Transfigurări

Gândul mă duce așa departe

Și nu am cum să mi-l opresc,

Pătrunde-adând prin amintiri

Și fericit copilăria o regăsesc

Mă plimbă pe drumul prăfuit

La școala din satul meu natal,

Mă pune-n banca de la geam

Pe rândul trei cumva pe lateral

Și lângă mine se află mama

Cu un buchet frumos de flori,

Sunt adunate pentru doamna

Cu bucurie de dragele surori

Sunt un boboc în clasa-ntâia

Și vreau puțină carte să învăț,

Voi ține cont de sfatul mamei

De fiecare șansă să m-agăț

Apoi gândul m-a dus pe la liceu

Să-mi văd colegii și pe profesori,

Dar din păcate mulți au plecat

De pe pământ ca simpli călători

Nu știu de ce călătoria s-a oprit

De la liceu s-ajung în timp acasă,

O fi crezând că sunt prea obosit

Și-o pauză la anii mei..e prețioasă!

În valea viselor albe, de iarnă împodobită,

Viața dansează în lumini, o poveste împletită.

Sarbatoarea s-a coborât, un zâmbet în zăpadă,

O melodie de bucurie, de colindă fermecată.

Stelele în noapte strălucesc, ca mici diamante reci,

Pământul sub covorul alb, în mister se ascunde veci.

Casele luminate, ca felinare în noapte adâncă,

Oamenii strâng în brațe dragostea, în timp ce natura cântă.

Copiii zglobii înjurături, pe aleea de cristal,

Cu fulgi de nea în plete, joacă un joc medieval.

Iar pomul de Crăciun în colț, cu arome de scortișoară,

Adună dorințe, ca o comoară strălucitoare.

În căldura căminului, cu focul suierand,

Familia se adună, cu sufletele vibrând.

Un strop de fericire, în fiecare colț de cameră,

Iarna e o sărbătoare, o poveste  făurită cu mâinile iernii mame.

Apoi, în tihnă și liniște, se aștern visul blând,

Cu pătura de stele, peste noaptea ca un mănunchi galben.

Iar în fiecare floare de gheață ce atârnă în aer,

Se ascunde taina, a unei ierni care ține vesnic.

Așa că în noaptea asta, sub cerul de cristal,

Sărbătorește viața, cu inima și drag.

 În iarna luminoasă, cu sufletul ușor,

Să fii fericit și iubit, mereu și din ce în ce mai mult, cu dor.

Cine să-mi spună astăzi mie

Dacă în viața am ales corect?

Iar celor ce mâna mi-au întins

Eu am avut cuvinte de respect?

Cine n-a fost odată mic copil

Căzând pe jos, mergând târâș?

Plângând că nimeni nu-l ajută

Motiv de-a se uita la ei chiorâș?

Cine n-a fost la grădi și la școală

Purtând ghiozdanul plin de cărți?

Iar la final să trecă prin examen

Să poată-n viitor deschide porți?

Cine nu și-a făcut rost pe pământ

Și pentru care a luptat din greu?

Să aibă pentru el și cei apropiați

O pâine albă și-n buzunar un leu?

Cine iubirea n-a încercat s-o afle

Și-n doi să treacă valurile vieții?

Să construiască și copii la masă

Și-n timpul liber o bere cu băieții?

Cine necazuri și eșecuri n-a avut

Și peste care cu greu el a trecut?

Și cât de mulțumit și fericit a fost

C-a izbândit, luptând cum a putut?

Cine nu s-a bucurat de împliniri

Și de prieteni buni, adevărați?

Care să-i stea tot timpu' aproape

Și la nevoie să sară ca niște frați?

Cine n-a fost mințit și înșelat

De cei la care el nu se-aștepta?

Și cât a îndurat pâna-putut uita

Minciuna dovedită și a o accepta?

Cine nu a greșit vreodat' în viață

Cu voie sau obligat de soartă?

Și cine ar putea s-arunce piatra

În cineva care îi spune...mă iartă?

Și cine fericirea o are pe pământ

Și dă ceea ce e de dat Cezarului?

Sigur e omul cel iubit și va primi

Răsplată după faptă..din partea Domnului?

Având totul sau,ne-având nimic

Mă simt adesea pustiit,

Nu știu ce vreau,nu știu ce simt

Des mă cuprinde acest jind.

Mi-e dor de tot sau,de nimic

Nu știu ce vreau,nu știu ce simt

Mă chinuie,mă sfarmă acest gând,

Nici măcar nu știu cine sunt,

De ce plutesc pe-acest pământ,

Sunt om,sau cel puțin…

Am trupul omenesc,

Dar nu-nteleg de ce trăiesc

Doamne,Te rog îndreapta-mi cursul,

Sufletul meu iși pierde pulsul

Nu știu ce vreau,nu știu ce simt

Am scris eu,nimeni,despre…nimic.

Poza mea

o vei găsi ,

undeva

în cărți uitată ,

o vei lua,

o vei privi

șoptind ușor

,,A fost odată".

Și pe spate

de o-ntorci

vei găsi

scris angelic

"Nu sunt eu,

ci doar o umbră,

mică piedică

a uitării".

La mormântul

ca de gheață

vei veni

cu trandafiri.

Lumânarea,

parcă-n viață

va domni

în cimitir.

