Uneori mă eliberez, dar adeseori sunt întemnițată
în închisoarea sufletului meu, o închisoare cu
pereți invizibili și, aparent, inexistenți, atunci
când plâng. Și doar atunci când plâng, eu
simt cum spiritul îmi îmbrățișează materia;
apartenenţă; tristețe incurabilă. O realitate
înspăimântătoare și asemănătoare apocalipsei
mă forțează să privesc; imagini stocate pe retină;
atunci când pericolul este prea mare pentru a fi
conștientizat; ne mințim singuri atunci când credem că
nimic nu se crapă în interior; atunci când, de fapt, totul
se crapă; Africa se crapă, India se crapă, Turcia se crapă;
se crapă pământul și înghite tot; și ape, și case, și dealuri,
și munți, și drumuri, și poduri, și flori, și animale, și oameni,
dar și lăcuste, și broaște, și șerpi, chiar și morminte. Doar
ochii pot vorbi împotriva acestei tăceri maligne. Tăcerea
devine un sarcom Ewing al durerii. Ea este, de fapt, un țipăt
intern si se poate transforma intr-un cântec cosmic, atunci când
este forțată să iasă printre dinți fracturați; un cântec sfâșiat,
care pătrunde într-o realitate ciudată pentru a se înălța
la un cer sfâșiat; meteoriți, asteroizi, nave spațiale
sfărâmate, unde radio, bioxid de carbon, și raze gamma;
dar și epifanii, care se înalță printre limbile de foc
ale vulcanilor aprinși; hipertensivi în rugăciune, care
nu mai știu ce se întâmplă cu ei; cutremure după
cutremure și poluri care se balansează; Siberia, Islanda.
Cu ceva timp în urmă, această realitate era doar umbra
unui vis de neînțeles, în zori. Această realitate aluneca
atunci când mă trezeam singură pentru a-mi hrăni
libertatea mea dureroasă. Acum persistă, iar visul
poate deveni o evadare din acest coșmar real;vise lucide
precum sunt razboaiele pentru obtinerea de teritorii
in scopul salvarii, atunci cand nimic nu este sigur;
si absolut nimic nu este sigur, cu exceptia lui
Dumnezeu; doar Dumnezeu poate deveni
realitatea noastra certa, daca noi dorim .
Poezie de Marieta Maglas
Notă; această poezie este publicată.
