Lacrimi și flori
Scânteia e fãcutã ca sã zboare,
Iar omul, ca sã simtã suferinţa;
Şi-oricât de mult l-ar ajuta voinţa,
Ţãrâna-i tot ţãrânã trecãtoare!
Ne doare orice clipã care trece,
Ne dor şi despãrţirile amare!...
Chiar cerul este fãrã de culoare,
Tristeţea, când se zbate sã ne-nece!
Se duc copii, la vârstã timpurie,
Se duc bãtrânii, încãrcaţi de zile,
Care trãit-au vremuri dificile,
Îndeplinindu-şi sfânta datorie.
Flori lângã flori, vor, parcã, sã slujeascã,
Înmiresmând amarul despãrţirii,
C-au înţeles c-aşa e datul firii:
Sunt parte din durerea omeneascã!
Un trandafir, gãtit de sãrbãtoare,
Din stratul gras şi umed, din grãdinã,
A fost tãiat, fãrã a fi de vinã
Şi-şi dã acuma, ultima suflare...
La catafalc, se-adunã lume multã
În straie negre, triste, în tãcere;
Doar plânsete se-aud în încãpere...
Şi pare cã şi Cerul le ascultã.
☆
Încet, în vatrã, focul se destramã,
Opaiţul vechi, îşi pierde-a sa luminã;
La geamul care dã înspre grãdinã,
Pe fiul sãu, îl plânge-o biatã mamã...
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: Cristi Dobrei
Data postării: 21 noiembrie 2023
Adăugat la favorite: 2
Vizualizări: 770
Poezii din aceiaşi categorie
Iubirea cu mască
Cu gândul dus la vremi de-alt’dată, tremur lin,
Când brațul tău pe pieptul meu dormea senin,
Când tu, cu glas de înger, îmi spuneai în șoapte
Că-n mine-ai aflat viață, vis și nopți curate.
Dar iată, azi, te văd purtând un chip străin,
Fără văl de modestie, fără zbor divin,
Cu fruntea neacoperită, într-o sfântă casă,
Strălucind de-o mândrie rece, rece și frumoasă.
Ah, tu, ce-mi spuneai odată că n-ai altă mască,
Azi joci un alt rol, cu alt suflet să te crească.
Pe el îl porți ca pe-o idee, ca pe-un gând,
Dar nu-i cu tine-n lacrimi, cum eram plângând.
Tu n-ai cum să te-ntorci și totuși te aștept,
Cu ochii-n cer, cu fruntea-n mâini, cu suflet drept,
Căci știu ce-am fost — un mugur prins în primăvară,
Ce s-a uscat când a plecat iubirea iară.
Tu-ai fost întâia ce-a sărit la pieptul meu,
Cu râsul tău de rouă, cu glas de Dumnezeu,
Și-n patul nostru, două omiduțe moi,
Țeseam din dragoste o lume doar pentru noi.
Acum îl strângi în brațe, crezând că e sublim,
Dar nu ca-n clipele când mă simțeai deplin.
Și poate-i scrie versuri, dar nu cu acel dor
Cu care ți-am cules din cer un alb fior.
Eu nu urăsc ce-ai fost ci plâng ce ai ajuns,
Căci n-ai păstrat icoana visului de-uns.
Și dacă-ntr-o minune timpul ne va chema,
Nu știu de-aș mai putea iubi ce ești acum... sau ba.
Căci dragostea ce-am dat-o n-a fost de-mprumut,
Ci jertfă caldă, ce-n altarul tău s-a scut.
Și dacă tu-ai uitat-o, eu o păstrez cu dor
O candelă ce arde-n mine până mor.
Tu n-ai pierdut iubirea, ci-ai fost un dar prea sfânt,
Ce-a luminat o inimă cu sufletul cărunt.
Eu n-am greșit c-am dat, ci ea n-a știut să țină,
O dragoste de aur în mâini de plastilină.
Parfum
Parfumul tău de iasomie
împerecheat cu banalul miros viu
de suflet înduioșat,
îl spulber ușor ca-ntr-o magie
spre luna plină
a trupului meu vinovat.
