Claustrofobie
mi-e greu să-i descifrez pe oamenii politici
apar cât este ziua de lungă pe ecranele televizoarelor
la concurență cu reclamele comerciale mincinoase
care ne propun vindecări imposibile
bunuri de ”veșnică” folosință
inutilizabile
Ginkgo Biloba sau tinerețe fără bătrânețe
exact după modelul acesta
ne inundă zilnic viețile cu mizeria lor funciară
de la primul până la ultimul buletin de știri
până la greață
uneori chiar înainte de a răsări Soarele
încât îți vine să-ți iei lumea în cap
să te ascunzi în creierul munților
unde nu pot ajunge atât de ușor
cu fețele lor ruginite din tablă ieftină
insensibile la temperatura ambientală a inimilor
ipocriți până la ultima consecință
fără coloană vertebrală
ca melcii-de-purpură
mi-e greu să-i deosebesc de amibele citoplasmatice
cu funcții de nutriție și reproducere
de șerpii cu clopoței sau vipere
aflați la subsolul lanțului trofic
împinși din tenebrele înfricoșătoare ale subconștienului colectiv
vinovat de existența și proliferarea lor
până la urmă expresia orgoliului și rătăcirii noastre ...
Category: Thoughts
All author's poems: aurel_contu
Date of posting: 11 января 2019
Added in favorites: 1
Views: 1723
Poems in the same category
Avant garde
îmi place Omul Underground
acel boy band teribil al nopților dintre blocuri
cu piercinguri in nas
în buză
ras în cap
îmi plac piesele lui muzicale de tip hip-hop
vorbite
în do major
desenele lui rupestre-n graffiti
din ganguri
amintind de Cabala
n-are cum să nu-ți placă acest om al cavernelor
în variantă modernă
acultural
apolitic
areligios
aproape tragic
dezvoltând toate nevrozele obsesionale
cunoscute de Freud
în procesele sale de conștiință
încheiate mereu înaintea judecății de fond
cu moartea părților...
Umilită
Tristă ,umilită
Soție neiubită
Femeie folosită
Dezamăgită si rănită
Inima zdrobită
Făcută bucățele
Așa se bucură toate neamurile
Mai bine nu era acum 25 de ani si ceva tristețea din viața mea
Cândva se chema dragostea
Un soț bun dar nu prea, care nu se oprește din a bea, cu un viitor decent dar nici o realizare recent.
Sunt eu devină pentru frustrări și rutină
Să construiești cu cine?
Când nu se vede in tunel nici o lumină
Un an ciudat cu mișcări spre bine terminate toate cu o mare rușine
Nimic nu e cum pare a fi, e superficial de bine dar totul trist in mine
Să las deoparte ceva ce nu are nimic să-mi arate, doar sticle goale care împarte cu veri si prieteni adunați pe mine toți înverșunați ca nu-s model ca a lor soție.
Acceptă doar așa să fie.
Degeaba ai gândire proprie
Mai bine să nu se apropie .
Las-o pe X în pace nimic nu e bine din ceea ce ea face.
Sfârșit de an
nu știu de ce
dar mi se-ntâmplă mereu să-nșir
la sfârșit de an
amintirile
așa cum face mama cu mărgelele ei de sticlă
bagă ața în ac
face un nod dublu la capăt
apoi înșiră mărgică după mărgică
până la ultima
anul acesta însă eu n-am pus destulă ață în ac
și am rămas cu multe amintiri pe dinafară
toată casa geme de amintiri
nu mai e loc să te miști printre ele
fără să te zgârii
întodeauna aminirile se cramponează de lucruri banale
care ți se întâmplă în fiecare zi
de lucruri neplăcute sau plictisitoare
pe cele frumoase le uiți repede
cineva hotărăște pervers în locul tău
aruncându-le în hăul uitării
pitindu-le pe la colțuri
neîndreptățit
fiindcă ele sunt asemenea sirenelor minții
frumoase și seducătoare
ca niște suveici de aur
care țes vălul cu dantelă al gândului
și de care nu poți să scapi decât punându-ți ceară în urechi
sau legându-te de primul catarg
precum aventurosul Ulise
abia aștept să se nască alt an
să-mi pot înșira din nou amintirile trecerii
pe alt fir de ață
în așa fel încât să nu uit niciuna
Doamne
mă-ntreb tulburat la cumpăna dintre ani
cum ar fi viața mea neînsemnată
fără amintiri
fără șansa de a mă întâlni cu mine însumi...
