Dizertații

vâsleam pe sigurul lac înghețat

din acest arhipelag arctic al vieții

într-o barca a lui Noe

în care nu mai încăpuse nimic

în afară de noi

vâsleam în neștire

printre sloiuri rătăcitoare de gheață și foci cenușii

tu țineai cârma

ocoleai stelele și luna

căzute în apă

delfinii care luau în boturile lor umede

cerul

balenele  albastre

pitice

aisbergurile

toată viața ai ținut cârma

m-ai condus spre același golf al liniștii

deși eu mi-aș fi dorit

poate

largul

uraganele care bântuie oceanele lumii

peșterile cu desene rupestre

chiar și acum îmi încâlcești visele

răsucești gâturile albatroșilor căzuți

niciodată nu voi găsi in***cenzure*** Circei

odihna

sunt condamnat să vâslesc etern în aceleași ape

înghețate

să strâng în brațe aceiași urși grizzly

de mâine însă începe cea mai lungă

noapte polară…

se mai resoarbe o zi din buboiul acesta urât

denumit  viață

colcăie de puroi și se scurge în noapte

sufletul stă înghesuit într-o scorbură părăsită

abia respirând

îi simt lacrimile pe inimă

la ce bun acest chin

mă întreb

să-ți trăești viața ca o viperă

cu sângele rece

într-un tufiș

la ce bun tot acest zbucium

atâta pierdere de timp

pentru treburi atât de mărunte

precum serviciul

mersul la supermarket

păstrarea unei relații de suflet în contra naturii

când mâine sosește în sfârșit

primăvara

femeia cu ochi de smarald

în rochia ei albă de mireasă eternă…

nu mai am dureri să-mi dor nefericirea

m-am tot durut de când mă știu

acum ascult cum mă învăluie nemărginirea

și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu

stăpân pe ochiul bolnav de întuneric

eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul

lăsându-mă în centru altui cerc concentric

care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul

fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,

nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,

rămân mereu un punct neînsemnat pe margini

pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă

cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,

( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),

când ești atât de mic, un punct de referință,

sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui

Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,

cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos

cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine

care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os

de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,

care există-n tot ce ne-nconjoară

un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,

un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...

Septuagenarul Robert Comăniţă, de profesie cibernetician, îşi propuse în dimineaţa aceea caldă de toamnă târzie să nu meargă la institut. Ziua de 14 octombrie avea pentru el o semnificaţie aparte şi i-o dedica în fiecare an fratelui său geamăn, Vladimir, dispărut fără urmă acum treizeci de ani. Deşi autorităţile judiciare clasaseră dosarul încă din start, punând dispariţia pe seama unor „cauze necunoscute”, el îşi continuă propria investigaţie de-a lungul timpului până în acest 14 octombrie însorit, când socoti, ex abrupto, că sosise momentul să tragă nişte concluzii. În primul rând, trebuia să se decidă asupra unui lucru simplu şi anume dacă fratele său geamăn era mort sau nu. Faptul că acesta dispăruse subit, fără să lase cea mai mică urmă a trecerii sau morţii sale, acoperea ambele posibilităţi, înclinând însă mai mult spre varianta a doua. Un glas lăuntric, care la gemeni se manifestă extrem de profund, îi spunea că Vladimir nu era mort, ceea ce putea să însemne alte două lucruri: fie că fusese răpit şi ţinut undeva în sclavie, fie că el însuşi îşi regizase dispariţia şi trăia cine ştie unde sub altă identitate. De data asta balanţa înclina spre prima variantă. La drept vorbind, concluzia conturată cu ocazia primei sale investigaţii, imediat după dispariţia lui Vladimir, care nu excludea posibilitatea unei răpiri, se baza pe câteva date certe. Se ştia cu precizie că Vladimir plecase de acasă la unsprezece fără cinci, prezenţa sa fiind înregistrată de camera video de la benzinăria Helios, unde acesta alimentase la ora unsprezece fix. De la benzinărie până la institut  era o distanţă de circa zece minute cu maşina, însă camerele de acolo nu-i semnalaseră prezenţa nici înainte, nici după ora unsprezece. Cei aproape treizeci de kilometri de drum dintre benzinărie şi institut străbăteau o suprafaţă agricolă plană, cultivată cu grâu, nefiind o rută prea circulată. De jur împrejur, cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea decât o mare verde de grâu încolţit şi cerul prăvălit ca un clopot peste această mare. Cum să dispari într-un asemenea loc cu tot cu maşină şi să nu laşi nicio urmă? Fata de la benzinărie confirmase că-l văzuse plecând în direcţia institutului, iar un şofer de TIR, care circula din sens opus, observase şi el, undeva pe la mijlocul distanţei, un Porche roşu, decapotabil, „mâncând jar”. Ultimul element care-i întărise convingerea că fratele său fusese victima unui eveniment neobişnuit i se relevase din elicopterul Poliţiei, după un survol efectuat cu procurorul Mărgean. Nu-i spusese nimic acestuia, dar ochiul său experimentat de cibernetician depistase aproape de locul indicat de şoferul de TIR o zonă circulară în lanul de grâu încolţit, care contrasta izbitor cu restul. La o cercetare ulterioară, pe teren, aflase şi explicaţia acelei anomalii: zona circulară, cu un diametru de circa douăzeci de metri, era pârjolită, purtând amprenta unui obiect propulsat, care se aşezase şi stătuse ceva timp acolo.