Îmi scot inima afara
și o privesc cu lacrimi reci
formate într-un abis
dorind să se transforme-ntr-o boală
din care doar tu o poți salva,
ducând-o în paradis.
Aş dori ca inima mea acum spulberată
să se contopeasca în trupul tău
ușor delicat,
să devenim o singură culoare însuflețită
de neșters,
așa cum eram la un moment dat.
Aşa cum eram la un moment dat.
Parfumul tău e acum mort
asemenea unei flori veștejite
din care şi culorile au dispărut.
Simt că așa trebuie să mă comport
pentru a nu lăsa să piară
mirosul tău pierdut.
Incorect
De ce dacă m-ai rănit,
Tot eu te mai iubesc?
De ce stau și nu dorm,
Și simt ca nu trăiesc?
De ce mă tot gândesc,
De când mă trezesc până adorm?
De ce mi-e cald și frig,
Și noaptea nu am somn?
De ce aștept să vii,
Dacă nu te mai vreau?
De ce te tot visez,
În brațe cum te iau?
De ce te am în gând,
Când stau singur plângând?
De ce atunci când strig,
Tu nu îmi mai răspunzi?
De ce mă doare sufletul,
Iar ochii îmi sunt uzi?
De ce aud in cap,
O mie de-ntrebari?
De ce doar faptele mele,
Pare ca au urmări?
De ce te mai regret,
Și sunt atât de necăjit?
De ce mi-ai spus ca mă iubești?
Dacă nu m-ai iubit...
Înger-n flăcări de dor
Cânt ca un înger ce n-a cunoscut pământ,
Fără colțuri, fără vreme, fără vânt.
Sufletul meu plutește în cântul gol,
Sunt doar ecou, dar în mine se naște un rol.
Nu sunt glas, nu sunt sunet, nu sunt nimic,
Sunt doar o fărâmă de dor, un pic
De tăcere adunată în aripi de foc,
Un râu fără râu, un drum fără loc.
Când te chem, tu, ce ești altceva decât vis,
Te chem dincolo de timp, dincolo de ce ai zis.
Te chem în adâncuri, nu în sus, nu în jos,
Într-o lume unde cuvintele nu sunt, dar sunt rost.
Vino să-mi spui, nu când, dar unde,
Căci aici nu e acasă, dar toată casa este unde
Cântul meu se pierde, tu îl vei găsi,
Într-o poveste fără sfârșit, tu vei fi.
Te chem cu ochii închiși, cu pasul tăcut,
Unde nimic nu e ce pare, dar totul e ascuns în lut.
E o lume ce tremură, dar nu o vezi,
Căci ea se naște în sângele meu, în fiecare vrei.
Să vii, nu cu pași, ci cu o umbră tăcută,
Să mă auzi doar când taci, doar când ești mut.
Căci în liniștea ta voi cânta fără cuvinte,
Vino, doar tu știi ce-ți cer, în zeci de mii de simțuri ascunse, neștiute.
Eu, un înger, nu pot fi decât adânc în cântec,
Tu, un mister, doar auzi, nu simți nimic.
Aș vrea doar o poveste, doar o clipă,
Vino acasă, și să mă auzi... cum te chem, în fiecare simț pe care-l am și nu-l înțeleg
Tot ce a mai rămas
M-am îndrăgostit atât de naiv
Cu un suflet adolescentin
De un bărbat
Ce taina vinului mi-a arătat...
Cu fiecare zi ce ne trecea
În mine dragostea creștea
Vinul era firul roșu
Ce ne lega întru totul...
Și după fiece îmbrățișare
Venea promisiunea alteia
Dar la final am rămas cu dor
Neimbrățișată... cu paharul gol.
Azi doar imi plang amintirea
Scriind pe foi despărțirea
E tot ce mi-a rămas de la tine
Un pahar plin... de poezie...
Mă vrei doar pentru carne?
Mă vrei doar pentru carne,
Mușchi întinși peste oase fragile,
Un dans al sângelui în venele lumii,
O coajă pe care o privești,
Dar nu o cauți mai adânc.