Cireşul
(din ciclul "Sa nu citesti asta")
acolo sus
ca o pasăre gigantică îmi fac cuibul
frunzele sunt hărţi spre ţări miraculoase
unde gheţarii îşi povestesc tainele
florile înfloresc la atingere
şi oamenii ştiu să râdă cu adevărat
acolo sus
vântul se leagănă şi adoarme în părul meu
îmi pun urechea la trunchiul copacului
să ascult cum înghite întunericul pământului
îi sărut scoarţa şi ştiu că el
nu mă va uita
acolo sus
răsuflarea e freamăt de frunze
totul capătă sens nou
lumina nu e culoare, lumina e numai sunet
se loveşte de frunze de crengi de trunchi
şi cântă
acolo sus
fericirea e numărată în sâmburi de cireşe
Agonie
Trăiesc pentru că nu pot să mor
Stau și sufăr, nu cer ajutor,
Mă cuprinde ușor teama
Tot ce văd e disperarea;
Poate într-o altă viață,
O să încerc de dimineață
Să mă schimb câte puțin,
Sper că în bine, nu venin;
Totuși nu cred că are rost
Să creez un spectacol anost,
Nu ar veni nimeni să privească
O fată singură, pe fața ei o mască;
Peste câțiva ani sigur va fi bine,
Singura speranță care încă vine,
Timpul trece, eu sunt neschimbată
Stau într-un colț, rămân nemișcată;
Alături de frică mă cuprinde un fior
Trăiesc pentru că nu pot să mor.
Avant garde
îmi place Omul Underground
acel boy band teribil al nopților dintre blocuri
cu piercinguri in nas
în buză
ras în cap
îmi plac piesele lui muzicale de tip hip-hop
vorbite
în do major
desenele lui rupestre-n graffiti
din ganguri
amintind de Cabala
n-are cum să nu-ți placă acest om al cavernelor
în variantă modernă
acultural
apolitic
areligios
aproape tragic
dezvoltând toate nevrozele obsesionale
cunoscute de Freud
în procesele sale de conștiință
încheiate mereu înaintea judecății de fond
cu moartea părților...
Umilită
Tristă ,umilită
Soție neiubită
Femeie folosită
Dezamăgită si rănită
Inima zdrobită
Făcută bucățele
Așa se bucură toate neamurile
Mai bine nu era acum 25 de ani si ceva tristețea din viața mea
Cândva se chema dragostea
Un soț bun dar nu prea, care nu se oprește din a bea, cu un viitor decent dar nici o realizare recent.
Sunt eu devină pentru frustrări și rutină
Să construiești cu cine?
Când nu se vede in tunel nici o lumină
Un an ciudat cu mișcări spre bine terminate toate cu o mare rușine
Nimic nu e cum pare a fi, e superficial de bine dar totul trist in mine
Să las deoparte ceva ce nu are nimic să-mi arate, doar sticle goale care împarte cu veri si prieteni adunați pe mine toți înverșunați ca nu-s model ca a lor soție.
Acceptă doar așa să fie.
Degeaba ai gândire proprie
Mai bine să nu se apropie .
Las-o pe X în pace nimic nu e bine din ceea ce ea face.