     În timp ce-şi pregătea ustensilele pentru ras, tot mai greu de o vreme încoace, Robert Comăniţă se privi îndelung în oglindă. Albise cu totul, iar pomeţii obrajilor îi ieşiseră proeminent în afară. Îi apăruseră mii de riduri în jurul ochilor şi gurii, ba şi câteva cute groase, ca nişte şanţuri, de-a latul frunţii. Puncte negre, înconjurate de smocuri de păr, se vedeau ici şi colo pe nas, deasupra buzelor şi în josul bărbiei duble. Doar albastru marin al irisurilor i se păstrase intact, nealterat de trecerea timpului, amintindu-i de vremurile frumoase de altădată. Nici el, nici Vladimir nu fuseseră căsătoriţi, dar cunoscuseră şi avuseră zeci de femei, umblaseră prin toată lumea, se bucuraseră de cele mai mari onoruri în ţară şi străinătate, îşi trăiseră viaţa cu vârf şi îndesat. E drept că nu prea lăsaseră nimic în urmă, cu excepţia lucrărilor ştiinţifice, şi nu se prea gândiseră la viitor, crezându-se, probabil, invulnerabili şi intangibili, adică nemuritori.

     Îşi strânse obiectele de ras zâmbind. Întotdeauna când se afla în faţa oglinzii îl asaltau amintirile, dădeau buzna ca nişte hiene din lumea tăcută a uitării, şi de fiecare dată pierdea noţiunea timpului. Acum trebuia să se îmbrace pe fugă, să pornească maşina, tot un Porche roşu, decapotabil, apoi să refacă pentru a treizecea oară ultimul drum al lui Vladimir, încheiat  invariabil cu aceeaşi reculegere pioasă şi dureroasă.

     Opri mai întîi la bezinărie. Fata de altădată, acum o femeie în vârstă, înceată şi supraponderală, îi făcuse plinul în linişte, iar el îi lăsase câteva sute de lei bacşiş, aşa cum proceda de ani de zile, ştiind că o ducea foarte greu, după care ieşi în stradă. Drumul era pustiu şi trist, sufocat de buruienile uscate de pe margini şi de pe câmpul lăsat în părăsire, care se întindea de jur împrejur până la linia orizontului. Parcurse cei aproape cincisprezece kilometri lejer, fără să se intersecteze cu nimeni, şi parcă maşina direct pe câmp, în locul în care descoperise prima şi singura dovadă palpabilă legată de dispariţia lui Vladimir. Îşi începu reculegerea în maşină, ca de obicei, cu mâinile împreunate şi ochii închişi. La un moment dat auzi un ciocănit în geamul din dreapta şi înainte de a se dezmetici se trezi cu un bărbat tânăr alături, care semăna uluitor cu Vladimir cel de acum treizeci de ani.