Mă vrei doar pentru forma care trădează sufletul,
Un fel de vas pictat,
Gol înăuntru, dar strălucitor la lumină.
Mă întrebi ce mai fac,
Dar nu mă întrebi cine sunt.
Ești grăbit să devii explorator
Al unui continent care nu-ți aparține,
Dar n-ai curajul să sapi sub pământ.
Te oprești la margine,
În jurul unui foc fals,
Aprins doar de dorințe trecătoare.
Dar trupul meu nu e doar carne,
E o arhivă de povești,
Țesuturi scrise cu litere mici,
Cicatrici ca fraze uitate,
O inimă care bate ritmuri neînțelese,
Căutând un dansator care să asculte.
Așa că întreabă-mă mai mult,
Deschide o poartă, nu doar o ușă.
Ce vezi când ochii mei te privesc?
Ce tăceri ți-am spus și n-ai auzit?
Dacă mă vrei doar pentru carne,
Atunci rămâi flămând,
Căci carnea e doar o mască,
Dar eu sunt întregul spectacol.
Iubirea cu mască
Cu gândul dus la vremi de-alt’dată, tremur lin,
Când brațul tău pe pieptul meu dormea senin,
Când tu, cu glas de înger, îmi spuneai în șoapte
Că-n mine-ai aflat viață, vis și nopți curate.
Dar iată, azi, te văd purtând un chip străin,
Fără văl de modestie, fără zbor divin,
Cu fruntea neacoperită, într-o sfântă casă,
Strălucind de-o mândrie rece, rece și frumoasă.
Ah, tu, ce-mi spuneai odată că n-ai altă mască,
Azi joci un alt rol, cu alt suflet să te crească.
Pe el îl porți ca pe-o idee, ca pe-un gând,
Dar nu-i cu tine-n lacrimi, cum eram plângând.
Tu n-ai cum să te-ntorci și totuși te aștept,
Cu ochii-n cer, cu fruntea-n mâini, cu suflet drept,
Căci știu ce-am fost — un mugur prins în primăvară,
Ce s-a uscat când a plecat iubirea iară.
Tu-ai fost întâia ce-a sărit la pieptul meu,
Cu râsul tău de rouă, cu glas de Dumnezeu,
Și-n patul nostru, două omiduțe moi,
Țeseam din dragoste o lume doar pentru noi.
Acum îl strângi în brațe, crezând că e sublim,
Dar nu ca-n clipele când mă simțeai deplin.
Și poate-i scrie versuri, dar nu cu acel dor
Cu care ți-am cules din cer un alb fior.
Eu nu urăsc ce-ai fost ci plâng ce ai ajuns,
Căci n-ai păstrat icoana visului de-uns.
Și dacă-ntr-o minune timpul ne va chema,
Nu știu de-aș mai putea iubi ce ești acum... sau ba.
Căci dragostea ce-am dat-o n-a fost de-mprumut,
Ci jertfă caldă, ce-n altarul tău s-a scut.
Și dacă tu-ai uitat-o, eu o păstrez cu dor
O candelă ce arde-n mine până mor.
Tu n-ai pierdut iubirea, ci-ai fost un dar prea sfânt,
Ce-a luminat o inimă cu sufletul cărunt.
Eu n-am greșit c-am dat, ci ea n-a știut să țină,
O dragoste de aur în mâini de plastilină.
Parfum
Parfumul tău de iasomie
împerecheat cu banalul miros viu
de suflet înduioșat,
îl spulber ușor ca-ntr-o magie
spre luna plină
a trupului meu vinovat.
Îmi scot inima afara
și o privesc cu lacrimi reci
formate într-un abis
dorind să se transforme-ntr-o boală
din care doar tu o poți salva,
ducând-o în paradis.
Aş dori ca inima mea acum spulberată
să se contopeasca în trupul tău
ușor delicat,
să devenim o singură culoare însuflețită
de neșters,
așa cum eram la un moment dat.
Aşa cum eram la un moment dat.
Parfumul tău e acum mort
asemenea unei flori veștejite
din care şi culorile au dispărut.