Sfârșit de an
nu știu de ce
dar mi se-ntâmplă mereu să-nșir
la sfârșit de an
amintirile
așa cum face mama cu mărgelele ei de sticlă
bagă ața în ac
face un nod dublu la capăt
apoi înșiră mărgică după mărgică
până la ultima
anul acesta însă eu n-am pus destulă ață în ac
și am rămas cu multe amintiri pe dinafară
toată casa geme de amintiri
nu mai e loc să te miști printre ele
fără să te zgârii
întodeauna aminirile se cramponează de lucruri banale
care ți se întâmplă în fiecare zi
de lucruri neplăcute sau plictisitoare
pe cele frumoase le uiți repede
cineva hotărăște pervers în locul tău
aruncându-le în hăul uitării
pitindu-le pe la colțuri
neîndreptățit
fiindcă ele sunt asemenea sirenelor minții
frumoase și seducătoare
ca niște suveici de aur
care țes vălul cu dantelă al gândului
și de care nu poți să scapi decât punându-ți ceară în urechi
sau legându-te de primul catarg
precum aventurosul Ulise
abia aștept să se nască alt an
să-mi pot înșira din nou amintirile trecerii
pe alt fir de ață
în așa fel încât să nu uit niciuna
Doamne
mă-ntreb tulburat la cumpăna dintre ani
cum ar fi viața mea neînsemnată
fără amintiri
fără șansa de a mă întâlni cu mine însumi...
Cireşul
(din ciclul "Sa nu citesti asta")
acolo sus
ca o pasăre gigantică îmi fac cuibul
frunzele sunt hărţi spre ţări miraculoase
unde gheţarii îşi povestesc tainele
florile înfloresc la atingere
şi oamenii ştiu să râdă cu adevărat
acolo sus
vântul se leagănă şi adoarme în părul meu
îmi pun urechea la trunchiul copacului
să ascult cum înghite întunericul pământului
îi sărut scoarţa şi ştiu că el
nu mă va uita
acolo sus
răsuflarea e freamăt de frunze
totul capătă sens nou
lumina nu e culoare, lumina e numai sunet
se loveşte de frunze de crengi de trunchi
şi cântă
acolo sus
fericirea e numărată în sâmburi de cireşe
Agonie
Trăiesc pentru că nu pot să mor
Stau și sufăr, nu cer ajutor,
Mă cuprinde ușor teama
Tot ce văd e disperarea;
Poate într-o altă viață,
O să încerc de dimineață
Să mă schimb câte puțin,
Sper că în bine, nu venin;
Totuși nu cred că are rost
Să creez un spectacol anost,
Nu ar veni nimeni să privească
O fată singură, pe fața ei o mască;
Peste câțiva ani sigur va fi bine,
Singura speranță care încă vine,
Timpul trece, eu sunt neschimbată
Stau într-un colț, rămân nemișcată;
Alături de frică mă cuprinde un fior
Trăiesc pentru că nu pot să mor.
Other poems by the author
Echilibru precar
ne-am încropit casă într-un vârf de munte
în ultima zi a anului
acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră
neacoperită
deasupra ei așezi cerul
ziua primești înăuntru Soarele
noaptea Luna și stelele
ploaia și frigul nu ne mai sperie
ne strângem în brațe ca doi albatroși
care se regăsesc după un drum lung și istovitor
peste mările și oceanele lumii
locul nostru de-aici este și a lor
va fi mereu locul lor magic de plecare
și de întoarcere
în fiecare an al vieții
noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice
de la marginea lumii
sau spre tropice
Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei
să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței
cu mâinile goale
în ultima noapte a anului
vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii
îmbrățișați în toată durerea noastră
de-a ne fi născut oameni...
