Păcatul strămoșesc

Un chip gingaș zâmbește,

Un altul plânge-ntruna,

Fiindcă inima nebuna,

La altă se gândește.

Cu-o mână mi te mângâi,

Cu alta te alung,

Și-n minte încet se strâng,

Spânzurători și frânghii.

Un pas spre tine pleacă,

Iar altul dă- înapoi,

Și port un crunt război,

Cu ura ce mă-ncearcă.

Te caut cu privirea,

C-un ochi mereu închis,

Și-n mine am ucis,

Prin amăgiri iubirea.

Mi-e trupul numai scuturi,

Dar astăzi mi le nărui,

Și zilnic am să-ți dărui,

O mie de săruturi.

În brațe cald mă prinde,

Cu-o buză încet mă ceartă,

Cu cealaltă mă iartă,

Și focul iar se-aprinde.

Din creier îmi cresc ramuri, 

Și gândurile îmi sunt frunze, 

Pe piele-mi ung balsamuri, 

Din primăveri confuze. 

Din inimă-mi curg ape,

Iar sângele-i izvorul, 

Ce-aduce-n mine șoapte, 

Când bea dintrânsul dorul. 

Pe spate-mi cresc coline,

Din carnea care geme,

Izvoare plâng în sine, 

Stând seci de multă vreme. 

În oase timpul scurmă,

Cu gheare de lumină,

Și-n trupul meu se curmă, 

O toamnă fără vină.

Mi-s brațele-n spirale,

Cu flori cerul îmbrac, 

Să plouă cu petale, 

De crini neînfloriți și mac. 

Sub pași se nasc cărări,

Ce duc spre zări înguste,

Și-n urmă las iertări, 

Ca moartea să mă guste. 

Din trup mi se desprinde, 

Pădurea mea tăcută,

Copacul ce cuprinde, 

O toamnă dispărută, 

Și-n ramul lui, ramuri mă știu,

Ca freamăt de tăcere,

Iar vântu-mprăștie când scriu,

Doar frunze de durere... 

Eram frumos cu trupul zvelt,

Cu vânt bătând prin buzunare,

Purtam și soarele în piept,

Iar ochii îmi erau văpaie.

Aveam și zbor, și prăbușiri,

Mușcam din cărni și oase,

Mă-nțelegeam doar din priviri,

Cu toate fetele frumoase.

Cântam în crâșme nopți în șir,

Iar inima-mi urla de bucurie,

Făr-o lețcaie în chimir,

Plăteam cu trupu-a mea simbrie.

Acum îmi bate coasa-n ușă,

Carnea-mi miroase a pământ,

Of tinerețe, scânteie și cenușă,

De ce nu m-ai vârât și în mormânt?

Și iar ne-am visat împreună,

În gând dimineața-ți vorbesc,

Și parcă cafeaua nu-i bună,

Când singur mi-e dat s-o servesc.

Şi mestec în zaț, în tăcere,

Şi iar chipul tău îmi apare,

Ce trist e când soarta îți cere,

Să fii un pământ fără floare.

Și-n ceașca uitată, amară,

Se scurg amintiri fără rost,

Departe-i lumina de seară,

Nimic nu mai e din ce-a fost.

Mintea te caută-n aburul fin,

Ce urcă spre cer ca o șoaptă,

Și sorb cu nesaț din venin,

Și casa cu toate te așteaptă.

În suflet mi-e vânt și pustiu,

Secunde-mi dansează în van,

Îmi port dorul veșnic, târziu,

Prin ploaia ce picură-n geam.

Dar știu că-ți voi scrie mereu,

Pe foi nesfârșite de vise,

Cu cerneală din sângele meu,

Și nopți nedormite, ucise.

În zaț se întinde tăcerea,

Iar clipa îmi pare un fum,

Departe mi-e toată puterea,

Și nu îmi găsesc un alt drum.

Pe margini de ceașcă se-adună,

Amintiri din ce-a fost prima oară,

Și nimeni nu poate să-mi spună,

De ce îmi este cafeaua amară?

Unui elev

Învaţă bine. Aşa se ştie,

Şi-a primit în dar Iphon,

Dar când mesajul să îl scrie,

S-a dovedit că e afon.

Unui elev

Pe al său birou frumos,

Lumina cade: romb şi sferic.

Condiţii bune, să fie studios,

Dar mintea lui…e-n întuneric.

Unora

Eu doar puţin v-am înţepat,

C-o epigramă ce împunge,

Dar rana că s-a infectat,

E că aveţi otravă-n sânge.

Unui agronom

Ca agronom i-o gazdă bună,

El îţi oferă doar bucate Bio,

Îţi dă să bei lichior de mătrăgună,

Şi-n loc de “Pa” îţi spune...Adio!

Reuniune de familie

Ne-am pus la masă toţi cu drag,

Dar fratelui îi tremură sprânceana,

Nu de durere ori de trac,

Ci că văzu sub masă damigeana.

La priveghi

L-au înjurat, l-au ponegrit,

Fiecare cu-al său stil,

Apoi după ce-a murit,

Au găsit c-a fost cinstit.

Unora

În viaţă am scris ceva catrene,

Chiar un poem, un epitaf…

Şi-am constatat că prea devreme,

Audienţa am făcut-o praf.

Unui coleg – serveam numai Grasă de Cotnari

În tinereţe am ciocnit paharul,

Apoi, întemeind şi casa,

Am împărţit: eu, alegând Cotnarul

Iar lui îi rămăsese…Grasa.

Răspuns la epigramele mele

Mi-a răspuns c-o epigramă,     

Fără de asemănare:

Îi ca ciorba fără zeamă,

Şi ca pâinea fără sare.

