Epigrame XIV

Sărută-mi mâna tremurând spre tine,

Să simt că-n palma ta mi-e rostul scris,

Că drumurile-ți toate duc spre mine,

Și-n ochii tăi iubirea s-a deschis.

Sărutul tău să-mi spele-n mângâiere,

Povara nopților fără răspuns,

Să-mi fie alinare și putere,

Un început din dorul nepătruns.

Sărută-mi sufletul de ceară,

Să mi-l topești, să curgă foc divin,

Și-apoi să strălucească iară,

Ca un luceafăr în ochiul tău senin.

Sărută-mi pleoapa arsă de suspine,

Să-mi scuturi visul prins în nerostire,

Să-mi spui că-n clipa asta, doar cu tine,

Durerea îmi va fi o simplă amintire.

Sărută-mi tâmpla, vremea să-și oprească,

Și-n umbra vârstei, tot focul să rămână,

Să-mi fie inima din nou cerească,

Și nu o pasăre cu aripa-n țărână.

Cărțile plâng, și-mi cer să le ard, 

Fiindcă mereu necitite rămân, 

Și nu stau după zăbrele ori gard, 

Ci pe-un raft uscat și bătrân. 

Le mângâi coperțile îmbătrânite,

Alung și păianjeni ce pânza și-o țes, 

Le spun că vor fi în curând răsfoite, 

Dar lacrima scursă le dă de-nțeles. 

Privesc peste umăr, cartea se roagă,

Visează un deget cum dă filă cu filă, 

Scârție-n geamăt biblioteca întreagă, 

Și brusc mă cuprinde tristețe și milă. 

Cuvintele încet de pe raft se preling, 

Nu mai suportă destinul cumplit, 

Văd ca o boală cum analfabeții înving, 

Și cer insistent interzis la citit. 

Nu ne mai trebuie astăzi cuvinte, 

Avem emoticoane, memeuri și semne, 

Alexandria, ne-a luat-o înainte, 

Dați foc la hârtii și la lemne...

E multă vreme de atunci,

Când alergam pe lunci,

Eram iad, tu erai rai,

Din piei de șarpe mă strigai,

Vânam săruturi între sâni,

Veninul îți curgea pe mâini,

Veneam foc și plecam scrum,

Iar pielea-ți mirosea a fum,

Și zilnic tot mușcam din măr,

Și-apoi râdeam de adevăr,

Azi ne târâm pe lunci târziu,

Iar pielea ne miroase a sicriu.

Nefiresc și ciudat 

De o viață mă știu, 

Ca un fir înnodat, 

De un mare pustiu. 

N-am curaj să îl tai, 

Printr-un gest ordinar, 

Ci îl port după gât, 

Ca pe-un șal funerar. 

Mi-e tăcerea mormânt,

Și cuvântul osândă,

Iar privirea mi-o vând, 

Pentr-o noapte de pândă. 

Sunt un pas rătăcit, 

Pe cărări înfundate,

Și pe toți i-am mințit, 

Că ușor le-oi străbate. 

Și mă sting, agățat,

Sub un cer fără stele,

Cu-al meu fir înnodat, 

Între beznă și ele.

Îmi respir amintiri, 

Dintr-un timp fără nume,

Și primesc multe știri, 

Dintr-o tainică lume.

Și m-a prins un oftat, 

Ca o mreajă de gheață,

Și mă simt legănat, 

De o falsă speranță.

Mi-e privirea un drum, 

Care duce spre cer, 

Tot pământul e scrum, 

Și mă trage sub el. 

Și-n tăcere rămân,

Ca un duh fără soartă,

Așteptând să apun, 

Peste clipa mea moartă.

La moartea mea e ca la nuntă,

Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,

Groparii tremură și se încruntă,

Că-n groapă două babe povestesc.

O jerbă albă zboară peste masă,

Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,

Dar el nu știe că moartea e mireasă,

Și crede că norocul, acuma l-a pălit.

Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,

Într-un cavou vecin, dansează moarta,

Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,

Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.

Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,

Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,

Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,

Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.

La moartea mea e numai trai și viață,

S-a amânat și slujba dar și parastasul,

Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,

Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.

Azi soarta mi-i crudă

Sub stele eu gem,

Tâmpla mi-i udă, 

Și viața-mi blestem,

Căci totul mă minte,

Și suflet, și trup, 

Pășesc înainte, 

Și urma-mi astup. 

Mi-e noaptea amară,

Gândul mi-e scrum,

Și urlă pe-afară, 

Trupul nebun,

Și-n cenușa ce cade,

Mă caut și plâng,

Iar carnea mă roade,

Și osul mi-l frâng.

În mine se-adună

Tăceri fără grai,

Ca norii de brumă

Pe muguri de plai,

Și gândul mă poartă

Spre margini de lut,

Acolo, a mea soartă, 

Se-ntoarce-n trecut.