Pastel
mă gândeam cum ar fi să ne trăim viețile la poli
o singură zi și o singură noapte-ntr-un an
cum ar fi să ieșim de sub tirania sufocantă a timpului
potrivindu-ne fusul orar după longitudinile inimilor
despărțirea luminii de întuneric a fost o eroare transcedentală
nu poți despărți infinitul în două jumătăți
din care una râmâne mereu 0
în cosmos exisă doar întuneric
lumina este ca o mașină uitată cu farurile aprinse-n deșert
ceva nu e-n regulă cu viața aceasta a omului
aflată la bunul plac al ochiului
poate că sunt ultimul visător jovial și haios de pe planeta Pământ
nu știu
dar mă gândeam și eu cum ar fi
ca prima noastră noapte de iubire polară
să-nceapă-n septembrie….
Jurnal
e surprinzător cât de multe pagini se pot aduna într-un jurnal intim
câte observații subtile poți consemna într-o zi
îți dai seama când jurnalul devine neîncăpător
și adaugi pagini
o zi
o pagină
după o vreme acestea îți invadează viața
nu mai încap între pereții coșcoviți ai luminii
îți rup oasele
umbli prin beznă încovoiat ca o trestie plângătoare
mai arunci din când în când câte o pagină
doar ca să-ți tragi respirația
fiindcă la capătul zilei trebuie să adaugi alta
la un moment dat teancul se oprește la cer
de care ai sprijinit scara cu un număr prestabilit de trepte
tot urcând se poate să scapi din mână stiloul
sau să cazi
se pot întâmpla multe
arareori îți ajunge un singur jurnal
într-o viață de om
cel mai adesea se-ntâmplă doar să-l începi
apoi să mori printre pagini…
Dezlegare
azi mă gândesc să te înconjor cu toată înțelegerea mea
vei fi mai liberă decât n-ai fost niciodată
imaginează-ți că te-ai privi în oglindă
și ți-ai vedea epiderma printr-o lentilă de telescop
ca un peisaj selenar
sau că ți-ai asculta inima la stetoscop
bătând ca tobele din „Nessun Dorma” a lui Puccini
în templul sufletului tău
nu că nu te-ai privi și asculta singură
dar ar fi altceva
mi-ai putea spune că în acele momente
te simți ca o navă spațială care învinge gravitația
că auzi strigătele de disperare ale fulgilor de nea
sau ale pașilor mei
călcându-ți pe inimă
asurzindu-te…
Personificări
în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță
cel puțin una
nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc
de-a v-ați asunselea
pierzi tramvaiul în drum spre servici
nu moare nimeni
vine altul
te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului
te ridici în alt gând
prima lecție la cursul primar despre viață
fără profesor
începe mereu cu speranța
Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs
pare o poveste pentru copii
în fapt
aceasta este definiția subliminală a speranței
marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică
statuia vivantă din Cișmigiu
la fel
personificăm totul la modul comic
scaunele lui Eugène Ionesco
în camera goală
rămân de departe singura realitate palpabilă…
Incertitudini
mă așez în genunchi lângă izvor
și ating cu buzele apa
izvorul cu unde zglobii și dragoste
ești tu
setea mea n-are margini
trăiesc doar ca să mă întorc la tine
să curgi în inima mea
până se umple
viața ta coboară din piatră
și trece prin milioane de ani de curgere
tainică
are aroma primului sărut franțuzesc
de demult
și gustul sărat al lacrimii
în care înotăm
încă
împletesc șiraguri de zile și nopți
într-o pânză nesfârșită a Penelopei
în timp ce mă rog să nu sece izvorul cu dragoste
și să mă trezesc într-o zi spânzurat între un sărut franțuzesc
și o lacrimă...
Echilibru precar
ne-am încropit casă într-un vârf de munte
în ultima zi a anului
acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră
neacoperită
deasupra ei așezi cerul
ziua primești înăuntru Soarele
noaptea Luna și stelele
ploaia și frigul nu ne mai sperie
ne strângem în brațe ca doi albatroși
care se regăsesc după un drum lung și istovitor
peste mările și oceanele lumii
locul nostru de-aici este și a lor
va fi mereu locul lor magic de plecare
și de întoarcere
în fiecare an al vieții
noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice
de la marginea lumii
sau spre tropice
Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei
să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței
cu mâinile goale
în ultima noapte a anului
vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii
îmbrățișați în toată durerea noastră
de-a ne fi născut oameni...
