Părere
Treci clipă, aievea ți-e pasul,
Mușcând din bazaltul,
Cernitelor ploi.
Cazi lacrimă, laolaltă cu glasul,
Picurând din înaltul,
Prăbușit în noroi.
Fără urmă prin vremea,
Îndoielnicei zodii,
Măsluită-n abis...
Ruginind în mulțimea,
De eterne discordii,
Incinerate în vis.
De ar ști înțelepții,
Ce amară-i căderea,
Printre stihii de ceară,
Răsculate tardiv,
S-ar feri de inepții,
Ce le fură vederea,
Ca o umbră de gheară,
Fluturând rogvaiv.
Sub cupole meschine,
Câteodată uitate,
Tresărind sistematic,
Stoarsă-n halba de bere,
Tu oprește-te clipă,
Mistuindu-te-n tine,
Prinsă-n cercul cromatic,
Numărând ghilotine,
...căci totu-i părere.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Iulian Grigore
Data postării: 15 septembrie
Vizualizări: 129
Poezii din aceiaşi categorie
Paradoxuri
Nu trebuie să ne deranjeze performanța,
Pentru că noi nu suntem perfecți.
Nu trebuie să ne simțim mereu uimiți,
Pentru că întodeauna ne acuză rațiunea.
Nu trebuie să ne impresioneze durerea,
Pentru că nu suntem destul de puternici.
Nu trebuie să ne influențeze negativul,
Pentru că nu acționăm întodeauna pozitiv.
Nu trebuie să jucăm teatru pe scena vieții,
Pentru că nu ne-am îndeplinit rolul sortit.
Nu trebuie să ne afecteze calea destinului,
Pentru că nu-i înțelegem pe deplin menirea.
Trebuie să iubim mereu tot ce este viu,
Oricât de neajutorați suntem pe lume.
Să împărțim cu aproapele nostru binele,
Să înfruntăm cu ardoare sentimentele răului.
Plecare spre revedere
Iată că salcâmul a mai prins o primăvară,
Ce frumuseți se mai cultivară!
Parfum de pace, parfum de amor,
Timpul se îmbracă, doar cu umor.
Totuși, din nou, s-a aprins un conflict,
Râuri de sânge, al lumii delict.
A început războiul, nimic nou sub soare,
Genogidul înveșmântează, timpul-n culoare...
Iată, că erau, în fața salcâmului,
Iosif și Maria, zburau pe cerul țărmului,
Doar căsătoriți, de câteva zile,
În lume, s-au dus rezervele de mile...
Iosif că vrea sau nu, la oaste!
Săbiile de lacrimi se puneau pe coaste.
Vai și amar, lacrimile curățau salcâmul,
Moralitatea și-a cam pierdut tărâmul.
,,O să fie bine'', aceasta grăiau,
De dor, inimile chiorăiau.
,,Ne vom revedea'', aceasta grăiau,
Spre multe direcții, și șovăiau.
Acum, acum îmi revendic rândul,
Vrei să îmi expun atât de mult gândul,
Iosif a plecat, e drept,
Sunt al adevărului adept.
Măi să fie, totul atât de repede,
Ce grațios, ca niște lepede,
Distracția este în focul cel aprins,
Tot acolo Iosif este... prins!
Aha, o zi deosebită!
Cu durere împodobită.
O vreme interesantă,
O durere... tentantă.
Oameni țipă de durere,
Deși nu li s-a cerut vreo părere,
Unii zic de mama, tata, frați, bunici,
Fel de vise mari și mici.
Pe cer plouă cu gloanțe,
S-a dus a umbrelor speranțe,
Râuri de sânge, cascade de lacrimi,
Glasuri împodobite, cu patimi.
Ai zice că este o zi de naștere,
Soartă fără de cunoaștere,
Totul este o macabră surpriză,
Pentru omenire, doar o altă repriză.
Voi continua chiar eu acum,
Imediat după? Oarecum...
Tare bine îți voi continua ideea,
Stilu meu, prieten cu orhideea.
Sălbatica ironie a acestei vieți,
Durerea înveșmântată în scaieți.
Alt oraș, șters de pe lume,
Altă pagină, în late morții volume.
