Telegramă
Am rătăcit prin neguri de cuvinte,
Căutător de sens în cer pustiu,
Și am dosit sub frunze-ngălbenite,
Al toamnei cânt ce păsările-l știu.
Am altoit cu versuri pomi și ruguri,
Sub ochii goi ai lumii prea grăbite,
Privirile le-au explodat în muguri,
Și au văzut pe ram poeme înflorite.
M-au recitat străini cu voci de piatră,
Și au rămas cu toții fără glas,
Un vraf de cărți am adunat pe vatră,
Pe care de sămânță-am să le las.
Am scris în umbre fără de contur,
Cu litere de foc, pe vânturi stinse,
Să-mi fie toată iarba împrejur,
O pajiște de librării încinse.
Voi fi uitarea scrisă pe pereți,
Un vis ce-n noapte se destramă,
O lacrimă din plânsuri de poeți,
Trimisă lumii într-o telegramă.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 13 марта
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 77
Стихи из этой категории
Risipire
Doar dragostea adună laolaltă oamenii...
Căci orice altceva e amăgire!
Și orice trâmbiță vestește efemerul ce-i doar infatuata risipre!
De vrei să te aduni,cu siguranță o poți face!
Dar nu prin egoism sau prin cotidian progres,
Crezându-te stăpân autonom
Și "Creator" al propriului sarcasm ce locuiește-ntro cutie..
Precum cea a Pandorei de tristă fictivă amintire,
Unde au stat înghesuite toate cele rele,
Și au ieșit să otrăvească lumea
În blestematul ceas de risipire!
Și totuși mai era ceva rămas acolo,
Era Speranța...
Optimist scenariu de sfârșit!
(17 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Ceasul
Ceasul pare că-i un ochi ,
Orele și minutele se formează în perechi,
Pare un ceas din viitor,
Orele exacte sunt de ajutor.
Are o săgeată subțire,
Parcă-i un ac la prima vedere,
Ceasul parcă-i și o privire,
Ora se schimbă , la revedere.
Săgețile se rotesc mereu,
De ar scrie un mare eseu,
De-ar arăta și o secundă,
De-ar părea că-i o mică rundă.
Cifre scrise pe un ceas,
El continuă acest pas,
Nu se-oprește niciodată,
Nicio pauză vreodată.
Autor: Nicoleta Postovan
Aripile îngerilor
fragment
....
"cu fiecare pas pe care îl facem prin iubire,
sădim flori pentru eternitate
în grădina lui Dumnezeu."
(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)
Trist, dar adevărat!
Stau pe prispa casei de la țară și vreau cu cineva să povestesc,
Dar n-am o vorbă cui să arunc, că toți satul pe rând îl părăsesc.
Cei tineri au plecat demult prin țări străine pentru un colț de pâine,
Iar cei ce au rămas, au îmbătrânit și se vor duce și ei, ca mâine.
Mă uit la drumul pietruit, rămas în praf așa de zeci de ani,
Dar ce e trist că nu mai vezi pe el, nici vaci dar nici țărani.
În curte sunt multe bălării și n-are cin' să le cosească,
Cândva iarba de pe aici, tata lăsa calul și vaca să o pască.
Copacii sunt plini de multe poame, dar cine să le culeagă,
Cad toate jos la adieri de vânt, iar la furtuni și câte-o creangă.
Fântâna mai are apă de băut, dar n-are cine să o bea,
Că trecătorul demult nu mai oprește, să-si potolească setea.
E atâta liniște în jurul meu, că îmi aud și gândul cum îmi spune,
Să știi c-aici cu toții ați crescut și rând pe rând ați decolat în lume.
În fața mea este o cușcă mică, de unde își arată botul un câine,
Stă liniștit în așteptarea orei, când va primi un coltuc de pâine.
Tresar când ușa se deschide și tata îmi șoptește c-a început războiul,
Și tot din gura lui aud, că la Siret în vamă, trec oamenii precum puhoiul.
Mă uit mirat la el și nu-nțeleg ce vrea să spună cu războiul,
Îmi bate umărul și cu tristețe zice, să știi că rusul pare-a fi gunoiul.