De pe crucea

cenușie

vei citi

înlăcrimat

"Oricine poate

iubi,

dar cine poate

aștepta?"

trăiesc în chinuri
viermi translucizi și gândaci aurii
îmi suflă în ureche ecouri vineții de moarte
nu aud
neant
piatra funerară adâncește corabia
cu urlete,
spaimă și tăcere,
morți, ca inima mea smulsă din carne
ce caută un răspuns
acum
la o întrebare retorică și iluzorie.
pământ sleit, creier răvășit
scufundă-mă în balta norilor de aramă
ș atinge-mă cum o făceai înainte să mă sting
împunge-mi inima cu un cuvânt sec.
pete de sânge stins,
roșii,
vișinii ca un tremur
pedepsește-mi venele care curg din vină
ia-mă în iadul etern al ființelor onirice
eu aștept propria-mi pierzanie
uitată sub ruină.

e neplăcut să vezi în jurul tău alte chipuri

alți oameni

să te întrebi atunci unde sunt ceilalți

de ce-ai rămas doar tu pe in***cenzure*** aceasta

de singurătate

ca un nefericit Robinson Crusoe

printr palmieri și plante exotice

nu înțelegi cum s-a putut să rămâi în urma timpului

într-o lume a coioților nemiloși

pitiți prin tufișuri

altădată acești lupi de prerie se aruncau cu dinții în botul cerbului

fugăreau leii

apărea câte un vultur imens

și sfâșia prada

știai un lucru

acum nu mai știi

regizorul vieții a schimbat peste noapte scenariu

a amestecat oamenii cu lupii

într-o distribuție hororr

în care oamenii devin lupi singuratici și se mănâncă-ntre ei

iar cerbii trăiesc veșnic…

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal.

.

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal...

nu-mi mai amintesc ce-am fost în viețile mele dinainte

n-am nici cea mai vagă idee

doar că uneori îmi vine să zbor ca o lebădă

să urlu la lună

să mușc trecătorii grăbiți de gleznă

să dorm în peșteri

îndemnuri care-mi vin din străfunduri

insidios

sustrăgându-se controlului minții

nu-mi explic nici spaimele viscerale

pornirile războinice

gustul sălciu al sângelui

dintr-o viață care nu-mi aparține

mi-e greu să admit că eu

cel de azi

vin din preistorii

că am trecut dintr-o viață în alta

așa cum ai trece prin vagoanele unui tren

în timpul mersului

sau că aș fi martorul tăcut al tuturor fărădelegilor

celui care am fost

înainte de a mă naște

că verbul a fi înseamnă mai mult decât poate cuprinde o viață

fiind

mă gândesc

o sumă a tuturor vieților trăite

succesiv

excluzând moartea

care nu apare distinct în Dicționarul Explicativ al Vieții…

viața mea e ca un teren bătucit

ca un șotron  desenat pe asfalt cu cretă

când intri trebuie să sari peste niște linii albe

pe care n-ai voie să le atingi

să-ți depărtezi picioarele

să țopăi

și să arunci c-o lespede înainte

apoi s-o miști printre linii într-un picior

nu-i simplu

Omul-șotron are regulile sale

din când în când îi redesenăm

părțile șterse

cu aceeași bucată de cretă

păstrată în inimă

la început ți-a plăcut

îți amintea de fetița în rochie bleumarin

cu ochii de păpușă Barbie

azi însă nu mai ești atentă la linii

nu mai respecți nicio regulă

ai devenit o fiară însetată de sânge

idealul tău în viață este să sfâșii

să lași în urmă cadavre

îți devorezi propria dragoste

îngerii

ochii Omului-șotron sunt podidiți de lacrămi

cine să te mai apere de tine însuți?

Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,

alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,

nici nu-i trebuiau mai multe,

ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,

într-un tablou posomorât al toamnei,

chiar că nu avea ce face cu ele,

numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,

luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,

frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,

se scurtaseră zilele, ce-i drept,

dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,

cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?

Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,

se putea substitui cu albul pânzei,

pentru roșu însă nu exista nicio soluție,

iar ca să se întoarcă acasa  după ce bătuse atâta drum

cu șevaletul în spate, nici vorbă,

și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,

nu,

mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele

(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)

și-și crestă brațul stâng,

apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,

adăugând  nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,

strugurilor roșii,

merelor uitate pe ramuri

gaițelor și pițigoilor cu accente de roz

milioanelor de floricele de câmp,

Soarelui,

spre seară tabloul începuse să semene a toamnă

doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,

ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină

era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume

așezându-se grațios pe o frezie....

adesea îți poți permite să nu fii cel din C.V.

atent la detalii

scorțos

cu morgă

și să fii cel lăsat de mama Natură

care înjură

vorbește trivial

râgâie

își soarbe zgomotos cafeaua

e aproape imposibil să-ți trăiești viața numai în Conștiința de sine

estetic

și să nu dai o raită prin Subconștient

eliberat de constrângeri autoimpuse

fiindcă ele nu există în OM

la un moment dat nici nu-ți mai pasă

când constați că vecinul de la parter

își bate nevasta

și-i doctor docent

dăunezi altcineva spunea că n-ar trebui să ne legăm prea tare de lucruri

aceasta fiind o „sclinteală” nefericită a minții

că viața în cuplu e ceva perimat

și că ar fi mai bine să trăim cu toții în grupuri

ca la-nceput

e un punct de vedere

desigur

eu nu n-am mers cu gândul atât de departe

dar nici n-am aflat de ce au dispărut doinozaurii…