Simt că așa trebuie să mă comport
pentru a nu lăsa să piară
mirosul tău pierdut.
Incorect
De ce dacă m-ai rănit,
Tot eu te mai iubesc?
De ce stau și nu dorm,
Și simt ca nu trăiesc?
De ce mă tot gândesc,
De când mă trezesc până adorm?
De ce mi-e cald și frig,
Și noaptea nu am somn?
De ce aștept să vii,
Dacă nu te mai vreau?
De ce te tot visez,
În brațe cum te iau?
De ce te am în gând,
Când stau singur plângând?
De ce atunci când strig,
Tu nu îmi mai răspunzi?
De ce mă doare sufletul,
Iar ochii îmi sunt uzi?
De ce aud in cap,
O mie de-ntrebari?
De ce doar faptele mele,
Pare ca au urmări?
De ce te mai regret,
Și sunt atât de necăjit?
De ce mi-ai spus ca mă iubești?
Dacă nu m-ai iubit...
Înger-n flăcări de dor
Cânt ca un înger ce n-a cunoscut pământ,
Fără colțuri, fără vreme, fără vânt.
Sufletul meu plutește în cântul gol,
Sunt doar ecou, dar în mine se naște un rol.
Nu sunt glas, nu sunt sunet, nu sunt nimic,
Sunt doar o fărâmă de dor, un pic
De tăcere adunată în aripi de foc,
Un râu fără râu, un drum fără loc.
Când te chem, tu, ce ești altceva decât vis,
Te chem dincolo de timp, dincolo de ce ai zis.
Te chem în adâncuri, nu în sus, nu în jos,
Într-o lume unde cuvintele nu sunt, dar sunt rost.
Vino să-mi spui, nu când, dar unde,
Căci aici nu e acasă, dar toată casa este unde
Cântul meu se pierde, tu îl vei găsi,
Într-o poveste fără sfârșit, tu vei fi.
Te chem cu ochii închiși, cu pasul tăcut,
Unde nimic nu e ce pare, dar totul e ascuns în lut.
E o lume ce tremură, dar nu o vezi,
Căci ea se naște în sângele meu, în fiecare vrei.
Să vii, nu cu pași, ci cu o umbră tăcută,
Să mă auzi doar când taci, doar când ești mut.
Căci în liniștea ta voi cânta fără cuvinte,
Vino, doar tu știi ce-ți cer, în zeci de mii de simțuri ascunse, neștiute.
Eu, un înger, nu pot fi decât adânc în cântec,
Tu, un mister, doar auzi, nu simți nimic.
Aș vrea doar o poveste, doar o clipă,
Vino acasă, și să mă auzi... cum te chem, în fiecare simț pe care-l am și nu-l înțeleg
Tot ce a mai rămas
M-am îndrăgostit atât de naiv
Cu un suflet adolescentin
De un bărbat
Ce taina vinului mi-a arătat...
Cu fiecare zi ce ne trecea
În mine dragostea creștea
Vinul era firul roșu
Ce ne lega întru totul...
Și după fiece îmbrățișare
Venea promisiunea alteia
Dar la final am rămas cu dor
Neimbrățișată... cu paharul gol.
Azi doar imi plang amintirea
Scriind pe foi despărțirea
E tot ce mi-a rămas de la tine
Un pahar plin... de poezie...
Mă vrei doar pentru carne?
Mă vrei doar pentru carne,
Mușchi întinși peste oase fragile,
Un dans al sângelui în venele lumii,
O coajă pe care o privești,
Dar nu o cauți mai adânc.
Mă vrei doar pentru forma care trădează sufletul,
Un fel de vas pictat,
Gol înăuntru, dar strălucitor la lumină.
Mă întrebi ce mai fac,
Dar nu mă întrebi cine sunt.
Ești grăbit să devii explorator
Al unui continent care nu-ți aparține,
Dar n-ai curajul să sapi sub pământ.
Te oprești la margine,
În jurul unui foc fals,
Aprins doar de dorințe trecătoare.
