Unghiuri
de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,
în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor junghiuri,
(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)
cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.
dacă durerea este țipătul organului bolnav
ca un cuțit înfipt în șale, în diferite trepte,
cu unghiul nu-i atât de grav,
reflectă doar distanța fixă dintre două drepte
când o femeie se rezumă la un singur obiect,
eliminând din jur obiectele confuze,
avem de-a face, sigur, doar cu unghiul drept,
altfel ne-aflăm în fața unor unghiuri nule, ascuțite sau obtuze
nu mai vorbim când laturile ei comune,
(de-o parte și de alta-ntr-un moment!)
se întâlnesc cumva într-o comuniune …
și când apare pe ascuns un unghi adiacent
întreaga viață ne e trasată-n unghiuri,
alții le spun mai simplu colțuri sau colțare,
așa cum apa strânge toată murdăria-n grinduri
și noi ne-ngrămădim cu toată viața în tipare...
Poems in the same category
Undeva, pe o pagină
poetul trăise doar în mintea lui
de la naștere
într-o zi se gândise să iasă de sub opresiunea gândului
spera să întâlnească o femeie în carne și oase
(până atunci nu cunoscuse decât femei virtuale!)
dar îi era frică
mama lui își devorase soțul
pe tatăl său,
ca o văduvă neagră
la fel, bunica, mătușa Clarisse, toate femeile din familie
își devoraseră soții
cum să-și asume singur un astfel de risc, știind toate acestea
dar viața, viața își cerea drepturile
și în timp ce el își dădea sufletul în brațele soției sale devoratoare
nu reușea decât să-și smulgă unghiile din carne, cu dinții
scrisese ea în jurnal lângă o lacrimă...
Cel mai frumos loc de pe pamant
Cel mai frumos loc de pe pământ,pentru mine
Nu e mirifica pădure,nici țărmul mării,
E cămăruță in care creez vise,
Modelez gânduri,simt trăiri aprinse.
Cel mai frumos loc de pe pământ
E căminul in care sufletul îmi canta,
Unde iubirea strălucește.
Privesc pe geam nemărginirea zărilor
Și sublimul zbor al rândunelelor ,și zâmbesc:
Acolo unde trăiesc,simt și gândesc
E cel mai frumos loc de pe pământ..
"Unele amintiri nu se estompează, dar devin mai grele cu timpul."
Doi ochii vezi
Sau albaștri?
Un zâmbet viu
Și-o pălărie
Alcool și tutun
Pufuleți și înghețată
Zâmbete și râse
Glume, bancuri
și posne făcute
Acum se uită
Au murit
S-au prăpădit
Împreună cu a ta prezentă
Din păcate
S-au uitat
Ce-a fost frumos
A dispărut
La fel ca tine
Doar un nume a rămas
O poreclă
Și-o viață frumoasă
Plină de poveștii
De oamenii fericiți
S-a stins
Odată cu tine
Din culori
Au mai rămas doar nuanțe triste
Lacrimi și regrete
Vorbe nespuse
Promisiuni făcute
Amintiri nefăcute
S-au dus toate
Odată cu al tău nume
Zâmbetul s-a dus
A rămas la tine..
Gânduri din noapte
Râzi nebună viață,
Râzi de fericire.
Râzi nebună viață,
Râzi de clocotire.
Este-al vieții dar
Plin de desfătare.
Este-al vieții har
Plin de căutare.
Să dai mâna cu viața
Îți dăruiește în mosor ața.
La fel ca și-o cadână
Dorești ca să rămână.
De nu te ții de viață,
Totul devine ghiață.
Te lasă, te-abandonează
Și-n cale totul îți frânează.
Așa sfârșește individul
Cu sfânta, dulce viață,
Pământul înghițindu-l,
Rupând-ui-se firul de firavă ață.
Adu-ți aminte
Când grijile te-apasă greu,
Și sufletul îți e mereu,
În umbra unei zile-n nori,
Cu gânduri triste, trecătoare.
Adu-ți aminte, dragul meu,
Că totul este un ecou,
Al unui ciclu ne-nfrânt,
Ce-aduce soarele curând.
După ploaie, soare vine,
Și-n suflet iarăși e senin,
Natura-și spală-a ei suspine,
Și viața-ți dă un nou destin.