Totuși iată un singurel soldat,
De la moarte a primit un ,,mat".
Ține la piept strâns o rochiță,
Plângând după a lui fetiță.
Acel oraș, ras de pe pământ,
El știa bine acel așezământ.
Cândva dânsul viețuia acolo,
Amintirile... bântuie dincolo.
Fiica lui, lumină sa,
Ce dureri mai încasa!
A pierdut familie, casă, masă,
De viață... nu-i mai pasă.
Iată că în zori se aprinde lată bătălie,
Moartea, se așternă ca o pălărie.
Soldatul, se duce în față,
Moartea, se răsfață...
Singur, neînarmat,
De moarte s-a apropiat.
Imediat a fost străpuns,
Cu sângele a fost el uns.
Bine, bine, hai cu stiloul!
Voi continua acum tabloul.
Căci după multe, multe bătălii,
Dumitrel, clar, unul din viile stafii.
Tare greu să nu-l observe,
Imaginea începea să se conserve,
În mod clar, era cam nebun,
Ce vorbea...hai să nu mai spun...
Știuca invidioasă la ce dinți avea,
Cu acel zâmbet... el zăbovea...
Toți știau de acea piatră ascuțită,
Cara a născută o ființă cam... sluțită...
Dinți de animal, nimic altceva,
Spre cele drăcești, ce clar privea!
Cu acel zâmbet permanent...
,,Poate mușcă, fii atent!"
Ce a pățit, sau ce a văzut,
Doar aici era el mut.
Nu a spus ce, se vedea că doare,
Și încet, Dumitrel moare.
A dispărut, după o bătălie,
,,Cui îi pasă? Clar nu mie!"
Așa ar spune unii, nu doar cineva,
Totuși reputația, nu se degreva.
Dinții animalici, ochii ăia morți,
Așa nu aveai cu să le suporți,
Dar acum, fiind dispărut,
Frica, vai ce a crescut!
Gândul că s-ar putea întoarce,
Din mormânt el oare...toarce?
Mort sau viu, nu mai contează,
Tot frică, el plantează.
Acum preiau eu stiloul,
Deci voi continua tabloul.
Are și elemente frumoase,
Adânc legate de oase.
Iată, salcâmul a prins vara,
Înflorind cu timpul sfoara,
Iată, a așteptat un pic,
Încălzit al vremii spic.
Un anume domn caporal,
Deținea un ridicat moral.
Avea și dânsul o soție dragă,
Care pentru dânsul ea se roagă.
Cu binecuvântarea Celui de sus,
Câte poezii a mai compus.
Ce delicatețe și farmec mai avea,
Clar! Dumnezeu îl blagoslovea.
,,Ce mai face parfumatul meu zăhărel?
Întreabă nevrednicul... sărățel"
Acesta este doar un mic exemplu,
Din rime a clătit un falnic templu.
,,Pătimea gândul pentru tine,
Floare plină de mireasmă,
Ducea lupte bizantine!
Ațintit spre o fantasmă"
Și a mai continuat scrisoarea,
Că altfel nu-l lăsa onoarea.
Apoi s-au iscat discuții epistolare,
Hai să fie le fac mai clare:
-,, Îndrăznesc să cuprind un corp ceresc?!
O onoare mult prea mare.
Tu ești dulce eu sunt sare!
Soarta eu îmi amătesc..."
-,, Ce spui acolo draga mea?
Cât aș vrea să te strâng la piept,
Pe tine eterică mea stea!
Vina mea, eu să mă iert?"
-,, Gândul la tine este dulce,
Dulce ispită usturătoare!
Ce fumuri seducătoare,
Inima nu vrea să se culce..."
-,, Parfumul meu grăitor,
Mirosul ați simți nu pot!
Viitor șovăitor,
Pentru tine sunt eu mort?"
-,, Unde ești iubirea mea?
Zăhărel pe amărel,
Sump mărgăritărel,
Conștiința te numea."
-,,Unde ești tu, gând de basm?
Încă mă uimesc, ești reală!
Ființă boreală, care nu știe de marasm!
Totuși fără tine, simt o amăreală."
-,, Mă bucur lumină lină,
Rază pură...