Intrăm în casă imediat, uitând de tot ce-am apucat să scriu,
Și triști privim la știri un interviu și cum o mamă plânge..la sicriu!
Patimi
Visul îmi doarme pe-o noptieră,
Sub lumina pală a galbenei luni,
În ochiul meu trist rîde-o himeră,
Și-mi cară în creier negre furtuni,
Grijile mele dorm printre rafturi,
Le-am lăsat să mai pască prin cărți,
Moartea cioplește calmă sub paturi,
Un sicriu folosind întuneric și dălți.
Curg râuri de lacrimi pe-un acatist,
Amurgu-mi bocește și el pe obraz,
Și văd în trecut răstignirea lui Crist,
Iar cuiele Lui, mă înțeapă-n grumaz.
Nopțile albe îmi atârnă sub pleoape,
Focul din sobă durerea îmi cântă,
Vin stelele stinse însetat să se adape,
Din vise și griji, și din lacrima sfântă.
Nu-i rugăciune...
Nu-i rugăciune fără-un biet genunchi,
Plecat smerit peste podea,
Cum nu-i nici creangă fără trunchi,
Și frunză fără creanga sa.
Nu-i rugăciune fără gând curat,
Plecat din inimă spre rai,
Cum nu-i nici lan nesecerat,
Şi bob lipsit de pai.
Nu-i rugăciune fără dor aprins,
Cu taină mare la mijloc,
Cum nu-s nici focuri de nestins,
Și fum fără de foc.
Nu-i rugăciune fără-un strop de har,
Ce-aduce inimii alean,
Cum nu-i nici țărm fără hotar,
Și valuri fără de ocean.
Nu-i lacrimă să fie o risipă,
Când ne rugăm stăruitor,
Cum nu-i nici zbor fără aripă,
Și aripi fără zbor...
Risipire
Doar dragostea adună laolaltă oamenii...
Căci orice altceva e amăgire!
Și orice trâmbiță vestește efemerul ce-i doar infatuata risipre!
De vrei să te aduni,cu siguranță o poți face!
Dar nu prin egoism sau prin cotidian progres,
Crezându-te stăpân autonom
Și "Creator" al propriului sarcasm ce locuiește-ntro cutie..
Precum cea a Pandorei de tristă fictivă amintire,
Unde au stat înghesuite toate cele rele,
Și au ieșit să otrăvească lumea
În blestematul ceas de risipire!
Și totuși mai era ceva rămas acolo,
Era Speranța...
Optimist scenariu de sfârșit!
(17 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Ceasul
Ceasul pare că-i un ochi ,
Orele și minutele se formează în perechi,
Pare un ceas din viitor,
Orele exacte sunt de ajutor.
Are o săgeată subțire,
Parcă-i un ac la prima vedere,
Ceasul parcă-i și o privire,
Ora se schimbă , la revedere.
Săgețile se rotesc mereu,
De ar scrie un mare eseu,
De-ar arăta și o secundă,
De-ar părea că-i o mică rundă.
Cifre scrise pe un ceas,
El continuă acest pas,
Nu se-oprește niciodată,
Nicio pauză vreodată.
Autor: Nicoleta Postovan
Aripile îngerilor
fragment
....
"cu fiecare pas pe care îl facem prin iubire,
sădim flori pentru eternitate
în grădina lui Dumnezeu."
(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)
Trist, dar adevărat!
Stau pe prispa casei de la țară și vreau cu cineva să povestesc,
Dar n-am o vorbă cui să arunc, că toți satul pe rând îl părăsesc.
Cei tineri au plecat demult prin țări străine pentru un colț de pâine,
Iar cei ce au rămas, au îmbătrânit și se vor duce și ei, ca mâine.
Mă uit la drumul pietruit, rămas în praf așa de zeci de ani,
Dar ce e trist că nu mai vezi pe el, nici vaci dar nici țărani.
În curte sunt multe bălării și n-are cin' să le cosească,
Cândva iarba de pe aici, tata lăsa calul și vaca să o pască.
Copacii sunt plini de multe poame, dar cine să le culeagă,
Cad toate jos la adieri de vânt, iar la furtuni și câte-o creangă.
