Dizertații

Sărutul tău mi s-a înfipt în creier

ca un cui ruginit

simt deja bacteria Clostridium tetani

agățată de un neuron

infectându-l

aroma de fruct exotic a gurii tale

încă mă urmărește

doctorul mi-a mai dat o lună de trăit

nimeni nu se încumetă să-mi facă o intervenție pe creier

cineva mi-a sugerat ca remediu hipnoza

altcineva ștergerea memoriei

însă niciuna dintre sugestii nu mă încântă

vreau să-l păstrez...

adesea îți poți permite să nu fii cel din C.V.

atent la detalii

scorțos

cu morgă

și să fii cel lăsat de mama Natură

care înjură

vorbește trivial

râgâie

își soarbe zgomotos cafeaua

e aproape imposibil să-ți trăiești viața numai în Conștiința de sine

estetic

și să nu dai o raită prin Subconștient

eliberat de constrângeri autoimpuse

fiindcă ele nu există în OM

la un moment dat nici nu-ți mai pasă

când constați că vecinul de la parter

își bate nevasta

și-i doctor docent

dăunezi altcineva spunea că n-ar trebui să ne legăm prea tare de lucruri

aceasta fiind o „sclinteală” nefericită a minții

că viața în cuplu e ceva perimat

și că ar fi mai bine să trăim cu toții în grupuri

ca la-nceput

e un punct de vedere

desigur

eu nu n-am mers cu gândul atât de departe

dar nici n-am aflat de ce au dispărut doinozaurii…

Mi-a trebuit o viață să înțeleg suferința unei păsări

cu aripile frânte,

crezusem că era o suferință ca toate altele,

nimeni nu moare suferind din prea multă dragoste

sau din prea puțină,

dimpotrivă,

suferința te întărește,

o pasăre însă nu se poate împăca ușor cu ideea

că a pierdut cerul,

când te-ai desprins fie și o singură clipă din îmbrățișarea Pământului

nu mai ai de ales,

din clipa aceea aparții Cosmosului,

fără aripi o păsăre  moare de inimă rea

într-un ultim și cutremurător cântec,

Simfonia întâia pentru vioară și inimă a Cerului,

pe care o ascultăm cu toții, dar nu o înțelegem,

este, de fapt, un Marș triumfal al păsărilor cu aripile frânte,

precedat de aceeași Uvertură tragică în re minor

nesemnată de nimeni...

dacă mă-ntrebi de ce stau cu viața numai într-o jumătate de cameră

n-aș ști ce să-ți răspund foarte repede

probabil că o fac instinctiv

ca floarea soarelui

o fi și din cauza ferestrelor înalte

care îmbrățșează aproape erotic lumina

o fi și din cauza umbrei

a mușchilor de pe stâncile sufletului

a gheizerelor dispărute

.

e greu de spus

.

uneori aud sângele lovindu-se de malurile înghețate ale țărmului nordic

scrășnetul asurzitor al corăbiilor în canalele colmatate de gunoaile vieții

și oftatul tăcut al marinarilor aruncați peste bord

care-și dau sufletele întunericului

.

de nicăieri apar corbii

coioții

urșii polari

atrași de duhoarea liniștii

.

în jumătatea cealaltă de cameră putrezesc oasele pescărușilor morți

prin care fluieră vântul

.

destul de trist

.

nu-i deloc ușor să trăiești cu toată viața care ți-a mai rămas

într-o jumătate de cameră și o mie de fluturi

dacă mă-ntrebi

.

dar nu-i imposibil

.

astă noapte au urlat la ferestrele mele deschise spre ceruri

toți lupii din lume

și n-am putut să-mi opresc lacrimile

din calea inimii…

n-ai vrea decât să ajungi cât ma repede acasă

aventura ziliei printre atâtea lucruri lipsite de sens

e pe sfârșite

întrebările nepuse

ochii holbați

goliți de umoarea vitroasă

rămân fără răspunsuri și fără reacții

îmi aprind o țigară ca să nu fac un atac cerebral

.

și asist resemnat cum viața îmi așează pe umeri  tot cerul

în bătaie de joc

.