Prețioasă gură,
De mărgăritare plină."
-,,Eh, mă flatezi fecioară a lunii,
Elegantă, jovială,
Iubitoarea rugăciunii,
Strălucire fluvială."
-,, Flacără strălucitoare,
Stătător pe apă cristalină,
Gândul la tine mă alină,
Haină de sărbătoare."
-,, Doamna mea, când nu te auzeam, nu te vedeam,
Gândul meu, se neliniștea,
Totuși în gând te includeam,
Providența, despre tine povestea."
-,, Soțul meu, iubirea mea,
Voi rămâne înțeleaptă,
Femeia ta așteaptă,
Iubirea nu-mi va cădea!"
Destul zahăr, destul foc,
Hai marș din al meu loc!
Vrei să spun și eu gânduri,
Trebuie împinse-n rânduri.
Un soldat ar putea spune:
,, Adevărul să răsune!"
A și compus o poezie,
Interesați? Hai fie:
,,De ce bați strălucitor soare?
Săracele mele picioare...
De ce ești rea măi omenire?
Ah...durerii încremenire..."
Măi și ar mai continua,
Ce?! Păi nu insinua!
Adevăr văzut cu ochii,
Vai...ale morții rochii...
Iată, salcâmul a prins toamna,
Ce mai stă acolo doamna,
Gândurile se tot răcesc,
Prostia îi ceva drăcesc!
Tâmpiți, proști, tâmpiți!
Binele îl risipiți!
Vai, vai de minciunile voastre,
Ce spuneți? ,,Ale păcii astre"?!
Voi furați onorarea noastră,
Păi așa, ,,ce mai anoastă"
Nini cu aveți așa ceva,
Aveți bani, ,,deci altceva".
Fiarelor, Ipocriților,
Ucigașii Sfinților,
Tot voi mereu să vă băgați?
Pacea tot voi o stricați.
Hiene nenorocite!
Vai de legile pocite!
Oricum tot voi le dați,
Tot voi... posedați...
Țările ,,mici" le jupuiți,
Ce urmează, doar voi știți.
Doar voi să știți ce-i binele,
Genogiduri...cu miile!
Și nu doar alții, de voi...,, uitați",
Cum adică vă mirați?!
Să vedem istoria cu adevărul desfăcut!
Ah...și pe-acolo ați trecut...
Da, da, voi să aveți dreptate,
Al vostru e cuțitul înfipt-n spate!
Nu vă pasă de suferință...
Diavolească conferință!
Moralitatea o exterminați,
Spre rău totul înclinați,
Bunul gust, bună gândire,
,,Totul spre păcătuire!"
De Hristos nu vreți să auziți,
Voi, ai prostiei paraziți!
Diavolul este prostia,
Voi vă dați nu nebunia.
Oricum, veți fi risipiți,
De moarte oricum, vă alipiți.
Oricum tot pentru nimic,
Vreți voi ,, încă un pic".
Poate lumea o smintiți,
Tot de moarte vă alipiți,
Acum, nu este ,,atunci",
,,Atunci" vor fi sorțile adânci.
Tot ce este ridicat de răutate,
Tot în foc vor fi mutate!
Să vă lumineze Dumnezeu!
Fără El, vă va fi greu...
O să preiau eu de aici,
Cu câteva rime mai mici,
Un preot se afla pe front,
Avea multe rime-n cont.
Totuși speranța a cam plecat,
Bucuria...a secat,
Totul para fără ieșire,
Vai...ce copleșire!
Iată, salcâmul a prins iarna,
Așteptarea a întărit și marna.
Totul mort și înghețat,
Un moment...cam nuanțat...
Totuși, unii oameni displăceau răul,
Răsuna, al bucuriei zurgălăul,
Nimeni nu mai voia să lupte,
,,Destul cu familiile rupte!"
Părintele Claudiu scria poezii,
Număr de adevăruri, mii și mii.
Eu, o să dau doar un exemplu,
Până și eu tind să contemplu:
,,Sunt aici,
Priveliști mici,
Sunt acolo,
Priveliștea-i încolo.
Mereu fug și tot alerg,
Fără să știu de ce merg.