Fântâna mai are apă de băut, dar n-are cine să o bea,
Că trecătorul demult nu mai oprește, să-si potolească setea.
E atâta liniște în jurul meu, că îmi aud și gândul cum îmi spune,
Să știi c-aici cu toții ați crescut și rând pe rând ați decolat în lume.
În fața mea este o cușcă mică, de unde își arată botul un câine,
Stă liniștit în așteptarea orei, când va primi un coltuc de pâine.
Tresar când ușa se deschide și tata îmi șoptește c-a început războiul,
Și tot din gura lui aud, că la Siret în vamă, trec oamenii precum puhoiul.
Mă uit mirat la el și nu-nțeleg ce vrea să spună cu războiul,
Îmi bate umărul și cu tristețe zice, să știi că rusul pare-a fi gunoiul.
Intrăm în casă imediat, uitând de tot ce-am apucat să scriu,
Și triști privim la știri un interviu și cum o mamă plânge..la sicriu!
Patimi
Visul îmi doarme pe-o noptieră,
Sub lumina pală a galbenei luni,
În ochiul meu trist rîde-o himeră,
Și-mi cară în creier negre furtuni,
Grijile mele dorm printre rafturi,
Le-am lăsat să mai pască prin cărți,
Moartea cioplește calmă sub paturi,
Un sicriu folosind întuneric și dălți.
Curg râuri de lacrimi pe-un acatist,
Amurgu-mi bocește și el pe obraz,
Și văd în trecut răstignirea lui Crist,
Iar cuiele Lui, mă înțeapă-n grumaz.
Nopțile albe îmi atârnă sub pleoape,
Focul din sobă durerea îmi cântă,
Vin stelele stinse însetat să se adape,
Din vise și griji, și din lacrima sfântă.
Nu-i rugăciune...
Nu-i rugăciune fără-un biet genunchi,
Plecat smerit peste podea,
Cum nu-i nici creangă fără trunchi,
Și frunză fără creanga sa.
Nu-i rugăciune fără gând curat,
Plecat din inimă spre rai,
Cum nu-i nici lan nesecerat,
Şi bob lipsit de pai.
Nu-i rugăciune fără dor aprins,
Cu taină mare la mijloc,
Cum nu-s nici focuri de nestins,
Și fum fără de foc.
Nu-i rugăciune fără-un strop de har,
Ce-aduce inimii alean,
Cum nu-i nici țărm fără hotar,
Și valuri fără de ocean.
Nu-i lacrimă să fie o risipă,
Când ne rugăm stăruitor,
Cum nu-i nici zbor fără aripă,
Și aripi fără zbor...
Другие стихотворения автора
Adio!
Ți-am scris pe cer adio,
Dar ploaia a-ncetat,
Și-n loc de stropii ploii,
Eu lacrimi am vărsat.
Am vrut să-ți uit adresa,
Să nu mai știu de ea,
Dar drumu-mi trece zilnic,
Pe sub fereastra ta...
N-am să-ți mai scriu poeme,
C-ar fi doar seci cuvinte,
Voi scrie iar... Adio!
Pe cruci și pe morminte.
Și-n fiecare zi femeie,
Mâncat și ros de patimi,
Îți voi lăsa la poartă,
Câte-un buchet de lacrimi.
Mă uit cum pică frunza,
Și cerul parcă pică,
Iar inima mă-nțeapă,
Și sunt cuprins de frică.
Mereu pe sub fereastra-ți,
Un suflet gol va trece,
Apucă-i mâna caldă,
Și nu-l lăsa să plece.
Prinde-mă de mână…
Între noi iubito se aștern tăceri,
Un noian de frunze pe poteci pierdute,
Prinde-mă de mână, du-mă nicăieri,
Crivățul din mine strașnic se ascute.
Glasul tău iubito, freamăt al pădurii,
Ochiul trist al lunii eclipsat de nori,
Prinde-mă de mână, dezvelește-ți nurii,
Și-ai să poți deodată spre iubiri să zbori.
Între noi iubito lacrima se așterne,
Visuri neîmplinite care strig și curg,
Prinde-mă de mână fără a te teme,
Şi vom fi lumina stelei din amurg.