Dar trupul meu nu e doar carne,
E o arhivă de povești,
Țesuturi scrise cu litere mici,
Cicatrici ca fraze uitate,
O inimă care bate ritmuri neînțelese,
Căutând un dansator care să asculte.
Așa că întreabă-mă mai mult,
Deschide o poartă, nu doar o ușă.
Ce vezi când ochii mei te privesc?
Ce tăceri ți-am spus și n-ai auzit?
Dacă mă vrei doar pentru carne,
Atunci rămâi flămând,
Căci carnea e doar o mască,
Dar eu sunt întregul spectacol.
Alte poezii ale autorului
Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.
Prefer să tac...
Prefer să tac când alţii spun
Poveşti şi snoave, fel de fel,
Cu zmei cu aripi de oţel,
Cu puşti, din bâtă de alun...
Nu-i felul meu să zic ceva
Numai de dragul de-a fi zis;
Căci vorba este un zapis
În stare a te obliga
Să faci ce n-ai fi vrut să faci,
Să fii ce nu ai vrea să fii.
Cuvintele, dacă nu ştii,
Sunt nemiloşii tăi ortaci!
La începutu-acestui veac
Atât de multă vorbărie,
E-o nemiloasă pandemie
Ce pare să nu aibă leac!
Şi, în sfârşit, un glas în plus
De ce aş face să răsune?
De ce să pun şi pasiune
Când nu se-aude ce am spus?
Nu sunt absurd şi nici posac
Dar, cum am spus-o mai devreme,
Ca rezumat acestei teme:
Când toţi vorbesc, prefer să tac.
Relativități necontestate
Unii se nasc iar alţii mor,
Unii nu cred, alţii cred tot,
Unii nu pot, alţii nu vor,
Unii nu ştiu, alţii nu pot.
Unii au bani, dar prea puţini,
Alţii sunt slugi pe la strãini;
Unii au tot ce îşi doresc,
Alţii - doar spirit românesc!
Unii mã-ntreabã ce mai fac,
Altora nu le sunt pe plac.
Unii mi-ar da şi ochii lor,
Alţii aşteaptã ca sã mor.
Unii vor totul. Dar... nu au!
Şi te jignesc, vorbind pe şleau!
Unul Îl vrea pe Dumnezeu,
Altul e lup fratelui sãu.
Unii sunt mari, alţii sunt mici,
Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"
Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"
Alţii te-aruncã la gunoi.
Unii vor fânul din grãdini,
Alţii vor florile din spini.
Unii vor lãnţişor la gât,
Alţii, un zâmbet şi...atât!
Unii îţi amintesc sã taci,
Alţii, ce trebuie sã faci!
Unii te cheamã drept "pãstor",
Alţii, morar la moara lor!
Nu tot ce spui, e înţelept,
Nu tot ce crezi, este şi drept.
Dar, fii bun, nu te supãra:
Toţi muritorii sunt aşa!
Celor deştepţi, l-ai lor copii,
Nu spune nici tu tot ce ştii!
Cãci, te vor crede fie-un zeu,
Fie-un smintit în felul sãu!
Între netrebnici şi netoţi
Nu-i bine sã faci tot ce poţi!
Când vântul şuierã prin duzi,
Nu crede, frate, tot ce-auzi!
Cât ai putere şi ai grai,
Nu da, din casã, tot ce ai!
Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,
De nu ţi-o cere cineva!
Cât poţi sã spui ce te-a durut,
Cât încã timpul n-a trecut,
Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:
Eşti cumva unul din cei mulţi?
Dor de satul meu
Poezia evocã locuri şi timpuri trãite sau cunoscute de autor.
Mi-e dor de lanul meu de grâu,
Mi-e dor de fânul moale,
Mi-e dor sã mai ţin calu-n frâu,
Când el o ia la vale!...
Mi-e dor sã vãd cum cresc din nou
Rãsadul meu şi ceapa
Şi sã aud acel ecou,
Când Bunu' bate sapa!
Mi-e dor nespus sã mã mai duc
La pândã, în Fundata,
Şi sã mã urc în vârf de nuc,
Ca sã mã vadã tata.
