "în spate", coletul mult dorit...

Îl primeam cu brațele deschise, simțindu-mă mai degrabă ca fata babei, decât ca cea a moșului, așteptând un pachet cât mai mare, și mă simțeam mereu dezamăgit dacă pachetul nu avea dimensiunile măcar pe jumătate cât le potriveam eu în imaginația mea...

Zburam literalmente cu pachetul în brațe până acasă, știind oricum că trebuia să mai așteptăm câteva ore până când veneau acasă adulții, să-l desfacem împreună și să împărțim bunătățile pe care mătușa cu siguranță ni le pregătise.

Odată desfăcut, după un inventar riguros al comorilor, urma împărțeala: cupoanele cu materiale strălucitoare greu de găsit în comerțul comunist, dar absolut necesare toaletelor feminine pentru nunți și alte zaiafeturi, pungi cu cafea arabica, cutii cu ness și cartușe cu țigări Kent și Marlboro, marfă rară destinată șpăgilor pe la doctori, și nu pentru consum propriu, pungi cu vegeta și cosmeticale nou apărute dar care nu se găseau în comerțul local, precum săpunurile și deodorantele "Fa". 

Și în sfârșit dulciuri pentru noi: pliculețe cu praf de suc de portocale și lămâi, sucuri instant ce mergeau bine cu apă minerală sau sifon, tablete de ciocolată, pachete cu gumă de mestecat ce imitau țigaretele și care conțineau ca "surprize" cărți de joc, și ei bine, celebrele alune Kiki-Riki, care erau atât de bine prăjite cu sare, încât chiar dădeau savoare filmelor western de sâmbătă seara de după "Teleenciclopedia".

Îmi amintesc nerăbdarea, o încerc și acum cu fiecare Ajun de Crăciun, sau zi de naștere, acea emoție stăpânită-n frâu, ca încântarea să fie reală, formă maximă de respect pentru cel care dăruiește. Dar îmi place și să fac cadouri. Să ghicesc cu mult înainte dorințe și să le împlinesc, astfel încât surpriza și încântarea să fie maxime, bucuria celui dăruit să fie măcar un pic, așa, și a mea...

Pentru că, da, am încercat și gustul amar al dezamăgirii, când odată intrat în adolescență, cadourile de Crăciun au devenit mai degrabă simbolice spre deloc, Sărbătorile de Iarnă se desfășurau mai degrabă sub zodia lucrului care trebuia făcut, bucuria cadourilor pălind de cele mai multe ori sub imperiul necesităților decât cel al dorințelor.

Așa că, uneori, când deschid o cutie veche sau simt miros de cafea tare, prefer mai degrabă să mă trezesc zâmbind fără să vreau, decât să simt apa searbădă a regretelor. Parcă aud iar foșnetul coletului desfăcut, glasurile amestecate, nerăbdarea noastră cumințită cu greu. Și-mi dau seama că nu pachetul în sine era bucuria, ci felul în care așteptam împreună, felul în care împărțeam și gustam totul ca pe un miracol rar.

Poate că asta a rămas în mine cel mai puternic: nu lucrurile, ci lumina aceea din ochii noștri, suspansul curat al copilăriei, fără umbră de teamă că vom greși sau că nu va fi destul.

Lumina aceea… o voi purta mereu în mine. Și uneori, când viața își pierde gustul, deschid în gând un alt pachet imaginar, venind de departe, cu alune sărate, gumă de mestecat și surprize fără preț. Iar în clipa aceea simt că timpul se dezleagă, și pentru o secundă redevin copilul care aleargă spre casă, cu brațele pline și suflet ușor.

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open-space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Uite, în ultima vreme, simt tot mai des cum protestează mușchiul ăsta pe care mulți îl numesc "inimă", chiar sărind cu câte-o bătaie, unii numind-o chiar "strângere de inimă"... căci multe rabdă într-o viață de om, și bune, dar mai ales și rele...

Că așa-i omul: mai degrabă ne-aducem aminte de-amarul, decât de dulceața trăirii, fiindcă ce-i drept, dacă este mai mult amar, cum altfel? Că nimeni nu e nebun să ofteze la bucurie și să se bucure la tristețe. Doar inima, nebună cum e ea, nu știe: își sare bătaia și la bucurie și la tristețe, "durerea" ei este aceeași... capul îi spune ce și cum... să bată mai repede, sau mai încet...