Timpul se răsfiră în umbre și clipe,
Dorul ne rămâne un foc nesfârșit,
Prinde-mă de mână, inima să-mi ţipe,
În brațele tale să mă sting iubit.
Of, Doamne
Of, Doamne, câte întrebări şi răspunsuri,
Câte vorbe aruncate în neant…
Mă frământ între lumini şi apusuri,
Mă cufund într-un soare gigant.
Of, Doamne, cât pârjol şi minciună,
Câtă necinste, ruşine, neteamă,
În suflet de om zilnic se adună,
Iar pe Tine, lui Satan te reclamă.
Of, Doamne, se prăvale lăcaşul,
Evanghelii se mistuie în altar,
Necuraţii invadează oraşul,
Piere al credinţei ultim lăstar.
Doamne, se gată petrolul din lampă,
Se întunecă omul în suflet şi-n minte,
Mamele acum joacă roluri de vampă,
Copiii lor blesteamă tainele sfinte.
Doamne, se surpă-n cutremur pământul,
Apele curg în potop ca dintr-o fântână,
Fă de la început lumea, să fie Cuvântul…
Iar pe om… fă-l din iubire, nu din ţărână.
Lehamite
Și nu mai am cu cine să discut,
S-au treierat porumbii singuri,
La toți acei ce m-au plăcut,
Le curge borșul de prin linguri.
Și fiecare ne vedem de ale sale,
Trec zilele cu greu și anii prea ușor,
Din domnule, am devenit matale,
Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.
Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,
Lingând ciolanul cât un munte,
Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,
Ajuns acum păduchele din frunte.
Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,
Iar calmul se livrează cu pastile,
Dar răul, e că aceștia sunt convinși,
Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.
Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,
Acum e ceasul să mai stăm și singuri,
Acum când fiecare groapa altuia o sapă,
Acum, când curge borșul de prin linguri.
Să nu-mi mai scrii...
Doar vântul nopții poate,
Să-ți poarte-al meu oftat,
Prin viscol de uitare,
Prin timpul destrămat.
Iar plânsul ce îți pare,
Atât de nevăzut,
Va inunda pământul,
Sub pasul tău tăcut.
Iar seara, când tăcerea,
Te va chema-napoi,
Vei auzi departe,
Un glas străin prin ploi.
Și poate-n acea clipă,
Când ceru-ți va fi gol,
Vei regăsi-n tăcere,
Și gestul tău frivol.
Și-atunci, de va fi astfel,
Să nu-mi mai scrii nicicând,
Căci dorul ce se-ntoarce,
E cel mai greu mormânt.
Noua ordine...
De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,
Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,
Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,
Cu foamete, război şi închisoare?
De ce o mamă e părinte unu?
De ce un tată e părinte doi,
Iar sclavul e acum stăpânul,
Ce ne subjugă pe amândoi?
De ce-mi schimbaţi profund gândirea,
Şi obiceiurile din strămoşi?
Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,
Supuşi şi mai puţin evlavioşi.
Copiii ni-i luaţi de lângă noi,
Să-i educaţi întru doctrina voastră,
Îi masacraţi despotic pe eroi,
Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.
Un lucru important însă aţi uitat,
Şi sfânt la neamul românesc,
Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,
Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.
Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,
Aprind făcliile în vatra ţării,
Iar voi şi-acela care-i călăuză,
Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.
Adio!
Ți-am scris pe cer adio,
Dar ploaia a-ncetat,
Și-n loc de stropii ploii,
Eu lacrimi am vărsat.
Am vrut să-ți uit adresa,
Să nu mai știu de ea,
Dar drumu-mi trece zilnic,
Pe sub fereastra ta...
N-am să-ți mai scriu poeme,
C-ar fi doar seci cuvinte,
Voi scrie iar... Adio!
Pe cruci și pe morminte.
Și-n fiecare zi femeie,
Mâncat și ros de patimi,
Îți voi lăsa la poartă,
Câte-un buchet de lacrimi.
Mă uit cum pică frunza,
Și cerul parcă pică,
Iar inima mă-nțeapă,
Și sunt cuprins de frică.
