Facere de bine...

Pe umeri port amurguri adunate,

Din toate clipele ce nu s-au spus,

Și-n piept îmi cresc tăceri înfometate,

Ca niște flori la care apa n-a ajuns,

Și în absența unei alte răni adânci,

Mă uit în gol și simt cum plângi.

Plutesc prin mine însumi ca prin ceață,

Cu valuri negre, fără țărm și fund,

Roiesc deasupra-mi albatroși de gheață,

Și-n propria durere mă scufund,

Și-apoi revin mai trist, mai obosit,

Pe-același țărm uitat de propriul răsărit.

De-ar fi să vii, aș coborî din vreme,

Ca ploaia peste câmpul pârjolit,

Și-aș murmura spre cer blesteme,

Într-un suspin adânc, necontenit,

Că vreau să văd cum noaptea își întinde,

Peste iubire umbra sa fierbinte.

Se scurge timpul prin odaia goală,

Ca un nisip dintr-un clepsidru frânt,

Și fiecare clipă mă înșală,

Cu umbra ta prelungă pe pământ;

Și-ți caut pașii în aerul din jur,

Că umbra ta mă-acuză de sperjur:

Că-n sânge port păduri de aspră iarnă,

Cu ramuri albe, fremătând suspine,

Iar inima, copacii tineri îi răstoarnă,

Ca frunzele să cadă toate peste tine,

Să stai ascunsă măcar un anotimp,

Până voi face iarăși rost de niște timp.

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, printre norod,

Vin şobolanii de prin cuiburi ascunşi,

Atacă în haită, cu otravă sunt unşi,

Vin şobolani tăcuţi şi umili,

Spre cârma ţării se-ndreaptă subtili,

Vin şobolanii, caşcavalul e mare,

Îşi cheamă şi rudele de peste hotare,

Vin şobolanii că mai au de păpat,

Sunt şobolani pe care voi i-aţi votat,

Rumegă-n guşă, depozitează-n unghere,

Banii voştri munciţi, şi a ţării avere.

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, peste norod,

Cum intră-n spitale, în şcoli şi ucid,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Raticid.

Vin şobolani roşii, de neam, şi străini,

Rod din biserici, tradiţii, creştini,

Sunt şobolani hrăniţi cu orzoaică,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Şoricioaică.

Vin şobolani şi se tot înmulţesc,

Şi rod din român şi neam românesc,

Ieşiţi oameni buni, că ne-ajunge răbdarea,

Ieşiţi ca să-ncepem…DERATIZAREA.

Suferința mi-a coborât în vene ca un fier înroșit,

și mi-a ars inima până a rămas doar jăratec. 

În cenușa cărnii am găsit lumina,

nemateria pe care Dumnezeu își sprijinea capul.

Am atins omul în zbuciumul său ascuns,

și i-am simțit lacrimile ca pe niște ploi ascunse sub piele. 

L-am iubit, abia când l-am văzut sfărâmându-se,

când lacrimile sale nu mai erau apă, ci răni pe obraji. 

Am privit creația și am văzut că totul respiră:

copacii aveau vene, izvoarele inimă, iar pietrele memorie;

În mugetul văii am auzit întâiul meu scâncet, și m-am rușinat — 

eu, pulberea, voiam răspunsuri.

Apoi, am căzut în mine până la ultima treaptă a suferinței,

unde urletul devine tăcere. 

Acolo am simțit mâna Lui — rece, dar vie — ridicându-mă

nu ca pe un slujitor, ci ca pe un fiu.

Sub raza unei stele, când vântu-ncet suspină,

Se legănă mălinii, privind spre luna plină,

Iar astre somnoroase, lucind, de dor stingher,

Vor plânge întreg pământul cu lacrimi de mister,

Și freamătul pădurii îți spune murmurând,

Hai, du-te la culcare, tu chip de înger blând.

Iubirea-ți voi așterne pe câmpul ars de timp,

Din brazde-o să răsară al florilor nimb,

Și poate, din tăcere, un cânt va înflori,

Iar păsările toate spre cuiburi vor fugi,

Vor curge lin izvoare, amarul să ți-l spele,

Și bându-i apa rece, te uită înspre stele,

La primăveri ascunse, când nurii vor pocni,

Când florile iubirii în suflet vor rodi,

Să vezi în umbra crucii cum tainica lumină,

Cu zorii în pământ și-n ceruri rădăcină,

Dă scâncetului viață, și-n tindă bucurii,

Și-atunci făptură dragă vei zămisli copii.

Iar eu, sub luna rece, voi plânge visător,

Iar ție în toiul nopții de mine-ți va fi dor,

Și-n lacrima căzută pe marginea de pat,

Se-ascunde amintirea al celui ce-i plecat,

Și-n tot ce te-nconjoară vei regăsi mereu,

Că fiecare-n parte, ascunde chipul meu.

Cu un destin ulcerat şi-o fire firavă,

În suburbii indolent se agită,

Zilnic consumă a lumii otravă,

Şi-şi fereşte privirea de priviri neferite.

Adio îşi ia în fiecare zi de la sine,

Sunându-şi mama retoric în mormânt,

Cad anotimpuri peste casa-n ruine,

Lui îi dispare din minte zi de zi un cuvânt.

Cu dinţii răzleţi ce-i mai are în gură,

Îşi muşcă pâinea înăcrită,

Pe soartă n-are pic de ură,

Şi calea lui e infinită.

Cu braţul ciung îşi mângâie obrazul,

Iar vântu-i şterge lacrima uşor,

Iar noaptea îşi uită iarăşi necazul,

Simţindu-se până în zori nemuritor.