Că nimeni, n-a reușit să spuie unde sălășluiește sufletul omului: în inimă sau minte. Eu zic că mai degrabă în inimă, că acolo săgeată fiorul... dar parcă și în minte, că și acolo poate să înghețe... 

Azi, e greu... Tot mai grea ieșirea din iarnă, timpul se scurge greu, uleios, târându-mă după el, furându-mi vioiciunea tinereții și lăsându-mi în loc amărăciunea senectuții... troc pe care în tinerețe, nepăsător, nu-l înțelegeam, dar pe care, azi, îl scrutez în ridurile pe care nu le mai citesc dimineața în oglindă...

Iară inima, ce zice și ea? Ce să zică, plânge în asistola ei și-i zice minții să uite de tinerețe și să accepte grizonatul fir al vieții. Că doară așa i-e dat omului: să-i pese doar când îl doare... să ignore adevărul și realitatea, să le vadă cu ochii tulburi, după un timp, care nici el nu mai este...

Că după atâta amar adunat, cum poate mușchiul ăsta să nu se strângă în durere, doar-doar, mintea să-i deie ordine trupului să se mai hodinească oleacă din alergătura lui cea de toate zilele... Că nu poate omul să-și dorească mai mult timp cu sănătate, belșug și tinerețe, decât lucrurile cu ce se-nconjoară, hainele cu care se-mbracă, sau mâncarea pe care o mănâncă...

Uite, inima asta îți spune curat: că de multe ori, pierdută i-a fost cumpătarea și acum plătește... Minții ce-i pasă, a primit ce-a cerut. Numai inima, săraca, are de tras... Că parcă tot în inimă s-acunde la necaz sufletul greu al omului...

Amurgul începu a-şi face simţită prezenţa, zvârlind înspre cer o infinitate de nuanţe portocalii ce se îmbinau plăcut privirii mele cu albastrul senin al cerului. Am făcut focul şi am aşezat în proţap peştele curăţat, aşteptând să se gătească. Aveam de gând să mănânc vreo două-trei fileuri de cod, asezonate cu napi copţi şi biscuiţi marinăreşti. Chiar mă gândeam să stropesc această cină şi cu câteva înghiţituri bune de vin: meritam din plin acest răsfăţ, ţinând cont de munca obositoare a zilelor trecute.

Stelele începură a licări, discret la început, apoi din ce în ce mai vizibil, iar o lună mare, rotundă şi argintie răsări din ocean, străluminându-l şi poleindu-l cu mii de alte steluțe argintii, ce făceau ca valurile să pară magice, zgomotul lor ritmic calmându-mi nervii şi relaxându-mă peste poate.

Stăteam tolănit pe spate, cu mâinile împreunate pe ceafă, cu ochii îmbătaţi de stele şi ronţăind un fir de rozmarin, mă bucuram de moment, fiind mulţumit şi împăcat cu mine însumi. La un moment dat, ca la un semnal, ţărmul oceanului prinse a fi luminat de mii de fiinţe microscopice şi fosforescente, incendiind literalmente linia ţărmului. Acum, în apa limpede a oceanului, nu se mai oglindeau doar stelele. În faţa mea se desfăşura un spectacol de lumini colosal: era ca şi cum un foc de artificii ireal avea loc nu pe cer, ci în apă, inversând percepţia normală a lucrurilor. Pesemne că era acea perioadă a anului în care fitoplanctonul, stresat de valurile blânde, sublinia cu mii de luminiţe albăstrui linia subţire a valurilor ce se topeau la ţărm.

Un ocean de stele, adormit sub un cer frânt de stele. M-am ridicat, impresionat de feeria momentului şi am început să mă plimb pe ţărmul oceanului. În urma mea, fitoplanctonul umplea cu luminile miilor de steluţe albastre urma paşilor mei, ca mai apoi oceanul să le stingă, să le anuleze. Mă simţeam ca şi cum trăiam pe viu un vis, ireal, imaterial şi totuşi palpabil, senzaţiile fiindu-mi şi mai mult copleşite de o linişte nefirească, magică. Aflasem de acest fenomen din auzite, dar nu-l văzusem niciodată, iar acum trăiam, fără urmă de îndoială, unul dintre cele mai frumoase momente avute de mine pe insulă.