Clar are o denumire,
Cum apare, o uimire.
Poartă denumirea de viață,
Mara vânzătoarea la piață,
Bună și nenorocită,
E și acolo un pic de mită.
Totuși eu îi râd în față!
Căci deși îmi este greață,
Peste ea tot o să trec,
Și spre cer tot mă petrec"
Minune dumnezeiască!
Cel rău a rămas mască.
Războiul, s-a terminat!
Lumea, s-a luminat!
Cum? Nimeni nu știe...
Dacă afli, spune și mie!
Da, nu m-am putut abține,
Rimele mele, cam puține.
Am venit cam... neanunțat,
Totuși conflictul s-a sfărâmat.
Acum te rog, spune mai departe,
Insinuările, hai fă-le sparte!
Oh, dar mulțumesc frumos,
Totul se termină cam...pufos...
Un soldat se duce acasă,
Fuge! Să nu întârzie la masă.
Este chiar sărbătoarea Învierii!
Se aprinde lumina serii.
Altă pagină, alt volum,
Pentru unii, un zulum.
Iată salcâmul a prins primăvara plină,
Vremea, oferă o mângâiere lină.
Sufletele, au înflorit.
Teroarea, s-a cam oprit.
,,Cum putem, atât de repede,
Grațios, ca niște lepede,
Trece peste tragedii,
Îmbrăcați în comedii?"
Deriva căderii
Suflet drag ,
Simt cumva frica ?
Tremuri în neliniște?
Oare iar te gândești ,
Ce are sa fie mâine?
Suflul îl priponești
În jgheaburi costale
Când nesigur te simți.
Spre visul tău
Lin te drepți
Și tot in deriva te crezi.
Hai cu mine,
Chiar te rog,
Hai sa vezi un visător!
Un alt sine
Ce viețuiește
În nelimitarea vieții
De neam străvechi
- Sublim-
De mana am sa te țin
Pana curaj obții
Zăbovim cât dorești
Odihna sa găsești
Din zumzet de ganduri
Iar când te întorci
Aminte sa ti aduci
De liniste si fericire
În fiecare clipa
Caci n am sa mai plec
De lângă tine
Și vei ști ca mereu
Ai sa ma gasesti
Privind spre stele.
Forțele răului
Aspectul obosit, se estompează încet sub greutatea zilelor ce nu se mai termină
Și glasul otravitor și teribil, pătrunde în sufletul cu dorința armă mortală să devină
Despărțind sufletul și corpul omenesc pentru viitoarele încercări
Prevalând într-o formă teribilă și grozavă care crează mii de tăceri
Frica grozavă și foarte pătrunzătoare a schimbat bunătatea în cel mai ștrașnic rău pământesc
Durerea aspră și înțepătoare, mă trage ca o ancoră spre fundul mării în care moartea distruge totul omenesc
Și acuma încet, fără motive și cauze vine sfârșitul dureros pe meritul vieții mele
Și acum sunt în sfârșit nebun, care niciodată nu va putea ajunge la cele mai frumoase stele
Fiecare o nouă respirație la sfârțitul zilei este extrem de dureroasă
Dar am făcut alegerea aceasta conștient fără a obține steaua cea mai frumoasă
Am crezut că asta mă va ajuta, să mă ridic din genunchi pentru oprirea nedreptății
Dar alegerea incorectă omoară și te impune să te schimbi în favoarea minorității
Schimbul de la bun spre rău, devine deja o ușurință plăcută cu gustul de câștig
Simt cum bunătatea din mine dispare și răul la fiecare pas mă așteaptă cu undița și cârlig
Și doar o atingere a unui înger pământesc, mă poate opri de la caderea în răutate
Și doar un singur glas plăcut și sincer mă poate duce spre dreptate.
Fapte
Zeci de mii de povestiri
Prin a veacurilor curs,
Au slăvit în amintiri
Vremurile ce au apus.
Dar din înțelepte fapte,
Omul nu a înțeles nimic.
Gândind doar la fructe coapte,
Păzind frica de epidemic.
Cu câte o aură a îngroșat
Straturile în spirit ale ființei,
Astfel că cel nou, înduioșat
Lasă loc doar umilinței.