Când ultimei vorbe sorocu-i venise,

Pe buzele-i de un roşu carmin,

Două silabe în sunet sunt prinse,

Şi el rosti cu putere: Amin!

A plecat dorul din mine,

Să te caute în lume,

Să aducă peste tine,

Adiere cu al meu nume.

A plecat dorul din suflet,

Inima să îţi străpungă,

Să întoarcă al tău umblet…

Lângă mine să ajungă.

Au plecat iubiri din mine,

Printre stele să te cate,

Să ne lege în destine,

De amor să avem parte.

Au plecat iubiri din suflet,

Inima să îţi răpească,

Să-mi aducă al tău zâmbet,

Pe-a mea gură să zâmbească.

Telefonu-mi sună în noapte

Și-o voce rece se aude-n șoapte.

Te-ntrebi de ce ai mai răspuns

La un gând și un cuvânt ascuns.

Apelul este un abis necunoscut

Și îți dorești să nu fi fost înăscut.

Să îl înlături aprig din agendă

Și-ncet să devină legendă.

Poate dacă apelul ar fi ziua

Și în suflet nu ar mai ploua,

Ai încerca șoapta să o înțelegi

Și cuvintele să le dezlegi.

Să pot aduce prin speranță

Un sentiment de siguranță,

O garanție în aura de adevăr

Și-n inimă să nu mai sufăr.

In Universul imens,doar un punct

Ce-ascunde în el un suflet mai maret decat Cosmosul.

Acesta e omul,mărunt,

Dar spiritul lui uriaș,adânc,

Arată că oamenii sunt,

De fapt,constelații de trăiri,

Si-atunci când se frang,

Se pierd sentimente,iubiri,

Ce cuprind în ele infinitul.

In Universul imens,doar un punct,

Dar lacrima lui calda înduioșează zenitul,

Iar bătăile inimii lui închid în ele eternitatea.

Atât de neînsemnat,și totuși,

El lupta cu moartea,visează,și speră,

Pe frunte primește divinul sărut,

El,neînsemnatul,minusculul punct...

Şi patimi şi suspine

Au tot venit ca să-ți confirme, ție

Şi vieții tale rătăcite

Că tot ce nu eşti tu, e bine

Şi rând pe rând, ți se tot spun

Filosofii, idei, moralități de plumb

Căci zece au trecut de când ți se tot spune

Că tot ce nu eşti tu, e bine

Şi de-ai fi tu chiar şi perfect, 

În mintea lor, eşti doar defect

Un singur drept ei cred că se cuvine:

Să schimbe eul lor, la tine!

Răbdare, milă şi blândețe

Cuvinte tot mai ne-nțelese

Cerute parcă doar din sete

Să spargă fresca ta în zece

Ce tu ai plămădit, în zile râncede şi lungi 

Chinuitoare cruci

Azi, negru vechi a devenit

Şi nu mai poți s-aştepți, să plângi

E alb pe negru sfânt: un veşnic sufletesc prurit

Cerințe tot mai uzate vin în aval

Curgând în şiroaie, în tulburi puhoaie

Cu debite mari, dar goale de har

Pe-un suflet deja tot mai amar

E trist, e dureros că într-un fals de dulce

Ai stat atâta timp şi-ai pus

O mare inimă pe cruce

Eliberează-te deci, du-te! 

Elblag, Poland, 29 Mai 2023, 18⁰⁰

Ce am fost eu?-se-ntreaba,pierdut in întunericul nopții.

-Un luptător,ai ținut piept sorții...

Si-atunci de ce nefericirea mă îneacă,

De ce sunt singur rătăcind in noapte?

-Cauti un suflet,poate...

Da,tu cu tine ești ca un vânt printre ruine,

Tu cu tine,ca tacerea într-un pustiu,

Ca cerul negru deasupra unui câmp ars,

Ca lira fara arcuri,clopotul fara glas.

Singuratatea-i chinul ce mi-a fost sortit..

In noapte rătăcește o biată silueta,

Cu gânduri grele,triste

Biet suflet neiubit...

Mi-am lasat copilul baltă,

Ca sa fiu eu importantă.

Chiar nu vreau să recunosc,

Că mă simt ca un escroc.

El tace si se răzbună,

Abandonul nu-i a bună.

La școală nu prea se duce,

Note bune nu aduce.

Mi-am sacrificat copilul,

Ca să enervez vecinul.

Cât ioi da bine no fi,

Distanța so tot mări.

Chipul să nu mi-l mai vadă,

Vocea surdului so ceară.

Si regret si ma căiesc,

Far de cale mă găsesc.

Cum să dau timpu-napoi

Să fiu iar plin de nevoi?

Cu nevoi dar cu iubire,

Copilul meu făr de știre. 

La răscruce de gânduri
am ales cele mai abrupte drumuri.
Jucându-mă de-a faraonul,
m-a prins din urmă ghinionul.

Oglindindu-mă-n lună,
suntem la fel de singuri.
Furtunile-ndoielii se-adună
și-am rămas fără scurtături.

Ascult aceleași glasuri înăbușite
din spatele întrebării trezite.
Mă împing spre zaruri măsluite,
cu vrăjile lor prăfuite.

Ursitoarele-mi fac tot mai puține vizite
— sau doar mintea-mi joacă feste —
cu așteptări de poveste,
nepregătite pentru dezastre.

Mă-ntorc slăbit către
singura siguranță dintre
barele de oțel înghețat.
Nu-mi pasă că sunt legat.

Pot vorbi singur cât pot,
încă nu m-ai sugrumat.
Din mormântul tău uitat te scot.
Cu imaginea salvării m-ai îngropat.
Dragă conștiință, între noi nu s-a terminat.