Mi-e dor de Cornu rãcoros,
Mi-e dor de Câmpu-Babii,
Mi-e dor sã mã mai plimb pe jos,
Cu Cipri şi cu Gabi!
Mi-e dor sã stau şi sã mã mir
Cum trec pe drum, flãcãii,
Ca sã se uite ore-n şir,
La peşti, la Gura-Vãii.
☆
Cumplite doruri te cuprind,
De mamã şi de tatã,
De dulcea linişte din Grind,
De satul de-altãdatã!
Te vezi aievea, peste vremi,
Plimbându-te-n grãdinã
Şi-n tine însuţi tu te temi
Cã nu au sã mai vinã...
Liniștea de-acasă
În liniştea de-acasă
Îmi place-aşa de mult!
Îmi plac umbrele serii
Şi greieri să ascult.
Copil al altor vremuri,
Mă trimeteau ai mei
Cu mieii pe izlazuri,
Să am grijă de ei...
Cu doru-i, pitpalacul
Mi se pierdea-n câmpii,
Plutea în aer pacea
Şi dragul de-a trăi.
Vedeam departe codrul,
Un cal fără stăpân,
Mă saluta izvorul
Şi mirosea a fân.
În faptul serii, mierla
Cu-acorduri de artist,
Îţi alina durerea
Oricât erai de trist.
Cânta privighetoarea
La margini de zăvoi,
Şi-o buhă, făr-să ştie,
Ne speria pe noi.
☆
Aşa se vedea viaţa
În veacul douăzeci
Dar ştiinţa şi progresul
Le-au risipit pe veci!
Ce locuri dragi!...
Ce locuri dragi, ce amintiri
Mã copleşirã iarã,
Cu-ai lor sãlbatici trandafiri
Şi cu-a lor primãvarã!
Cu oameni buni şi prietenoşi,
Sfidând prejudecata,
Cã şi vecinii de la Groşi
Îl salutau pe tata.
Cu fraţi, surori şi prieteni buni
Ce-mi alungau tristeţea,
Cu meri tomnatici şi cu pruni
De toatã frumuseţea!
Cu zile lungi, cu nopţi de vis
Când se-ncingea vãiuga,
Când ceru-ntreg era deschis
Sã ne primeascã ruga!
Cu grâu şi lapte, din belşug,
Cu var ascuns în apã,
Pe care, boul prins în jug,
Nu poate sã-l priceapã.
Cu nesfârşitele plimbãri
Cu jocul nostru, MOARA,
Şi cu peniţe-n cãlimãri,
La lumânare, seara.
Cu ghiocei vioi, în crâng
Cu somnu-ascuns în gene,
Cu ochi bãtrâni, care mai plâng
Azi, dup-atâta vreme!
Cu vântul ce fãcea prãpãd,
Cu planuri ne-mplinite,
Cu-acelaşi drum, pe care vãd
Acelaşi cârd de vite.
Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,
Copiii de-altãdatã;
Cu cânt de mierlã, în zãvoi,
Cu cretã coloratã.
Cu dascãli şi cu diriginţi
Cu-a lor cãrare oablã,
Când nu eram copii cuminţi,
Ne şi scoteau la tablã...
☆
Prin norii vremii, diafani,
Le vãd acum, pe toate,
Cu peste patruzeci de ani
Dacã privesc în spate.
Prezentul vrea, cu orice preţ
Ca sã te pierzi cu firea!
Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,
Rãmâne amintirea...
Nu da tu clipa ta de-acum
Pe zece, ce-au sã vinã!
Şi nici al fericirii drum
Pe-o traistã de fãinã!
De timpul tãu, neapãrat
Te-agaţã şi profitã!
Cãci viaţa care ni s-a dat,
Se meritã trãitã!...
Răspunsuri pierdute
(La moartea lui Avramescu, 97 de ani, din Căprioara. Aparţine vol. "Din Viaţă")
Mi-am pus în gând a povesti
Cu cel mai vârstnic om din sat,
Istorii vechi. Dar, omul meu
Cu tot cu ele, a plecat.