Nu se poate spune oare
Că un rău e și mai rău?
Și că generații viitoare
Se vor feri de ferăstrău?
Dorind să uite de trecut
Fără să aibă un deznodământ,
Și nici ce-i bine de recunoscut
Iubirea de țară, ca drept simțământ.
Grey Memories
Timber swan of the lake, fragile dreams u used to carry,
In the azure river, you let the water be your foundry,
And as the sky promises, grey memories only wishes,
But wings like roots, might fly your wings ashes.
The sun old trickster, holder of the molten aspirations,
Would fool you, and watch for your every actions,
Blazing your vision, asking for your majestic flight,
Won't wait to burn you, for it's sadistic delight.
So you fly, the mirror waters guide your way.
Old sleeping god, whispers melancholic astray,
You're only left with past sad memories, grey,
As the higher you rise, ash you being to convey.
From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"
Alte poezii ale autorului
…spre mai departe
Rămâi în pace, ...dormi tihnit de-acum cât vrei,
Cât în zadar pierdut, să-ți treacă timpul,
Crezând în bâlbâielile, bătrânilor ovrei,
Că-ntrezărești pe undeva la orizont, Olimpul.
De gânduri multe, îndulcite cu venin,
Precum un câine aciuiat la vatra părintească,
Încetinit de vorbe proaste și de vin,
Să te ascunzi de cei ce vor să te trezească.
Știi tu? ...momentele acelea,
Îți amintești, când speriat de viață ai tăcut?
Când singur am rămas, să-mi vândă pielea,
Prohirisitele omizi ce mușcă din trecut?
Și eu la fel ca tine, am simțit ce-i groaza,
Dar am rămas pe metereze, liniștit și drept,
Atunci când oilor le tremura găoaza,
De spaima sângerândelor țepuși, înfipte-n rect.
Am strâns în dinți orice grumaz de urlet,
Și fără scut, prin lupte-am rătăcit,
Cu nopți de ploi și vânt m-am învelit în cuget,
Furtuni mi-am atârnat, în pieptul ruginit.
Ca ori de câte ori împresurat de hoarde,
De demoni orbi și priculici nebuni, în gloate,
Din scrum, făcut bucăți în mii de miliarde,
Să mă adun din drum, ...spre mai departe.
Din depărtare
Vor arde spulberând cenușa,
Priviri de lupi, tăcerilor de miei.
Curând va geme vântul, rezemat de ușa,
...sub care se prelinge sângele de zei.
Din secole de noapte nesfârșită,
Vor bate clopote chemând prin ceață,
Rătăcitorii fii să simtă,
Pe suflete cum cresc aripi de gheață.
Și nu sunt oare-ascunse în oglindă,
Abia lucind zvâcnirile de fiară?
Dureri care din urmă vor să prindă,
Meteoriții ce-au căzut să moară?
Vor înțelege poate mai spre dimineață,
Din rănile adânci dormind sub smoală,
Copiii cei obraznici, supărați pe viață,
Lungimea nefirească-a drumului spre școală...
Din flăcări mistuind întunecate,
Iluzii aruncate spre vitralii,
Și gânduri, așteptând încolonate,
Să șteargă erezia din detalii.
E încă noapte și ce ploi amare,
Cu picături de lacrimi mă vor pustii,
Lovind terifiant, din depărtare,
Cum numai adevărul poate fi.
Regele gol
Hamalii trag în funii, barje prin nisipuri,
Visând, în dune să se-ngroape,
Cum uraganul urcă pe recifuri,
Prin munți de ură străvezie, deghizați în ape.
E vina mea că nu-nțeleg privindu-i,
Tăcerea unor umbre căzătoare,
În cercul lor de flăcări mistuindu-i,
Aprinse patimi între stele muritoare.
De zeci de mii de ori, în fiecare clipă,
E vina mea de rob dormind în lanț,
Că nu mă zbat dar mă ascund cu frică,
Departe de lumină, mai adânc în șanț.
Atâtor șoapte gângurind înșelătoare,
Complice uneori, în grabă le zâmbesc...
Știu, timpul câteodată doare,
Cu capul, de vreun zid când mă lovesc.