Pastel
mă gândeam cum ar fi să ne trăim viețile la poli
o singură zi și o singură noapte-ntr-un an
cum ar fi să ieșim de sub tirania sufocantă a timpului
potrivindu-ne fusul orar după longitudinile inimilor
despărțirea luminii de întuneric a fost o eroare transcedentală
nu poți despărți infinitul în două jumătăți
din care una râmâne mereu 0
în cosmos exisă doar întuneric
lumina este ca o mașină uitată cu farurile aprinse-n deșert
ceva nu e-n regulă cu viața aceasta a omului
aflată la bunul plac al ochiului
poate că sunt ultimul visător jovial și haios de pe planeta Pământ
nu știu
dar mă gândeam și eu cum ar fi
ca prima noastră noapte de iubire polară
să-nceapă-n septembrie….
Jurnal
e surprinzător cât de multe pagini se pot aduna într-un jurnal intim
câte observații subtile poți consemna într-o zi
îți dai seama când jurnalul devine neîncăpător
și adaugi pagini
o zi
o pagină
după o vreme acestea îți invadează viața
nu mai încap între pereții coșcoviți ai luminii
îți rup oasele
umbli prin beznă încovoiat ca o trestie plângătoare
mai arunci din când în când câte o pagină
doar ca să-ți tragi respirația
fiindcă la capătul zilei trebuie să adaugi alta
la un moment dat teancul se oprește la cer
de care ai sprijinit scara cu un număr prestabilit de trepte
tot urcând se poate să scapi din mână stiloul
sau să cazi
se pot întâmpla multe
arareori îți ajunge un singur jurnal
într-o viață de om
cel mai adesea se-ntâmplă doar să-l începi
apoi să mori printre pagini…
Dezlegare
azi mă gândesc să te înconjor cu toată înțelegerea mea
vei fi mai liberă decât n-ai fost niciodată
imaginează-ți că te-ai privi în oglindă
și ți-ai vedea epiderma printr-o lentilă de telescop
ca un peisaj selenar
sau că ți-ai asculta inima la stetoscop
bătând ca tobele din „Nessun Dorma” a lui Puccini
în templul sufletului tău
nu că nu te-ai privi și asculta singură
dar ar fi altceva
mi-ai putea spune că în acele momente
te simți ca o navă spațială care învinge gravitația
că auzi strigătele de disperare ale fulgilor de nea
sau ale pașilor mei
călcându-ți pe inimă
asurzindu-te…
Personificări
în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță
cel puțin una
nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc
de-a v-ați asunselea
pierzi tramvaiul în drum spre servici
nu moare nimeni
vine altul
te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului
te ridici în alt gând
prima lecție la cursul primar despre viață
fără profesor
începe mereu cu speranța
Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs
pare o poveste pentru copii
în fapt
aceasta este definiția subliminală a speranței
marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică
statuia vivantă din Cișmigiu
la fel
personificăm totul la modul comic
scaunele lui Eugène Ionesco
în camera goală
rămân de departe singura realitate palpabilă…
Incertitudini
mă așez în genunchi lângă izvor
și ating cu buzele apa
izvorul cu unde zglobii și dragoste
ești tu
setea mea n-are margini
trăiesc doar ca să mă întorc la tine
să curgi în inima mea
până se umple
viața ta coboară din piatră
și trece prin milioane de ani de curgere
tainică
are aroma primului sărut franțuzesc
de demult
și gustul sărat al lacrimii
în care înotăm
încă
împletesc șiraguri de zile și nopți
într-o pânză nesfârșită a Penelopei
în timp ce mă rog să nu sece izvorul cu dragoste
și să mă trezesc într-o zi spânzurat între un sărut franțuzesc
și o lacrimă...