Unuia căruia i-am împrumutat bani

N-aş vrea prea tare să discut,

Dar asta se petrece între noi,

Îmi zice frate când îl împrumut,

Şi avarule când să mi-i dea înapoi.

Sub ochii tăi s-au întâmplat atâtea,

Încât orbit-au amândoi,

De gânduri iar mă doare fruntea,

Și - ți vreau privirea înapoi.

În palma ta mor mângâieri,

Ucise sub un clar de lună,

Mi se ivesc pe tâmple primăveri,

Din care-ți împletesc cunună.

Suntem bolnavi fără vreo boală,

Imuni la orice tratament,

Celulele din noi pornesc răscoală,

Şi ne iubim de frică, permanent.

Și doctori, și savanți deopotrivă,

S-au adunat pentr-un consult,

Cu toată medicina împotrivă,

Eu doar pe tine te ascult.

Sub ochii mei atâtea ți se-ntâmplă,

Plângând îmi plămădești iubirea,

Și îmi erup furtuni din tâmplă,

Ce, fulgerând îți reîntorc privirea.

Plouă mărunt iar pasul mi-e strâmb,

Și lasă-n noroi o urmă de plumb,

Frigul mă mușcă de lacrima udă,

Iar luna pustie o simt ca pe-o rudă.

Luminile tremură-n sticla murdară,

Pe ziduri bătrâne scârțâie-o scară,

Dar nimeni nu urcă, doar umbre pustii,

Și spaima se-ntinde pe străzi cenușii.

În mine se frânge o clipă din neant,

Iar morții îi sunt doar o seară amant,

Pe cer e doar plumb și-un nor răstignit,

Ce picură sânge într-un ritm obosit.

Se-aud pași străini pe trepte de vată,

În ziduri uscate suspină o piatră,

Dar nimeni nu vine, doar vântul adie,

Și foșnetul frunzei îmi pare-o stafie.

Mi-e frig până-n os, mi-e plumb în artere,

Pământul e ud și în jur simt durere,

Iar strada se pierde în ceața de humă,

Și nu mai e nimeni, nimic nu mai sună.

Se lasă tăcerea și cerul se cerne,

Iar stelele-mi par infinite lanterne,

Pasul mi-e greu, și pe ultima treaptă,

Cu-n surâs plumburiu, Bacovia m-așteaptă.

Clipă risipită 

O singură pepită

Doi vânători de amintiri

Prea multe simțiri

Alarma trezește

Realitatea izbește

Lopată de pietriș

Aruncată pieziș

Memoria joacă feste

Căutătorul găsește

Comoara pierduta

O singura pepită

în cufăr

Sufăr

La 40 de zile, Tu, Te-ai Înălțat
Și stai de-a Dreapta, Tatălui,
După a Ta Înviere, la trei zile
Și chinul îndurat, de mână omului. 

De Sus veghezi și, mult dorești
Să facem fapte, să ne mântuim,
S-alegem adevărul, nu minciuna
Iar de păcat, atenți... să ne ferim.

Cât pe pământ, ne-ai fost învățător
Așa cum Dumnezeu, a dat poruncă,
Cu-ai Tăi apostoli, calea ne-ai arătat
Și spus, credința să vă fie ca o stâncă.

Ai vindecat, iertat și pâine am primit
Și peștii înmulțit să fim... îndestulați,
Și chiar picioarele, cu pildă, ai spălat
Și zis, samariteni trăiți, să fiți..salvați.

Vin am gustat și hrană binecuvântată
Să fim iertați, de ne mărturisim păcatul,
Parte s-avem de rai și-n, Eden să trăim
Cu Tatăl, Fiul, când ne va bate... ceasul!

Mama ei de viață, mama ei de moarte,

Trupul la picioare zilnic le aștern,

Om cu idealuri, om cu multă carte,

Doarme și se scoală zilnic în infern.

Mama ei de moarte, mama ei de viață,

Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,

Frigul din odaie inima-mi îngheață,

Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.

Mama ei de soartă, mama ei de toate,

Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,

Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,

Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.

Mama mea de mine că stau și suport,

Inima de câine, talpa pe grumaz,

Dau cu semnătură, că mai bine mort,

Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.

Mama ei de moarte, mama ei de viață !

Închis ca-ntr-o carapace

Privesc spre tine-ades;

Cu ochii plini de lacrimi

Suspin, eu tac, iubesc.

Mi-e dor să fii aproape,

Mi-e dor să fii a mea,

Eu rabd...privirea ta

Ce nu o pot avea.

Mi-e scris să rabd,

Mi-e scris să sper,

Iubirea mea încă -i departe

Căci eu tot mai aștept.

Umblă-n sat o vorbă, precum dorul

L-ar fi prins cineva și agățat în cui,

Dar eu cred că e minciună gogonată

Că acolo știu că e, doar pofta omului.

Și-apoi cum să sechestrezi tu dorul

Când acesta fuge precum gândul,

De la tine către tot ce-ți este drag

Și revine încărcat, să-ți umple golul.

Ieri am simțit că-mi plange ochiul

Când am văzut că satu-mi moare,

Și cum se duce și-a mea copilărie

Și totu-i tern și făr' nicio culoare.

Sufletul îmi este plin de tristețe

Să văd atâta răutate-n jurul meu,

Nu știu cui să-mi mai spun dorul

Ce-l știe, doar bunul...Dumnezeu.

Totuși, n-am să-l țin bătut în cuie

Drumu-i voi da să zboare-n lume,

Veste să-mi aducă și-apoi să-l rog

Măi Dorule, de dor...nu mă răpune!