     -  Păstrează-ţi cumpătul! îi zise acesta îmbrăţişându-l. Sunt eu!

     -  Doamne, au trecut treizeci de ani.

     - Nici măcar o clipă, râse Vladimir Comăniţă amuzat de uluirea fratelui său, poate doar o jumătate de clipă, ca să fiu mai exact! Iar acum, frate, spune adio Terei şi hai să pornim înaintea timpului!

     În clipa următoare mai văzu un obiect argintiu, sub formă de disc, având la bază un cerc de lumini multicolore, care dădea impresia că obiectul se mişcă, apoi îşi pierdu cunoştinţa.

n-ai cum să nu vorbești despre acel echilibru fragil

la limită

al omului care merge cu tălpile goale pe cioburi de sticlă

artistul din mine ar putea reprezenta această imagine izbitoare

 într-un tablou suprarealist cu accente pe culoarea verde a sângelui

neapărat verde

cunoscând spaima viscerală a ochiului la roșul aprins al hemoglobinei

și lipsa de reacție la verdele clorofilei

durerea îmi apare ca o problemă de percepție

în general se poate merge și pe tăciuni aprinși

pe sârmă

pe vârfuri de cuie

se poate chiar levita

cu ochii în buzunarele hainei

.

ca un șarpe hain care se târâie prin mlaștina cărnii

spaima-și-nfige dinții  în călcâiul drumețului

n-ai cum să nu vorbești despre puterea minții yoghinului

în fața obedienței gândului

artistul din mine ar ilustra un tablou clinic al fricii

sub forma unei fiole din sticlă brună cu adrenalină limpede

în gura șarpelui

.

ici și colo pe aleile largi ale liniștii

inconștientul se plimbă cu mâinile în buzunare

n-ai cum să nu vorbești despre spaimele ancestrale

ale ființei

sedimentate în creier

artistul din mine ar picta tabloul omului cu amigdalele-n mână

sărind într-o prăpastie..

trosnesc în gura sobei amintirile nearse

aburind ferestrele înghețate ale sufletului

atât de încercate de vânt

cămara uitării e plină de vreascuri uscate

rămase de anul trecut

puțin îmi mai pasă de crivăț acum

îmi pot savura

în sfârșit

cafeaua în liniște

și țigara amețitoare cu marijuana

cumpărată la negru

cândva

niciodată nu m-am simțit mai bine ca azi

rezident în propria-mi viață

am fost de prea multe ori chiriaș în viețile altora

în case întotdeauna prea mici

pentru confortul sufletului meu

cu apucături aristocratice

orice s-ar spune

nicăieri nu-i mai bine decât în brațele sufletului tău

în tine însuți

la focul mocnit al gândului...

dimineața asta e ca o lacrimă pe obrazul zilei

aproape că-mi dau și mie lacrimile

lumina ei mi se furișează în suflet

ca o femeie sfioasă

care dă cearșaful deoparte

și-mi pune capul pe inimă

în timp ce eu privesc uluit pe fereastră

cum apar

încet-încet din noapte

lucrurile cunoscute

copacii

păsările viu colorate

femeile somnoroase care-și plimbă câinii blegi printre blocuri

insectele cu instincte morbide

din conhortele înspăimântătoare ale morțiii

bufnițele alergice la culoarea albatră a cerului

furnicile care nu dorm niciodată

coțofenele îndrăgostite de propria imaginea din oglindă

fulgul de nea în cădere liberă

căruia îi trebuie aproape o oră să atingă Pământul

liliecii rătăciți în zori cu picioare atât de subțiri

încât mai au nevoie și de aripi

conform Genezei găina a apărut înaintea oului

ne amintește în fiecare dimineață cocoșul

așa cum ziua a apărut înainte dimineții și nopții

ca să nu mai orbecăim cu ochii deschiși prin jungla incertitunii…

Iată, pomii de pe cale ,

Acum au îmbătrânit,

Și tot ceea ce e-n vale,

E tăcut și liniștit.