Mereu pe sub fereastra-ți,
Un suflet gol va trece,
Apucă-i mâna caldă,
Și nu-l lăsa să plece.
Prinde-mă de mână…
Între noi iubito se aștern tăceri,
Un noian de frunze pe poteci pierdute,
Prinde-mă de mână, du-mă nicăieri,
Crivățul din mine strașnic se ascute.
Glasul tău iubito, freamăt al pădurii,
Ochiul trist al lunii eclipsat de nori,
Prinde-mă de mână, dezvelește-ți nurii,
Și-ai să poți deodată spre iubiri să zbori.
Între noi iubito lacrima se așterne,
Visuri neîmplinite care strig și curg,
Prinde-mă de mână fără a te teme,
Şi vom fi lumina stelei din amurg.
Timpul se răsfiră în umbre și clipe,
Dorul ne rămâne un foc nesfârșit,
Prinde-mă de mână, inima să-mi ţipe,
În brațele tale să mă sting iubit.
Of, Doamne
Of, Doamne, câte întrebări şi răspunsuri,
Câte vorbe aruncate în neant…
Mă frământ între lumini şi apusuri,
Mă cufund într-un soare gigant.
Of, Doamne, cât pârjol şi minciună,
Câtă necinste, ruşine, neteamă,
În suflet de om zilnic se adună,
Iar pe Tine, lui Satan te reclamă.
Of, Doamne, se prăvale lăcaşul,
Evanghelii se mistuie în altar,
Necuraţii invadează oraşul,
Piere al credinţei ultim lăstar.
Doamne, se gată petrolul din lampă,
Se întunecă omul în suflet şi-n minte,
Mamele acum joacă roluri de vampă,
Copiii lor blesteamă tainele sfinte.
Doamne, se surpă-n cutremur pământul,
Apele curg în potop ca dintr-o fântână,
Fă de la început lumea, să fie Cuvântul…
Iar pe om… fă-l din iubire, nu din ţărână.
Lehamite
Și nu mai am cu cine să discut,
S-au treierat porumbii singuri,
La toți acei ce m-au plăcut,
Le curge borșul de prin linguri.
Și fiecare ne vedem de ale sale,
Trec zilele cu greu și anii prea ușor,
Din domnule, am devenit matale,
Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.
Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,
Lingând ciolanul cât un munte,
Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,
Ajuns acum păduchele din frunte.
Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,
Iar calmul se livrează cu pastile,
Dar răul, e că aceștia sunt convinși,
Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.
Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,
Acum e ceasul să mai stăm și singuri,
Acum când fiecare groapa altuia o sapă,
Acum, când curge borșul de prin linguri.
Să nu-mi mai scrii...
Doar vântul nopții poate,
Să-ți poarte-al meu oftat,
Prin viscol de uitare,
Prin timpul destrămat.
Iar plânsul ce îți pare,
Atât de nevăzut,
Va inunda pământul,
Sub pasul tău tăcut.
Iar seara, când tăcerea,
Te va chema-napoi,
Vei auzi departe,
Un glas străin prin ploi.
Și poate-n acea clipă,
Când ceru-ți va fi gol,
Vei regăsi-n tăcere,
Și gestul tău frivol.
Și-atunci, de va fi astfel,
Să nu-mi mai scrii nicicând,
Căci dorul ce se-ntoarce,
E cel mai greu mormânt.
Noua ordine...
De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,
Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,
Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,
Cu foamete, război şi închisoare?
De ce o mamă e părinte unu?
De ce un tată e părinte doi,
Iar sclavul e acum stăpânul,
Ce ne subjugă pe amândoi?
De ce-mi schimbaţi profund gândirea,
Şi obiceiurile din strămoşi?
Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,
Supuşi şi mai puţin evlavioşi.
Copiii ni-i luaţi de lângă noi,
Să-i educaţi întru doctrina voastră,
Îi masacraţi despotic pe eroi,
Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.
Un lucru important însă aţi uitat,
Şi sfânt la neamul românesc,
Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,
Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.
Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,
Aprind făcliile în vatra ţării,
Iar voi şi-acela care-i călăuză,
Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.