Mut de uimire în faţa acestor frumuseţi naturale ale insulei, stăteam şi ascultam muzica divină a valurilor. Părea că însuşi Demiurgul dirija acest spectacol de lumini şi sunete, dar oare cu ce scop ascuns? Care era preţul pe care trebuia să-l plătesc pentru un asemenea concert? Fiindcă eram conştient — învăţasem din experienţa mea pe insulă — că întotdeauna există un preţ de plătit. Atunci, mi-a trecut prin minte că insula, întocmai ca o fiinţă vie, ca o femeie neasemuit de frumoasă, încerca să mă farmece, iar eu trebuia să-i cad pradă acestor farmece, rămânând prizonierul ei pentru totdeauna!

Sărmană făptură! Aproape că-mi era milă de ea — atâta efort în zadar! Însă nu credeam să existe suficientă frumuseţe pentru a-mi anihila pentru totdeauna dorinţa mea de libertate, de a evada de pe insulă! Într-adevăr, ceea ce vedeam întrecea orice imaginaţie. În locul meu ar fi trebuit să fie un pictor sau un poet care să descrie cu cuvinte potrivit meşteşugite, sau în culori măiestrit amestecate, ceea ce vedeam şi simţeam eu acum. Desigur că nu eram insensibil la atâta frumuseţe, dar dacă circumstanţele aflării mele pe insulă ar fi fost cu totul altele, poate că aş fi putut să apreciez cu mult mai multă dezinvoltură spectacolul deosebit care încerca din răsputeri să-mi îmbete simţurile.

Uneori, cuvintele sunt mult prea sărace spre a exprima stări sufleteşti care mi-au fost stârnite de furtunile ce mi-au măturat sufletul. Aceste furtuni, stârnite sau nu de ceea ce vedeam, simţeam sau doream, trebuiau, ca orice alte furtuni, să se sfârşească cumva. Dar întotdeauna sufletul meu a depins de finalitatea lor. Devastator, cu urmări adânci, sau liniştit, fără urme perceptibile asupra subconştientului meu.

Era clar că lumina vie a fitoplanctonului avea să rămână în memoria mea ca o amintire liniştită, calmă, frumoasă. O furtună de emoţii stârnite în sufletul meu de mult prea-plinul frumosului naturii sălbatice. O gamă de senzaţii unice, irepetabile, implacabile. Într-un final, retina ochilor mei a început să se revolte în faţa acestor frumuseţi unice. Trebuia să mă desprind cumva, să adorm, să depozitez aceste amintiri pentru mai târziu, să pot să le preţuiesc aşa cum se cuvine, ca pe un lucru scump. Dar eram eu, oare, treaz? Sau visam? Sau mă aflam zvârlit într-o visare profundă, imposibil de deosebit de realitatea însăşi? Cum puteam şti? Cine putea să-mi spună, dacă sufletul meu reverbera în faţa unei frumuseţi adevărate, reale, sau totul era o plăsmuire, un rod al imaginaţiei mele, al minţii mele obosite şi tracasate de ultimele evenimente care şi-au lăsat, în mod evident, amprentele în viaţa mea?

Răspunsul avea să mi-l dea tot oceanul. Semeţ prin însăşi imensitatea sa, tăcut, calm, roditor, înţelept, divin. Drept sfătuitor. Şi justiţiar. Mă uitam la această întindere albastră, apelând la clemenţa lui, realizând, în sfârşit, că dacă insula îmi era temniţă, atunci oceanul îmi era neîndurătorul paznic al închisorii mele. El era torţionarul frământărilor mele interioare. El era cel care zornaia lanţul pe care se aflau cheile izbăvirii şi eliberării mele. El trebuia înfrânt, dar nu oricum, căci această imensitate albastră nu era uşor de învins. Trebuia să-l păcălesc, să-l ademenesc, să-l vrăjesc, să-mi apăr cauza astfel încât el însuşi să mă elibereze din propria lui voinţă, căci lui trebuia să-i dovedesc că eram încarcerat pe nedrept în acest paradis, şi că nu trebuia să se îndoiască în niciun fel de nevinovăţia mea. Nu trebuia, sub nicio formă, să-i cedez farmecului său, ci dimpotrivă, el trebuia să mă considere în aşa fel încât eliberarea mea trebuia să devină o certitudine, un fapt de necontestat, un gest care trebuia făcut fără alte amânări sau puneri în întârziere.