Și caut o rază

Prin noaptea din piept,

Dar cerul veghează, 

Străin și nedrept,

Iar clipa se frânge, 

Sub pasul târziu,

Și-n mine se stinge, 

Tot ce-a fost viu.

Oriunde purced,

Pe mări, pe pământ,

Din cer se reped, 

Furtună și vânt,

Și pasul mi-e greu, 

Și drumul mă doare, 

Oriunde sunt eu, 

E-un cer fără soare. 

Sub val de năpaste,

Sub zbucium și chin,

Cu sulița-n coaste,

De-o cruce mă țin, 

Văd păsări cum pleacă, 

M-aș duce și eu, 

Dar zborul mi-l curmă, 

Sufletul greu. 

Vino vântule să-ți dărui
doruri vechi în care stărui,
căi sculptate-n amintire
doar cu umbre de iubire.

Mă cuprind cu foc în suflet,
pas cu pas îmi sunt răsuflet,
dor când mintea îmi e trează,
nopți la rând mi le retează.

De-i veni în prag de seară
când din doruri iau povară
clipe strânse într-o viață,
mai așteapt-o dimineață.

De te-nalți în vârf de noapte
peste visele-mi răscoapte,
lasă-mi dorul din născare
plin cu dragoste de soare.

Nu veni în ziua toată
că-s plecat ca altădată
să mai prind pe ulicioară
dor de-o tânără fecioară.

Dar mai bine stai departe
de trăirile-mi aparte,
până gândul o să moară
lasă doruri să mă doară.

Zâmbești și crezi că ești pe viață stăpân,

Că fericirea-ți aparține în totalitate,

Priveste-n oglindă la tot ce-ai crescut...

E doar un ecou din a mea jumătate!

Te simți liber, pe val, o pasăre-n zbor,

Dar cerul are granițe trasate de mine.

Fericirea de azi e doar un scenariu ușor,

Pe care îl joci ca să-ți spui că ești bine.

Trăiești în prezent, dar respiri prin trecut,

Fiecare hohot de râs e o mască ce crapă.

Căci în codul tău sursă, adânc și tăcut,

Rămân singurul râu ce mintea-ți adapă.

Fii fericit! Îți dau voie!... zâmbește,

Dar nu uita nicio clipă, în liniștea grea,

Oricât de sus zborul tău se găsește,

Păpușarul din umbră e memoria mea!

Îți mulțumesc pentru prezența,

Pentru răbdare și iubire,

Îți mulțumesc și pentru lecții,

Pentru plăcere și dorința.

Îți mulțumesc pentru un zâmbet,

Pentru emoții și plăcere,

Îți mulțumesc de ascultare,

In zi,în noapte ,in tristețe.

Îți mulțumesc și azi,și mâine,

Și-n clipa cea îndepărtată,

Îți mulțumesc în existență,

Pentru tot ce-nseamnă viață.

necazul cu fotografiile vechi

e că simți viața cum îți întoarce spatele

cum așează în locul viselor

pietre

pentru fiecare vis

câte o piatră

până când simți că te transformă într-un Sisif ambulant

și scoți ștecherul din priza cu vise

să faci loc dragostei

dar și dragostea îți întoarce spatele

așezând în locul inimii

o flacără

care te mistuie

nu știu dacă poți să înțelegi

ce-nseamnă să arzi ca o torță pe rugul durerii

și să nu-ți poți stinge cu nimic sufletul

să urli în pustiu

și să nu te audă nimeni

necazul cu fotografiile vechi

e că te-mping de fiecare dată când le privești

în aceleași prăpăstii ..

Umblând printre spini
La apus de soare,
Picioarele-s goale
Nimic nu mă doare.
Sângerează  în vale
Câmpul cu ciulini.
Caut sămânță
De doruri purtătoare
S-o arunc pe coline
La anul roditoare
De clipe și destine
Fără sentință.
Și adese ori
După ecou alerg
Nu uita sunt călător,
Destinul nu mi-l șterg
Și mă întorc trăitor
De vise în zori.

Ce am fost eu?-se-ntreaba,pierdut in întunericul nopții.

-Un luptător,ai ținut piept sorții...

Si-atunci de ce nefericirea mă îneacă,

De ce sunt singur rătăcind in noapte?

-Cauti un suflet,poate...

Da,tu cu tine ești ca un vânt printre ruine,

Tu cu tine,ca tacerea într-un pustiu,

Ca cerul negru deasupra unui câmp ars,

Ca lira fara arcuri,clopotul fara glas.

Singuratatea-i chinul ce mi-a fost sortit..

In noapte rătăcește o biată silueta,

Cu gânduri grele,triste

Biet suflet neiubit...