Multe voiam sã îl întreb...
Dar, vezi, regretele-s târzii!
Asearã, cineva mi-a spus
Cã nu mai e printre cei vii.
E prea târziu sã-mi parã rãu,
Dar mã gândesc acum, aşa:
Ori moartea lui mi le-a rãpit,
Ori însãşi amânarea mea...
Nu îi e omului nici viaţa,
Nici timpul, la-ndemâna lui!
În grabã mare vine ziua
Sã-l strigi pe nume. Şi el...nu-i!...
☆
Şi viaţa omului, şi vorba-i
Se risipesc, ca prafu-n vânt.
Va mai trãi în amintirea-mi
Şi niciodatã pe pãmânt.
Prefer să tac...
Prefer să tac când alţii spun
Poveşti şi snoave, fel de fel,
Cu zmei cu aripi de oţel,
Cu puşti, din bâtă de alun...
Nu-i felul meu să zic ceva
Numai de dragul de-a fi zis;
Căci vorba este un zapis
În stare a te obliga
Să faci ce n-ai fi vrut să faci,
Să fii ce nu ai vrea să fii.
Cuvintele, dacă nu ştii,
Sunt nemiloşii tăi ortaci!
La începutu-acestui veac
Atât de multă vorbărie,
E-o nemiloasă pandemie
Ce pare să nu aibă leac!
Şi, în sfârşit, un glas în plus
De ce aş face să răsune?
De ce să pun şi pasiune
Când nu se-aude ce am spus?
Nu sunt absurd şi nici posac
Dar, cum am spus-o mai devreme,
Ca rezumat acestei teme:
Când toţi vorbesc, prefer să tac.
Relativități necontestate
Unii se nasc iar alţii mor,
Unii nu cred, alţii cred tot,
Unii nu pot, alţii nu vor,
Unii nu ştiu, alţii nu pot.
Unii au bani, dar prea puţini,
Alţii sunt slugi pe la strãini;
Unii au tot ce îşi doresc,
Alţii - doar spirit românesc!
Unii mã-ntreabã ce mai fac,
Altora nu le sunt pe plac.
Unii mi-ar da şi ochii lor,
Alţii aşteaptã ca sã mor.
Unii vor totul. Dar... nu au!
Şi te jignesc, vorbind pe şleau!
Unul Îl vrea pe Dumnezeu,
Altul e lup fratelui sãu.
Unii sunt mari, alţii sunt mici,
Alţii-ţi spun: "Pleacã de aici!"
Unii-ţi spun: "Frate, hai cu noi!"
Alţii te-aruncã la gunoi.
Unii vor fânul din grãdini,
Alţii vor florile din spini.
Unii vor lãnţişor la gât,
Alţii, un zâmbet şi...atât!
Unii îţi amintesc sã taci,
Alţii, ce trebuie sã faci!
Unii te cheamã drept "pãstor",
Alţii, morar la moara lor!
Nu tot ce spui, e înţelept,
Nu tot ce crezi, este şi drept.
Dar, fii bun, nu te supãra:
Toţi muritorii sunt aşa!
Celor deştepţi, l-ai lor copii,
Nu spune nici tu tot ce ştii!
Cãci, te vor crede fie-un zeu,
Fie-un smintit în felul sãu!
Între netrebnici şi netoţi
Nu-i bine sã faci tot ce poţi!
Când vântul şuierã prin duzi,
Nu crede, frate, tot ce-auzi!
Cât ai putere şi ai grai,
Nu da, din casã, tot ce ai!
Nu-mpãrtãşi pãrerea ta,
De nu ţi-o cere cineva!
Cât poţi sã spui ce te-a durut,
Cât încã timpul n-a trecut,
Rãspunde-mi, dacã mã asculţi:
Eşti cumva unul din cei mulţi?
Dor de satul meu
Poezia evocã locuri şi timpuri trãite sau cunoscute de autor.
Mi-e dor de lanul meu de grâu,
Mi-e dor de fânul moale,
Mi-e dor sã mai ţin calu-n frâu,
Când el o ia la vale!...