Chiar dacă-acum te simți pierdut,
Și-n lacrimi ochii ți-s scăldați,
Să știi că totul e trecut,
Și zorii noi sunt așteptați.
Căci viața-i roată ce se-nvârte,
Cu urcușuri și coborâșuri,
Dar după noapte, soarele răsare,
Și-ți dă puteri, noi înălțări.
Un iz de singular
Cu greu eu mai ridic din cap,
Privirea spre înaltul cer.
Căci azi, eu tot ce mai zăresc în faț,
Sunt umbra și picioarele.
Undeva, pe o pagină
poetul trăise doar în mintea lui
de la naștere
într-o zi se gândise să iasă de sub opresiunea gândului
spera să întâlnească o femeie în carne și oase
(până atunci nu cunoscuse decât femei virtuale!)
dar îi era frică
mama lui își devorase soțul
pe tatăl său,
ca o văduvă neagră
la fel, bunica, mătușa Clarisse, toate femeile din familie
își devoraseră soții
cum să-și asume singur un astfel de risc, știind toate acestea
dar viața, viața își cerea drepturile
și în timp ce el își dădea sufletul în brațele soției sale devoratoare
nu reușea decât să-și smulgă unghiile din carne, cu dinții
scrisese ea în jurnal lângă o lacrimă...
Cel mai frumos loc de pe pamant
Cel mai frumos loc de pe pământ,pentru mine
Nu e mirifica pădure,nici țărmul mării,
E cămăruță in care creez vise,
Modelez gânduri,simt trăiri aprinse.
Cel mai frumos loc de pe pământ
E căminul in care sufletul îmi canta,
Unde iubirea strălucește.
Privesc pe geam nemărginirea zărilor
Și sublimul zbor al rândunelelor ,și zâmbesc:
Acolo unde trăiesc,simt și gândesc
E cel mai frumos loc de pe pământ..
"Unele amintiri nu se estompează, dar devin mai grele cu timpul."
Doi ochii vezi
Sau albaștri?
Un zâmbet viu
Și-o pălărie
Alcool și tutun
Pufuleți și înghețată
Zâmbete și râse
Glume, bancuri
și posne făcute
Acum se uită
Au murit
S-au prăpădit
Împreună cu a ta prezentă
Din păcate
S-au uitat
Ce-a fost frumos
A dispărut
La fel ca tine
Doar un nume a rămas
O poreclă
Și-o viață frumoasă
Plină de poveștii
De oamenii fericiți
S-a stins
Odată cu tine
Din culori
Au mai rămas doar nuanțe triste
Lacrimi și regrete
Vorbe nespuse
Promisiuni făcute
Amintiri nefăcute
S-au dus toate
Odată cu al tău nume
Zâmbetul s-a dus
A rămas la tine..
Gânduri din noapte
Râzi nebună viață,
Râzi de fericire.
Râzi nebună viață,
Râzi de clocotire.
Este-al vieții dar
Plin de desfătare.
Este-al vieții har
Plin de căutare.
Să dai mâna cu viața
Îți dăruiește în mosor ața.
La fel ca și-o cadână
Dorești ca să rămână.
De nu te ții de viață,
Totul devine ghiață.
Te lasă, te-abandonează
Și-n cale totul îți frânează.
Așa sfârșește individul
Cu sfânta, dulce viață,
Pământul înghițindu-l,
Rupând-ui-se firul de firavă ață.
Adu-ți aminte
Când grijile te-apasă greu,
Și sufletul îți e mereu,
În umbra unei zile-n nori,
Cu gânduri triste, trecătoare.
Adu-ți aminte, dragul meu,
Că totul este un ecou,
Al unui ciclu ne-nfrânt,
Ce-aduce soarele curând.
După ploaie, soare vine,
Și-n suflet iarăși e senin,
Natura-și spală-a ei suspine,
Și viața-ți dă un nou destin.
Chiar dacă-acum te simți pierdut,
Și-n lacrimi ochii ți-s scăldați,
Să știi că totul e trecut,
Și zorii noi sunt așteptați.
Căci viața-i roată ce se-nvârte,
Cu urcușuri și coborâșuri,
Dar după noapte, soarele răsare,
Și-ți dă puteri, noi înălțări.