Toată iarba dinspre vale,

Se aplecă obosită,

Toată floarea, în petale,

Se -nvelește amorțită.

Cerul, tot, este albastru,o marmură sidefie,

Și soarele o desenează,cu multă pudră aurie,

Oamenii au stat pe câmpuri,

Alții au stat pe ogoare,

Acuma o iau pe drumuri,

Le-a fost ziua bună,tare .

          - Rada Maria 6D -

Aud furtuna plângând
Îmi alină al meu gând:
Să plec de aici, departe,
Cu un stilou și-a mea carte.

"Într-o liniște profundă,
Doar cerul ce o alungă,
A mea fericire, al meu zâmbet,
Mi-e urmat de un regret.

Un izvor melancolic în ai mei ochi
Mă lasă doborâtă în genunchi,
Doar ploaia mă aude, mă-nțelege,
Și un loc printre nori ea îmi alege."

1. De când te naști și până mori 
2. Timpul îți mănâncă viața 
3. Sufletul îți dă fiori 
4. Când te trezești dimineața ! 
   
   
5. Viața pe acest pământ 
6. Te gândești cum s o petreci 
7. Și nu vezi cat ai crescut 
8. Timpul trece nu l observi 

Ani întregi fugeai la școală 

Cu ghiozdănelul în spate 

Și mâine de dimineață 

Te trezești la facultate 

De copil voiai permis 

Ca sa umblii cu masina 

Iar acum cum ți ai promis 

Te plimbi cu ea toată ziua !

Și timpul a tot trecut 

Din copil, ajungi adult !

La servici ai tot plecat 

Si o nevastă ai căpătat 

Nu trece mult și ea naște 

Chiar copilul mult dorit 

Iubirea din nou renaște 

Și așa am îmbătrânit !

De la copii la nepoți 

Bătrânețea a venit!

Parca ieri era copii 

Și astăzi am îmbătrânit !

Ce înseamnă să nu fi trăit, să stai în fața foii albe, singur și tăcut, să n-ai nimic de scris, de simțit, nici o rană, nici un trecut.

Să scrii în neștiință, cu mâna împrumutată, să descrii cum doare prima iubire, fără să fi avut o inimă frântă vreodată.

Să furi din sufletul altora câte-o fărâmă, să o lipești de tine ca pe-un bandaj, să crezi că vindecă, că doare, că te cheamă, deși n-ai sângerat.

Să revendici ce nu ți-a costat nimic, să scrii despre iubire ca un orb despre culori, să juri că ai simțit-o, că te-a rupt, că te-a schimbat, dar înăuntru e același gol nelocuit, neîncălzit, neîncercat.

Și totuși scrii. Și totuși paginile se înnegresc. Dar undeva, adânc, ceva știe că nu ești tu acolo, printre rânduri.

Că locul tău e alb. Că lipsești.

Că n-ai trăit niciodată.

Viața este un joc al magicului.

Începi prin a arunca zarurile.

Soarta ți-arată drumurile

Și intri în jungla destinului.

Sunt drumuri ce te îndreaptă

Spre poieni însorite,

Grădini înflorite,

Și speri că-i calea cea dreaptă.

Alte drumuri te-mping

Spre un imens deșert,

Unde totul este pe sfert,

Și miile de griji înving.

Poți ajunge în păduri tropicale

Unde bogăția naturii e-n floare.

Dar lupți cu liane și fiare

Să te menții pe această cale.