Transfigurări

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal.

.

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal...

n-ai mai ieșit de miercuri din casă

privesc abătut spre ușa încremenită

și simt nevoia să fac o cruce

mi-e frică să nu fi luat tot flaconul acela

cu pastile alb-roșii

de inimă

merg printre oameni posaci

cu fețe căzute

ce le pasă lor de grijile noastre

homo homini lupus

mă rog în gând să nu fie ce cred eu

mintea mea face tot timpul scenarii science-fiction

pesemne scrii

în ultima vreme visezi mereu monștri

extratereștri minusculi

care-ți umblă prin creier

sau îți rumegi tristețea… pe ascuns

să nu te vadă nimeni

„ tu numești asta iubire?”

m-ai întrebat ultima oară

„iubirea nu înseamnă numai să faci dragoste

e mai mult”

acum înțeleg

dacă te-aș pierde cumva

s-ar prăbuși cerul

aș rămâne la fel de singur

precum Sirius în mijlocul Universului

m-aș stinge încetul cu încetul

mi s-ar albi sângele

„de ce nu spargi ușa

sau nu suni la Poliție?”

mă-ntreabă infanta

a doua mea prietenă

iar eu ridic năucit din umeri

și dacă e moartă?

Dacă ea hotărâse că putea trăi pe picioarele ei, asta era! N-o putea reține cu forța. Nu exista nicio convenție scrisă între ei, nici chiar una verbală, fiecare rezervându-și libertatea de a proceda cum credea de cuviință.  Acum hotărâse că sosise timpul. Va pleca mâine, în zori, nu-i spusese unde, ca să evite, probabil, explicațiile, fiindcă trebuia să fi fost vorba despre un bărbat. Din câte știa nu mai avea pe nimeni în viață în familie, iar despre altcineva nu auzise. Ce-i drept, nici n-o urmărise, nu-i trecuse prin minte că l-ar putea părăsi. Nu luase în calcul posibilitatea ca Virgil, prietenul lui cel mai bun, să se infiltreze între ei, pentru că Virgil părea s-o fi determinat să facă pasul acesta. Nu era prima femeie pe care o păcălise, probabil nici ultima. Va trebui să reanalizeze prietenia cu Virgil, care nu procedase ca un prieten. Nu sufli prietena, soția, amanta prietenului tău, profitând de încrederea acestuia! Când se va întoarce. Era sigur că nu-l va găsi acasă. Tocmai plecase la Frankfurt și ținuse să-l informeze în mod special, pesemne ca să-i spună Oliviei, dar el, se înțelege, nu-i va spune.

Olivia luase un taxi până în strada Freziilor, la numărul cincisprezece, unde locuia Virgil. Acesta îi dăduse o cheie, dacă nu l-ar fi găsit vreodată acasă, ceea ce se și întâmplase, de fapt, în dimineața aceea superbă de iulie. Nu-i picase prea bine, dar se putea și mai rău, adică să facă drumul înapoi, cu coada între picioare. Folosise, așadar, cheia primită și intrase în apartamentul lui Virgil, care o cucerise de cum deschise ușa. Pe masa din sufragerie văzuse un bilet, scris pe o coală de hârtie luciosă. Îi era adresat. Bărbatul o informa că trebuia să plece urgent la Frankfurt, la o întâlnire de afaceri, unde estima că va trebui să rămână două săptămâni. Văzuse negru dinaintea ochilor, așa ceva era de neacceptat, apoi tot ea îi acordase circumstanțe atenuante, recunoscând că un asemenea lucru se putea întâmpla oricui. Apoi, două săptămâni erau două săptămâni, paisprezece zile, un fleac pe lângă cei trei ani petrecuți alături de Sebastian.

Sebastian lucrase până după miezul nopții la cartea sa. Se strecurase în pat, cum făcea de obicei, numai că de data aceasta patul i se păruse imens fără Olivia, fără protestele ei formale și fără căldura trupului ei. Cât timp locuiseră împreună nu dăduse prea multă atenție acestor amănunte, i se păruse normal să fie acolo, la dispoziția sa, un accesoriu în plus la reverul existenței sale, un bibelou în vitrina din sufragerie, de pe care mai ștergi o dată sau de două ori pe săptămână praful. Se chircise stingher într-o margine a patului, adormise instantaneu și începuse s-o viseze în ipostaze pe care, desigur, și le imaginase înainte de a adormi. O vedea întorcându-se spășită, implorându-l s-o reprimescă, jurându-i că nu se întâmplase nimic între ea și Virgil, apoi făcând dragoste. Subconștientul său simplificase totul printr-o reducere confortabilă a neliniștii sale la absurd, în care ipotezele și concluziile cu privire la întoarcerea Oliviei erau când false, când adevărate.