Un iz de singular
Cu greu eu mai ridic din cap,
Privirea spre înaltul cer.
Căci azi, eu tot ce mai zăresc în faț,
Sunt umbra și picioarele.
Other poems by the author
Alogaritmi
Nu mai aveam o lacrimă să plâng
mi-erau ochii uscați precum nisipul din deșertul Atacama
în timp ce gravitam pe-orbita sferică a unui gând
simțind cum mă pândește de pe margini teama
Treceau pe lângă mine quasari, comete, stele moarte,
spre cimitirul cosmosului, a-ntunecatei sale pegre,
în geometrii din cele mai abstracte
sau dispărând subit în găurile negre
Pierduses traiectoria inițială
și mă-ndreptam spre haos, fără un cuvânt
precum un Don Quijote de la Mancha, fără fală,
în lupta sa eternă cu morile de vânt.
din gândul meu, cu aripi de lăcustă,
asemeni neutronului dintr-un atom
am revenit încet-încet în lumea asta-ngustă,
în ciurul lui Eratostene, alogaritmul cel mai simplu pentru OM...
Mărturisiri
o vreme te-am tot căutat prin ganguri
mi-am zgârâiat retina de întuneric
am inhalat mirosul neplăcut al țigărilor de contrabandă
Cernobîl
și al prostituatelor îndopate cu hot dog și maioneză stricată
din rulotele de pe margini
întrebam drogații apatici dacă nu te-au văzut trecând pe-acolo
iar ei mă priveau din infernul lor de speranță cu ochi imobili
ca niște albușuri de ou aruncate-n tigaie „era pe-aici! nu-i asta?”
nu
aia era o curvă frivolă cu ochelari fumuri
în derivă
ăilalți
drogații pereni
cu ciroze în ultimă fază la creier
„artiști underground” furioși și promiscui
inadaptabili
habar nu aveau
nu mai erai de-a lor
lumile subterare se degradează dramatic în timp
coloanele vertebrale se strâmbă
te trezești într-o zi că-ți curge sânge din nas
faci cataractă
cineva trage apa mereu peste tine
canalizarea urmană deversează cadavre
n-apăreai nici la persoane dispărute
în evidența Poliței
( legea prevede trei zile în asemenea cazuri!)
nici la crime cu autori necunoscuți
dar n-am încetat să te caut
m-am dus și la singura morgă din oraș
deschisă publicului
am răscolit morții rămași în sertare
am înjurat medicii legiști în halatele lor verzi
mânjite de sânge
degeaba
nu apăreai nicăieri
poate că nici n-ai existat…
Indiferență
trecerea timpului îmi apare ca o exhibiție jalnică
ca o arătare a degetelor mijlocii de la ambele mâini
submultiplilor
secundelor frivole
(dansatoare de can-can burlesque
care-și ridică fustele la finalul spectacolului!)
minutelor grațioase în magicul lor
rond de jambe
orelor plictisite de ele însele
până la depresie
„ țineți aproape sau vă ia dracu!”
cum să nu alungi toți cucii insolenți din ceasuri
sau să nu smulgi limbile veninoase ale clopotelor
preafericitului Daniel
turnate în Austria
oare nu se poate trăi și altfel
în afara dictaturii timpului
boul acela cu redingotă și papion
care se-ntorce în fiecare seară pe șapte cărări
turează la maxim motorul bormașinii Bosch
made in Federal Republic of Germany
„ ca să știți și voi nenorociților!”
și-nfige c-o plăcere nebună burghiul în peretele nopții…
Claustrofobie
mi-e greu să-i descifrez pe oamenii politici
apar cât este ziua de lungă pe ecranele televizoarelor
la concurență cu reclamele comerciale mincinoase
care ne propun vindecări imposibile
bunuri de ”veșnică” folosință
inutilizabile
Ginkgo Biloba sau tinerețe fără bătrânețe
exact după modelul acesta
ne inundă zilnic viețile cu mizeria lor funciară
de la primul până la ultimul buletin de știri
până la greață
uneori chiar înainte de a răsări Soarele
încât îți vine să-ți iei lumea în cap
să te ascunzi în creierul munților
unde nu pot ajunge atât de ușor
cu fețele lor ruginite din tablă ieftină
insensibile la temperatura ambientală a inimilor
ipocriți până la ultima consecință
fără coloană vertebrală
ca melcii-de-purpură
mi-e greu să-i deosebesc de amibele citoplasmatice
cu funcții de nutriție și reproducere
de șerpii cu clopoței sau vipere
aflați la subsolul lanțului trofic
împinși din tenebrele înfricoșătoare ale subconștienului colectiv
vinovat de existența și proliferarea lor
până la urmă expresia orgoliului și rătăcirii noastre ...