știind că nu-l pot lua cu mine-năuntru

.

unde să-nghesui atât infinit

atâta albastru

.

 abia mai este loc pentru o boare de aer curat

.

ultima frântura de liniște

rămasă de ieri

într-o cutie de chibrituri pe jumătate goală

nu mai are puls

.

disperarea se zbate ca o pasăre neagră

din colț în colț

.

de obosit ce sunt mă prăbușesc  între fotolii

.

voi fi foarte singur la noapte cu fâșia această de cer

năruită in prag

cu stelele aceste risipite pe deluri

cu lumina quasarilor triști înfiptă în gât

departe

foarte departe de țărm

.

n-a mai rămas nicun capăt de pod de unde s-arunci o ancoră…

a scrie în zilele noastre

este un fel de a-ți pierde timpul

nu mai citește nimeni decât clișeele de pe facebook

stereotipuri precum „bună ziua”

sau platitudini

un fel de filozofie ieftină despre nimic

într-o gramatică aproximativă

poezie albă

la propriu

cu poza personală aferentă

care ar trebui să acopere lipsa de idei

talentul

oricum acesta nu contează prea mult

criticii literari sunt pe cale dispariție

n-au mai rămas decât niște ipochimeni

jalnici

care scriu cronici pe bani mulți

și favoruri

ai zice că poezia a devenit apanajul femeilor

un mixaj siropos cu multe frustrări

și lacrimi

nimic nu mai este ce-a fost

anul 2000 a însemnat trecerea în mileniul 3

mileniul internetului egalizator

a telefonului mobil

a ieșirii din homo sapiens

și intrării în homo deus

non organic

ultima etapă a evoluției ființei umane

dar nu și cea din urmă...

Nu-mi cere să-mi calc pe inimă. Nu-ți pot deschide din nou sufletul

din carapacea tristeții.

Mai lasă-mă un an să-mi oblojesc rănile

mi-ar fi imposibil acum să te privesc în ochi cu mintea limpede,

există încă prea mult sânge la locul faptei

și prea multă confuzie.

Încearcă să înțelegi că dragostea mea e în stare de șoc

sub perfuzie,

probabil că n-o să-mi mai revin niciodată,

copilul nostru se va naște orfan într-o zi de duminică,

tu nu vei accepta să-i tai cordonul ombilical cu care s-a sufocat în timpul travaliului

și nu te va putea obliga nimeni.

Îl vei ține în viață doar ca să-mi amintești ce s-a ales din dragostea noastră,

oamenii vor întoarce capetele după noi siderați

nu vezi în fiecare zi o femeie trăgând după dânsa placenta cu pruncul înăuntru...

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

Vinul alunecă, mușcă și suspină,

Pe gât se strecoară, iar pielea-i divină.

Fiecare picătură-i șoaptă aprinsă,

Care te ține-n brațe, tăcută și stinsă.

Vinul vine când nu mai vin

Nici scuze, nici oameni, nici drum.

Din „a fi” face „a deveni”,

Din „prea târziu” face scrum.

Vise se-mpletesc în pahar, răsucite,

Roșu râde, alb suspină, amestecate.

Buzele tac, dar se-mpiedică ușor,

Și șoaptele se sting în foc de dor.

mușcătura lui Cerber e ca o semnătură pe gleznă

a morții

bătrânul Charon nu mai vede dincolo de maluri

și-mi  refuză bănuțul de aur

ca să trec Styxul

lăsându-mă zombi

nici om

nici înger

un fel de mort viu

strivit între două lumi închise ermetic

dac-aș putea mi-aș răcori nemurirea cu sângele tău

în semn de dragoste

dar nu pot

mușcătura otrăvită a lui Cerber mă arde cumplit

în flăcările nimicitoare ale disperării

zdrobește

iubito

porțile vieții ferecate în lanțuri

și vino s-alungi  vulturul care-mi sfâșie inima….

Si fiecare zi se scurge,

Făr’ să zâmbim sau să iubim,

Îngândurați și plini de teamă,

Uităm complet să mai trăim!

Uităm c-avem părinți sau frate,

Soră,bunică sau soție,

Ne cufundăm în griji și treabă,

Lăsând ce-i important pe mâine!

Mâine o să am timp pentru o rugăciune,

Cu siguranță și pentru o cină în familie,

Și timp pentru odihnă o să fie,

Uitând că mâine nu ne aparține.

Ce ne aparține este AZI,

Cei dragi,credința și prezentul,

Să învățăm să prețuim,

Să apreciem și să iubim

Căci doar așa știm că trăim!

Sunt momente în care gândesc cu inima și e frumos,

Și-mi amintesc... un simplu mesaj o făcea fericită

Acum lipsa ta sapă...și sapă un gol imens

Ce-l umplu scriind povestea noastră nesfârșită.

Sunt momente ...in loc să dorm... răsărituri prind în lacrimi

Nu am încetat să plâng din cauza poveștii noastre

Mi-s uneori nopțile pline de amintiri, de patimi

Și inima..în zori, n-ar vrea să se mai trezească.

Sunt momente când doar aș vrea să dispar

Atunci când ard de dor... și tu nu-mi simți căldura

Sau poate doar aș vrea să mă găsești aievea

Să mă împaci c-un vin și-mbrățisarea ta...