Și-i vina mea, ascunsă între rânduri,
De-atâtea ori, însingurat că m-am pierdut,
Ca-n mine însumi să mă frâng în gânduri,
Privind ca-ntr-o oglindă, în trecut.
Și fiecare rană a scrâșnit o rimă,
Cu vers ciudat, perfid și mutilat,
Poetului nebun suspect de crimă,
C-a adormit și călimara și-a vărsat.
Și vina asta mie, mi-e cioplită-n fire,
Copil râzând de-un rege dezbrăcat.
Mă șterg la ochi, de n-ar fi nălucire,
Dar regele e gol și foarte supărat.
Pământ
Tăcerea asta neagră, spune multe,
Privesc secundele luptându-se-ntre ele,
Dorm temnicerii pe zăvoare rupte,
Și noaptea mușcă pân' la sânge din zăbrele.
Ascult cum gem în ziduri zeii,
Încercănați frâgându-se prin ceață,
De mii de ori sub răsucirea cheii,
Legați cu jurăminte dincolo de viață...
Milogi, târâți de univers la judecată,
Cu existențe insignifiante și meschine,
Între icoane și oglinzi jucată,
Aceeași piesă cu eroi și pațachine.
Și prea feroce timpul, trage de cătușe,
Eliberând într-un târziu fugarii,
Pictând cu umbre și rugină pe cartușe,
Plătind la rând cu gloanțe lăutarii.
Și-adună la un loc nebunii și fricoșii,
Le toarnă picături, otravă în urechi,
La ochi legați cu jartiere roșii,
În guri căluș de fiare vechi.
Mereu m-am întrebat zadarnic:
De ce ne bântuie atâta nebunie,
Și vântul pustiind amarnic,
Ca-n fluier suflă-n noi o altă melodie?
Tăcerea asta neagră, câteodată,
E mai presus de orice cântec sau cuvânt,
E dincolo de orice slovă moartă,
O așteptare într-un suflet de pământ.
…umblă!
Ce ciudată e clipa aceasta,
Cu gustul ei amărui, de rugină,
Împietrită în vene, de parcă,
Nicicând n-ar fi timpul să vină.
Risipită pe aripi de fluturi,
Ricoșând egoist din cortina,
Unei lumi desenând începuturi,
Așteptând înnoptate lumina...
Și poate că focul, ...șăgalnic,
Răscolind ca un demon uitarea,
E doar clipa izbită năvalnic,
În destine ce-aleg așteptarea.
Peste umeri înfrânți de rutină,
Răsuciți în vitralii păgâne,
E veninul picurat pe retină,
E cenușa vărsată din urne.
Spune tu, dacă știi vreo cărare,
Drum săgeții aprinsă-n departe,
Printre vânturi de ploi și de mare,
Alegând între viață și moarte.
Dacă știi vreun cuvânt cu destulă,
Chibzuință și rost să răzbată,
În oceanul de minciună și hulă,
Spre izvorul cu apă curată.
Nu e vreme acum de visare,
Ori de somn, sub a viperei umbră,
Dacă versul acesta te doare:
,,Te ridică, ia-ți patul și umblă!”
Ce am mai fost
Eviscerate linii, câteodată-nfrânte,
Contur de frunze adormite pe pământ,
Mi-s gândurile așchii mohorâte,
De flăcări sure, smulse din adânc.
Întunecate dimineți, zbătându-se în mine,
Mă cheamă iar, să fiu ce am mai fost,
Adulmecând în iz de oameni și jivine,
Oxid de-amar, prădalnic și anost.
De parc-aș auzi aici zvâcnind înlănțuite,
În rime alergând prin labirint,
Surori furtunilor de mult dezlănțuite
Cuvintele acelea care-ntotdeauna mint...
Privind îndoctrinate, zgâlțâind zăbrele,
Decembrie ascuns în fiecare luni,
Secunde arămii cu gust de praf, de stele,
Copii cuminți născuți printre nebuni.
De-acum, când legiuni de patricizi înalță,
Agățătoare trepte șubrezite, către cer,
E somnul frunzelor lipsit de relevanță,
Pândind prin ochii mei, năluci de fier.