Să treci indiferent pe lângă o pasăre moartă
Moartea-i la fel și pentru oameni și pentru păsări
nu poți să treci pe lângă o pasăre moartă
indiferent
și să nu-ți ocolești rușinat sufletul
dacă am bănui câtă durere se ascunde
în moartea unui pui de vrabie
am lăsa cel puțin o lacrimă-n urmă
un semn că ne pasă
vărsăm milioane de lacrimi pentru lucruri mai simple
și n-avem măcar o tresărire în fața unei păsări înfrânte
fiindcă moartea nu poate fi decât o înfrângere
Simfonia a cincia a lui Beethoven este răscolită
de cântecul presurei galbene
păsările dispărute ale lui Edwards ne amintesc
că suntem efemeri
nici nu mai contează dacă s-a întâmplat să fim oameni
în trecutul nostru a existat indiscutabil o pasăre
am fost însă și atunci nepăsători ca și acum
până când ne-am trezit într-o bună zi singuri…
Sacrificii
mi-e frică să merg noaptea prin viață
să bâjbâi
să nu-mi mai găsesc punctele cardinale
scara de bloc
cheia de la ușa iubitei
care mă ține de vreo trei zile flotant
noaptea toate blocurile se aseamănă între ele
mai bine rămân alături de ea
lipit de spatele ei ondulat în formă de S
ca o curbă extrem de periculoasă în drum
cu ochii deschiși
așteptând să se-ntoarcă spre mine
nu fără emoție
pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră
într-o femei vampir
știu că mă va devora până în zori
dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească prea mult
nu-mi place să sufăr
să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer
să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată
cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil
dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste…
Alogaritmi
Nu mai aveam o lacrimă să plâng
mi-erau ochii uscați precum nisipul din deșertul Atacama
în timp ce gravitam pe-orbita sferică a unui gând
simțind cum mă pândește de pe margini teama
Treceau pe lângă mine quasari, comete, stele moarte,
spre cimitirul cosmosului, a-ntunecatei sale pegre,
în geometrii din cele mai abstracte
sau dispărând subit în găurile negre
Pierduses traiectoria inițială
și mă-ndreptam spre haos, fără un cuvânt
precum un Don Quijote de la Mancha, fără fală,
în lupta sa eternă cu morile de vânt.
din gândul meu, cu aripi de lăcustă,
asemeni neutronului dintr-un atom
am revenit încet-încet în lumea asta-ngustă,
în ciurul lui Eratostene, alogaritmul cel mai simplu pentru OM...
Mărturisiri
o vreme te-am tot căutat prin ganguri
mi-am zgârâiat retina de întuneric
am inhalat mirosul neplăcut al țigărilor de contrabandă
Cernobîl
și al prostituatelor îndopate cu hot dog și maioneză stricată
din rulotele de pe margini
întrebam drogații apatici dacă nu te-au văzut trecând pe-acolo
iar ei mă priveau din infernul lor de speranță cu ochi imobili
ca niște albușuri de ou aruncate-n tigaie „era pe-aici! nu-i asta?”
nu
aia era o curvă frivolă cu ochelari fumuri
în derivă
ăilalți
drogații pereni
cu ciroze în ultimă fază la creier
„artiști underground” furioși și promiscui
inadaptabili
habar nu aveau
nu mai erai de-a lor
lumile subterare se degradează dramatic în timp
coloanele vertebrale se strâmbă
te trezești într-o zi că-ți curge sânge din nas
faci cataractă
cineva trage apa mereu peste tine
canalizarea urmană deversează cadavre
n-apăreai nici la persoane dispărute
în evidența Poliței
( legea prevede trei zile în asemenea cazuri!)