Cum nu prea avea ce face în apartamentul acela imens, în lipsa lui Virgil, care ar fi ajutat-o să se integreze mai ușor, se gândise să-și umple timpul într-un fel, eventual să încerce o acomodare cu locul, cu noul decor al piesei în care tocmai începuse să evolueze. De cum intrase acolo, simțise absența unei mâini de femeie, nu pentru că ar fi fost dezordine, nici vorbă, lipsea senzația aceea de aranjament meticulos, cu toate dichisurile specifice, care îți sare în ochi. Găsise în debara o sticlă de un litru cu spirt medicinal și un tub de dezinfectant pentru vase. Le combinase într-un vas, luat tot de acolo, își trase o pereche de mănuși chirurgicale în mâini și se apucase de treabă. Trebuia să-și omoare timpul cu ceva, iar înlăturarea acelei senzații de lehamite masculină, care emana din lucruri, devenise principalul ei scop în viață.

Dormise prost, chinuit de vise, și se trezise cu noaptea în cap. Își făcuse o cafea la repezeală, dar puse prea mult zahăr. După prima înghițătură, îi piersise cheful și o aruncase la chiuvetă. Olivia făcea o cafea extraordinară, adăuga două-trei cubulețe de ciocolată și o picătură de rom. N-avea să mai savureze niciodată o asemenea cafea. Olivia îi citea și cărțile pe măsură ce le scria. Întodeauna venea cu observați și sugestii pertinente. De câteva zile bătea pasul pe loc. Reluase același capitol de mai multe ori, dar nu găsise forma ideală. Olivia ar fi găsit-o din prima. Deschise fereastra, sperând s-o zărească dând colțul străzii. Strada însă era pustie, nu se vedea țipenie de om. Rămase ore în șir cu ochii pierduți în zare, amintindu-și de dimineața aceea de iarnă când o văzuse prima dată. Si simțise că-i dau lacrimile.

Începuse cu mânerele de la ușă. Când intrase simțise ceva lipicios care i se prinse de mână. I se păruse dezagreabil. Trecuse cu cârpa umedă peste ele. La parter mai locuia cineva, dar nu se auzea nicio mișcare de acolo. Închise ușa cu un sentiment de apăsare. Nu-i plăcuseră niciodată locurile pustii. Nici liniștea dinăuntru nu era tocmai pe gustul ei, dar nu mai avea importanță. Acum era interesată doar de munca aceea domestică, la care se înhămase benevol, resimțind o plăcere perversă în a-și intra în rolul de gospodină, ceva care nu fusese și nu-și dorise să fie vreodată. Făcea unele lucruri și pentru Sebastian, ce-i drept, dar nu coborâse până acolo încât să-i spele rufele sau să-i curețe parchetul. Sebastian avea o menajeră, o doamnă în vârstă, care trecea de două ori pe săptămână pentru lucru aceasta și pentru multe altele. O privise adesea cum muncea, iar acum încerca să facă la fel, descoperind că nu era atât de complicat pe cât își imaginase. Începuse cu lucrurile mărunte, cu vitrinile și noptierele cu sertare, pe care se așezase o peliculă fină de praf. Lua fiecare lucrușor în parte, având grijă să-l pună de unde îl luase pentru a păstra ambianța locului. Virgil nici nu trebuia să bage de seamă că trecuse pe acolo. Nu se grăbea, făcea totul cu răbdare, cu migală, nefiind presată de timp. Cu cât termina mai târziu, cu atât mai bine.

Pe la amiază începuse să i se zbată ochiul stâng. La început crezuse că era ceva întâmplător, dar după câteva ore realizase că zvâcnirea aceea continuă tindea să se cronicizeze. Sistemul său nervos încerca, probabil, să-l avertizeze asupra unei primejdii iminente, nu era superstițios, însă nici ateu sută la sută nu era. Gândul că i s-ar fi putut  întâmpla ceva Oliviei se suprapuse în mintea sa peste avalanșa de temeri cu privire la dânsul. Nu-i spusese despre plecarea intempestivă a lui Virgil la Frankfurt, care, cu siguranță, nu-i picase bine, de aceea își făcea griji, neștiind cum reacționase și, mai ales, încotro apucase, fiindcă nu prea avea unde. Greșise. Dacă i-ar fi spus, cum îi sugerase Virgil, n-ar mai fi plecat!

La capătul primei săptămâni, Olivia terminase cu lucrurile mărunte. Rămăseseră lucrurile mari, câteva șifoniere, lustrele și un scrin cu două sertare suprapuse, de culoarea cafelei cu lapte. Se concentrase pe șifoniere și lustre, mai întâi, apoi venise rândul scrinului. Cele două sertare erau prevăzute cu două broaște minuscule și erau încuiate. Trebuise să bâjbâie îndelung pe sub tăblia de deasupra scrinului până găsise cheile. Erau prinse de o plăcuță magnetică, semn că ascundeau un secret. Descoperirea o incitase. Deschise sertarele, căptușite cu mătase roz, cu un fel de curiozitate perversă. Înuntru, aliniate frumos, văzuse o grămadă de plicuri și se dumirise. Acolo se afla arhiva sentimentală a lui Virgil, adică tocmai ce căutase inconștient. Nu-și putuse reprima tentația de a deschide și citi prima scrisoare din plic.

Sebastian simțise un junghi în dreptul inimii, dar nu-i dăduse importanță. Era ziua când trebuia să vină menajera și nu avea de gând s-o sperie. La scurt timp însă, aceasta îl găsea întins cu fața în jos pe covor. Sunase imediat la Urgențe, iar un echipaj de la Salvare sosise în mai puțin de cinci minute. Medicul își dăduse seama „pe loc” că era vorba despre o problemă cardiacă severă și hotărâse că trebuia transportat de urgență la spital. Așa se face că Sebastian se trezise a doua zi într-un pat de spital, aflând că suferise un preinfarct și că mai trebuia să rămână acolo încă zece zile. Îi era indiferent. Nu-l mai atrăgea nimic spre casă. După externare urma să înceapă un tratment medicamentos complex și să evite pe cât posibil emoțiile. De parcă ar fi depins de el.

O chema Angela. Pesemne că Virgil întreținuse o relație intimă sau foarte intimă cu ea, fiindcă femeia folosea un limbaj mai mult decât colorat și se vedeau către sfârșitul paginii și câteva urme de lacrimi. Îi reproșa, în principal, că o mințise cu bună știință și că nu urmărise decât s-o seducă, ceea ce  și reușise până la urmă. Se temea să nu fi rămas însărcinată și-și blestema ziua în care se născuse. În cele două sertare ale scrinului erau peste trei sute de scrisori. Timp de trei zile și trei nopți citise cu inima strânsă scrisoare după scrisoare, descoperind printre rânduri adevărata față a lui Virgil. Nu-l crezuse în stare de așa ceva, cum nu-l crezuse niciuna din semnatarele scrisorilor. Cu fiecare zi, valul de indignare creștea în sufletul ei proporțional cu numărul scrisorilor citite. Nu mai era loc prea mult loc în scrin, dar, cu puțin efort, ar mai fi încăput o scrisoare. Puțin probabil însă!

Zilele petrecute la spital treceau pe nesimțite între perfuzii, consultații, discuții sterile cu tovarășii de suferință sau cu asistentele, nemaivând timp să se mai gândească și la altceva. Pe Olivia o uitase din prima zi. O știa undeva în adâncul ființei sale, dar nu-l mai chinua cu prezența și cu reproșurile ei, cum se întâmplase până atunci. Preinfarctul avuse și părțile lui bune. Părăsise spitalul cu regret. Doamna Smaranda, menajera, se întrecuse pe sine. Făcuse și unele modificări. Așezase, de pildă, patul în dreptul ferestrei, iar biroul său de lucru în locul patului. Îi plăcuse. Ordonase, îndepărtase praful de peste tot, spălase ce trebuia spălat și umpluse casa de flori. Schimbase admosfera aceea mohorâtă de care se plângea câteodată și Olivia. Păcat că nu putea să se bucure și ea alturi de dânsul.

Virgil sosise pe la ora patru dimineața. Țârâitul soneriei o trezise din somn. Privise prin vizor și-i deschise. Bărbatul arăta destul de șifonat. Făcuse drumul înapoi, din Frankfurt, cu mașina. Îi povestise că era epuizat după două zile de mers, că nu găsise timp să-și radă barba, să se spele, se grăbise să ajungă cât mai repede, fiindcă se gândise tot timpul la ea. Avea s-o facă acum, dacă ea îi dădea voie, începând cu o baie. Bineînțeles că nu avea nimic împotrivă, mirosea ca un porc. Ascultase indiferentă fîșâitul dușului din pat. Apoi auzise lipăitul tălpilor pe mozaicul din baie, sunetul înfundat al pămătufului cu care-și săpunea barba, moment în care se ridicase și se furișase într-acolo. Ușa era deschisă, iar el ședea pe un scaun în fața oglinzii. Nici n-o simțise. Abia când îi înconjurase gâtul cu brațele o zărise și-i zâmbise. Rămase cu briciul în aer, oscilând între a o îmbrâțișa și de a-și vedea de treabă. Înclinase spre cea de-a doua variantă. Olivia îl prinse de mâna în care ținea briciul, amuzându-se de pârâitul firelor de păr sub tăiușul lamei. Deodată îi blocă mâna și imprimă briciului o mișcare de translație. Mișcarea fusese atât rapidă și de energică încât puțin lipsise să nu-l decapiteze. Sângele țâșnise ca dintr-o fântână arteziană. Abia avuse timp să facă un pas înapoi în timp ce Virgil se prăbușea cu un zgomot surd de pe scaun.

În drum spre casă se oprise la o farmacie de unde cumpărase rețeta eliberată de medic. Nu mai luase niciodată medicamente și era curios să vadă cum arătau. Desfăcuse cutiile și descoperise niște pastiluțe minuscule, colorate, care trebuiau luate de trei ori pe zi. Medicul îl sfătuise să nu uite, nici să nu depășească orele stabilite. Cele de dimineață le luase la spital, în jurul orei șase, acum trebuia să le ia pe cele de doisprezece, iar următoarele la optsprezece. În plus, medicul îi recomandase o dietă personalizată, destul de restrictivă, cam greu de urmat. Se gândise pe drum s-o angajeze pe Smaranda cu normă întreagă, amintindu-și că-i povestise odată că-și îngrijise soțul, bolnav tot de inimă, înainte de a muri. Exista riscul să mai facă un preinfarct, așa că era de preferat să aibă pe cineva prin preajmă decât să depindă de hazard.

Deși i se păruse uriaș, în comparație cu dânsa, Virgil era foarte ușor. Reușise să-l târâie până în dormitor și să-l întindă în pat. Așternuse cearșafuri proaspăt spălate și-l bandajase cu un prosop de baie la gât, fiindcă mai sângera. Curățase apoi o glinda și pardoseala de sânge, după care se îmbrăcase și părăsise casa, fără să mai încuie ușa. Nu întâlnise pe nimeni pe scări. Abandonase la ieșirea din bloc mănușile, de care nu se despărțise nicio clipă, într-un tomberon și plecase mai departe. În clipa aceea descoperise motivul care o determinase să facă tot ce făcuse din prima zi când intrase în apartamentul lui Virgil. Premeditase inconștient crima, mai întâi pentru afrontul de a o fi chemat acolo, știind că trebuia să plece la Frankfurt, apoi pentru suferința celor trei sute de suflete tixite ca niște trofee în scrin.

Sebastian deschise larg geamul dinspre stradă. Voia să respire, în sfârșit, o gură de aer curat după aproape două săptămâni de privațiune și de miros insuportabil de spital. Nu mai trăgea nădejde s-o mai vadă pe Olivia întorcându-se. Trecuse prea mult tmp. Cu toate acestea nu-și putuse reprima reflexul de a trage cu coada ochiului spre colțul străzii și nu mică îi fusese mirarea când o văzuse apărând ca Afrodita din spuma mării. Se repezise și deschise larg ușa, ca nu cumva să creadă că nu era acasă și să dispară din nou. Era atât de emoționat încât nu reușise să-i spună niciun cuvânt, ca și ea, de altfel. Închise ușa și se așezaseră pe canapea. El pornise involuntar televizorul. Tocmai se transmite un breaknews:

Crimă misterioasă petrecută în casa cunoscutului om de afaceri Virgil Comănescu. Poliția descincese la câteva ore de la întoarcerea acestuia din Frankfurt la sesizarea unei femei, care-l găsise cu gâtul tăiat în pat. Femeia era chiar sora lui și venise să-l vadă. Criminaliștii nu găsiseră urme suspecte, amprente, semne de intrare prin efracție sau de forțare ale ușii, iar vecinii nu observaseră nimic. Se pare că ne aflăm în fața unei noi crime cu autor necunoscut!

Olivia apucase telecomanda din locul în care o lăsase bărbatul și închise televizorul.

   - Să știi că zilele acestea am stat la mama!

Sebastian aprobă din cap, deși aflase că mama ei murise de mult. O luase ca pe o metaforă, intrepretând afirmația ei sui-generis: că trecuse pe la casa părintească, a cărei moștenitoare era.

din înaltul cerului lumea pare un mușuroi de furnici

o desfășurare haotică de linii strălucitoare

de corpuri

de ființe minuscule cu capete mari și picioare nefiresc de subțiri

aflați într-o mișcare brauniană

efectul de paralaxă restrânge spaţiul la un punct chirurgical

în jurul căruia se aliniază tot Universul

imaginarul se suprapune insidios peste realul concret

într-o desfășurare de planuri perpendiculare multiple

și devine credibil

percepția lumii diferă de la omul înrobit de Pământ

la omul de pe schela fragilă a gândului

(în absența unor elemente de comparație)

 amândouă  reprezentări sunt la fel de plauzibile

de sus tumultul vieții îți apare ca un vortex polar

femeia

în general

ca o curbă

dragostea ca o tangentă la cerc

omul de jos amestecă mortarul în malaxorul ruginit al timpului

și-l ridică cu un scripete spre celălalt

niciun moment al prezentului nu seamănă unul cu altul

fațada realității e ca un mozaic bizantin dintr-o catedrală medievală

omul de pe schelă drișcuiește tinciul încă moale a zilei

peste plasa înșelătoare de gânduri

la știrile de seară se anunță că un om fără identitate terestră

căzuse în gol de la etajul o mie

dispărând în prăpăstiile nopții…

totu-i la liber în viața aceasta

ai nevoie de puțină nefericire

îți iei sufletul de braț și intri în primul magazin  fashion/beauty

raionul  „femei fără inimă”

de exemplu

sau cu fructe de cactus

plătești cu propria-ți viață

desigur

introduci  cardul personal fără limită de credit

în cititorul de așteptări 

și-ți  iei porția ta consistentă de nefericire

la jumătate de preț

(dacă ai noroc și prinzi o ofertă!)

găsești de toate în viața aceasta

de la iluzii în stare latentă

la dragoste

ambalate frumos

nu se dau garanții ca la alte produse

din păcate

uzinele vieții  produc la cele mai înalte standarde

cunoscute

dacă nu crezi

cumperi  încredere

eșecul

de pildă

e garantat din fabricație

a trăi înseamnă să cumperi totul la risc

doar moartea e sigură..

cu ochiul stâng arunc o privire rebelă
printr-o lentilă,
așez o felie de pământ pe lamelă
și-ascult,
privirea se zbate, devine febrilă,

cumva nu-nțelege și nu poate concepe mai mult.
țărâna amorfă arată ca un fagure într-un stup
cu mii de romburi și mii de striații,
percep peste tot mișcări de-a valma și-n grup
și aud, mai ales, respirații.

adaug o picătură de sânge pe lamă subțire,
mai pun și-un bob de lumină,
aceleași forme bizare mi se-nfing în privire
și se prind ca niște magneți de retină.

încerc să-nțeleg și deschid ochiul drept,
mirajul dispare subit, ca o imagine sumbră,
lentila își lasă fruntea de sticlă în piept
într-un amestec caleidoscopic de lumină și umbră.

Știi…

am învățat liniștea după ce-am plecat.

Nu mai e nimeni să mă întrebe

unde sunt,

cu cine,

de ce.

Și ar trebui să fie bine, nu?

Doar că… e prea mult spațiu acum.

Prea mult gol în jurul meu.

Nu mă mai apasă nimic,

dar nici nu mă mai ține nimeni.

E o libertate ciudată…

nu știe să mângâie.

Eu am vrut o casă.

Nu doar pereți.

Am vrut un „noi”

care să nu doară.

Dar „noi”-ul nostru…

era prea strâns.

Prea multă teamă,

prea puțină iubire.

Ce aveam noi

nu era liniște.

Era control.

Nu era dor…

era frica ta că o să plec.

Și am stat.

Am stat până am început

să nu mai fiu eu.

Și acum… merg drept.

Respir mai ușor.

Dar sunt seri

în care mă opresc

și mă lovește liniștea asta.

Și da… mi-e dor.

Nu de noi.

Nu de cum era.

Mi-e dor de cum credeam

că o să fie.

Și poate…

într-o zi

o să găsesc liniștea aia

care nu vine din plecare,

ci din a rămâne

fără să mă pierd.

pictograma- 

de pe muchia, încă roșiatică,

a răsăritului,

e amprenta unui tril de ciocârlie

rotit in torul veșniciei.

mi-am acoperit ochii

cu rugăciuni 

șoptite doar

în inimă

Isus 

Cuvinte blande Tu mi-ai spus

Cand siroaie de lacrimi imi curgeau pe obraz

Tu mi-ai spus: ,,ridica-te,al Meu viteaz!''

M-ai calauzit in noapte

Incurajari mi-ai spus in soapte

Isus

Ei spuneau ca Te-au distrus

Rastignindu-Te pe cruce

Ca sa vada cat poti duce

M-ai ridicat de jos

Chiar si cand durerea se simtea pana-n al meu os

Isus

M-ai iubit nespus

Viata mi-ai colorat 

Si ale mele rani ai vindecat

Cu blandete m-ai privit

Chiar daca te-am respins in mod subit

M-ai cautat prin vai

Si m-ai gasit pe strambe cai

Cazut,lovit,neajutorat

La mine alergat

Si pe nume m-ai strigat

Mila Ta m-a cuprins

In al dragoste-i foc de nestins

Isus 

Multumesc pentru gandul frumos spus!

Din zori de libertate, în noapte de-ntuneric,

Un vis s-a spulberat, încet, fără zgomot.

Vocea poporului, odată puternică,

Acum e mușamalizată, sub un văl de potenta.

.

Democrația, o floare, s-a ofilit în noapte,

Înlocuită de-un măr, cu fructe otrăvite.

Libertatea, o pasăre, și-a luat zborul în goană,

Lăsând în urmă, doar cuști și suflete învinuite.

Un ceas cu pendul, bătând încet, ritmul vieții,

Acum indică ora, când umbrele se-ntind.

Speranța, o lumânare, se stinge încet,

Și frica, un vânt rece, prin suflete se-nfige.

Odată un ocean, acum un lac înghețat,

Libertatea, un râu, acum un șanț uscat.

Cuvintele, odată săgeți, acum sunt doar săgeți otrăvite,

Și gândurile, odată libere, acum sunt închise într-un labirint.

Esti bine cat ai un scop util, nobil.

Marius Ene, Elblag, Poland, 20:02

Stropi de ploaie singuratici,

Mă privesc în gânduri stând,

Cum citesc poeți romantici

Printre rânduri contemplând.

Se întreabă ce-i cu mine,

Ce gândesc, de ce nu aud

Strigătele lor aline,

Tropăind pe asfaltul ud.

Umbra sufletului orb îmi spune:

"Privește în jur, lumea-i a ta."

Eu refuz cu suspiciune,

Nedorind a căuta.

Versuri triste, vrând, nevrând,

În ele mă regăseam,

Ochii mei încet sculptând

Lacul lacrimilor, plângeam.

Sub cerul vast, sufletul știe

Motivul ochilor apatici

Când se aștern lin pe hârtie

Stropi de ploaie singuratici.