Mi-e dor sã vãd cum cresc din nou
Rãsadul meu şi ceapa
Şi sã aud acel ecou,
Când Bunu' bate sapa!
Mi-e dor nespus sã mã mai duc
La pândã, în Fundata,
Şi sã mã urc în vârf de nuc,
Ca sã mã vadã tata.
Mi-e dor de Cornu rãcoros,
Mi-e dor de Câmpu-Babii,
Mi-e dor sã mã mai plimb pe jos,
Cu Cipri şi cu Gabi!
Mi-e dor sã stau şi sã mã mir
Cum trec pe drum, flãcãii,
Ca sã se uite ore-n şir,
La peşti, la Gura-Vãii.
☆
Cumplite doruri te cuprind,
De mamã şi de tatã,
De dulcea linişte din Grind,
De satul de-altãdatã!
Te vezi aievea, peste vremi,
Plimbându-te-n grãdinã
Şi-n tine însuţi tu te temi
Cã nu au sã mai vinã...
Liniștea de-acasă
În liniştea de-acasă
Îmi place-aşa de mult!
Îmi plac umbrele serii
Şi greieri să ascult.
Copil al altor vremuri,
Mă trimeteau ai mei
Cu mieii pe izlazuri,
Să am grijă de ei...
Cu doru-i, pitpalacul
Mi se pierdea-n câmpii,
Plutea în aer pacea
Şi dragul de-a trăi.
Vedeam departe codrul,
Un cal fără stăpân,
Mă saluta izvorul
Şi mirosea a fân.
În faptul serii, mierla
Cu-acorduri de artist,
Îţi alina durerea
Oricât erai de trist.
Cânta privighetoarea
La margini de zăvoi,
Şi-o buhă, făr-să ştie,
Ne speria pe noi.
☆
Aşa se vedea viaţa
În veacul douăzeci
Dar ştiinţa şi progresul
Le-au risipit pe veci!
Ce locuri dragi!...
Ce locuri dragi, ce amintiri
Mã copleşirã iarã,
Cu-ai lor sãlbatici trandafiri
Şi cu-a lor primãvarã!
Cu oameni buni şi prietenoşi,
Sfidând prejudecata,
Cã şi vecinii de la Groşi
Îl salutau pe tata.
Cu fraţi, surori şi prieteni buni
Ce-mi alungau tristeţea,
Cu meri tomnatici şi cu pruni
De toatã frumuseţea!
Cu zile lungi, cu nopţi de vis
Când se-ncingea vãiuga,
Când ceru-ntreg era deschis
Sã ne primeascã ruga!
Cu grâu şi lapte, din belşug,
Cu var ascuns în apã,
Pe care, boul prins în jug,
Nu poate sã-l priceapã.
Cu nesfârşitele plimbãri
Cu jocul nostru, MOARA,
Şi cu peniţe-n cãlimãri,
La lumânare, seara.
Cu ghiocei vioi, în crâng
Cu somnu-ascuns în gene,
Cu ochi bãtrâni, care mai plâng
Azi, dup-atâta vreme!
Cu vântul ce fãcea prãpãd,
Cu planuri ne-mplinite,
Cu-acelaşi drum, pe care vãd
Acelaşi cârd de vite.
Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,
Copiii de-altãdatã;
Cu cânt de mierlã, în zãvoi,
Cu cretã coloratã.
Cu dascãli şi cu diriginţi
Cu-a lor cãrare oablã,
Când nu eram copii cuminţi,
Ne şi scoteau la tablã...
☆
Prin norii vremii, diafani,
Le vãd acum, pe toate,
Cu peste patruzeci de ani
Dacã privesc în spate.
Prezentul vrea, cu orice preţ
Ca sã te pierzi cu firea!
Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,
Rãmâne amintirea...
Nu da tu clipa ta de-acum
Pe zece, ce-au sã vinã!
Şi nici al fericirii drum
Pe-o traistã de fãinã!
De timpul tãu, neapãrat
Te-agaţã şi profitã!
Cãci viaţa care ni s-a dat,
Se meritã trãitã!...