nici la crime cu autori necunoscuți
dar n-am încetat să te caut
m-am dus și la singura morgă din oraș
deschisă publicului
am răscolit morții rămași în sertare
am înjurat medicii legiști în halatele lor verzi
mânjite de sânge
degeaba
nu apăreai nicăieri
poate că nici n-ai existat…
Indiferență
trecerea timpului îmi apare ca o exhibiție jalnică
ca o arătare a degetelor mijlocii de la ambele mâini
submultiplilor
secundelor frivole
(dansatoare de can-can burlesque
care-și ridică fustele la finalul spectacolului!)
minutelor grațioase în magicul lor
rond de jambe
orelor plictisite de ele însele
până la depresie
„ țineți aproape sau vă ia dracu!”
cum să nu alungi toți cucii insolenți din ceasuri
sau să nu smulgi limbile veninoase ale clopotelor
preafericitului Daniel
turnate în Austria
oare nu se poate trăi și altfel
în afara dictaturii timpului
boul acela cu redingotă și papion
care se-ntorce în fiecare seară pe șapte cărări
turează la maxim motorul bormașinii Bosch
made in Federal Republic of Germany
„ ca să știți și voi nenorociților!”
și-nfige c-o plăcere nebună burghiul în peretele nopții…
Claustrofobie
mi-e greu să-i descifrez pe oamenii politici
apar cât este ziua de lungă pe ecranele televizoarelor
la concurență cu reclamele comerciale mincinoase
care ne propun vindecări imposibile
bunuri de ”veșnică” folosință
inutilizabile
Ginkgo Biloba sau tinerețe fără bătrânețe
exact după modelul acesta
ne inundă zilnic viețile cu mizeria lor funciară
de la primul până la ultimul buletin de știri
până la greață
uneori chiar înainte de a răsări Soarele
încât îți vine să-ți iei lumea în cap
să te ascunzi în creierul munților
unde nu pot ajunge atât de ușor
cu fețele lor ruginite din tablă ieftină
insensibile la temperatura ambientală a inimilor
ipocriți până la ultima consecință
fără coloană vertebrală
ca melcii-de-purpură
mi-e greu să-i deosebesc de amibele citoplasmatice
cu funcții de nutriție și reproducere
de șerpii cu clopoței sau vipere
aflați la subsolul lanțului trofic
împinși din tenebrele înfricoșătoare ale subconștienului colectiv
vinovat de existența și proliferarea lor
până la urmă expresia orgoliului și rătăcirii noastre ...
Să treci indiferent pe lângă o pasăre moartă
Moartea-i la fel și pentru oameni și pentru păsări
nu poți să treci pe lângă o pasăre moartă
indiferent
și să nu-ți ocolești rușinat sufletul
dacă am bănui câtă durere se ascunde
în moartea unui pui de vrabie
am lăsa cel puțin o lacrimă-n urmă
un semn că ne pasă
vărsăm milioane de lacrimi pentru lucruri mai simple
și n-avem măcar o tresărire în fața unei păsări înfrânte
fiindcă moartea nu poate fi decât o înfrângere
Simfonia a cincia a lui Beethoven este răscolită
de cântecul presurei galbene
păsările dispărute ale lui Edwards ne amintesc
că suntem efemeri
nici nu mai contează dacă s-a întâmplat să fim oameni
în trecutul nostru a existat indiscutabil o pasăre
am fost însă și atunci nepăsători ca și acum
până când ne-am trezit într-o bună zi singuri…
Sacrificii
mi-e frică să merg noaptea prin viață
să bâjbâi
să nu-mi mai găsesc punctele cardinale
scara de bloc
cheia de la ușa iubitei
care mă ține de vreo trei zile flotant
noaptea toate blocurile se aseamănă între ele
mai bine rămân alături de ea
lipit de spatele ei ondulat în formă de S
ca o curbă extrem de periculoasă în drum
cu ochii deschiși
așteptând să se-ntoarcă spre mine
nu fără emoție
pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră
într-o femei vampir
știu că mă va devora până în zori
dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească prea mult
nu-mi place să sufăr
să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer
să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată
cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil
dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste…