Deseară…

Unde gânduri tăcute vorbesc
Nelagate de stelele ce grăiesc
De unde numai tu pe cer apari
Edict dat în sine ca mereu tu să-mi resari

Așa cum în ale mele degete scriu
Indicator clar numai ție ca plâns de fluviu
Depicție că numai ți-e îți pot ilustra
In dulci povestiri numai un surâs încarna

Sper numai la o dorință sosie
Pentru a mea muză a inscripțiilor de hârtie
A ști că a da timpul înapoi nu-i a mea timie

Rog către al tău cer și ale mele stele
Unic protejându-ți visele
Ti-e măcar alinare să-ți aducă printre ele.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Mi te-aș povesti tuturor

Fie că îi știu sau nu

Îmi doresc să vorbesc despre tine

Ești la începutul fiecărei mele fraze

Cu tine închei orice conversație…

Nu mai contează nimic

Important e doar preaplinul meu de tine

Care debordează.

Aproape că nu te mai pot ține în propria-mi ființă…

Mă înflorești pe dinăuntru 

Simt cum ieși cu înflorirea mea cu tot din mine

Și îmi doresc să o faci.

Însă când simt cum ieși

Te vreau înapoi închis în mine

Devin taciturnă, te cuprind cu florile mele cu tot înapoia sufletului meu

Te forțez să mă viețuiești.

Nu vreau să te împărtășesc…

Oh suflet drag... ,

Cât timp mai este nevoie să te aștept ? 

Să fi cu mine , să mă înțelegi

Să mă iubești ....

Să vi cu mine în marea mea de haos 

Să ne vegheze luceferii nopții

În de mult uitate vorbe și emoții

Care te fac să trăiești,

Să respiri,

Să zâmbești,

Cu aripile întinse spre orinzontul larg 

Împreună să fiim...

Să vedem o lume noua a fericirii

În care tot ce contează este trăirea 

Pe vârf de munte,

Pe nispul marii,

La apus, 

La răsărit,

În brațe să mă tii 

Și bucatele de suflet să adunam 

Pentru a-l face rai mereu .

Doar sufletul meu stie durerea nesfarsita, ce provine din "te iert" ... din speranta "va fi mai bine" si increderea "iti promit ca nu mai fac" ! 

Dar sufletul meu are o limita...

A inceput sa rasara cioburi, din cuvinte 

Cuvinte spuse cu atata rautate

Atingeri si impingeri ,necurate! 

Acum sunt de acord ,inima,mintea si al meu corp ... 

Le ascult si spun, STOP! 

-U.A -

Arunc sentimente, cuvinte-n eter,

Emoții ce stau încătușate in mine.

Ecoul să văd ce ritm le va da,

De zbuciumul meu ce va spune.

Ecou, dragul meu, vei fi oare blând,

Îmi vei cânta o dulce romanță?

Îmi vei răspunde tu sincer și drept?

Mă vei minții să îmi lași o speranță?

Aș vrea să fii bun, aș vrea să fii drept,

Aș vrea c-ale tale note duioase

Să nu-mi facă rău , să m-aline încet,

Să-mi scoată durerea din oase.

Ecou, dragul meu, te rog să fii bun

Și lăudă-mă cu vorbe curate.

Dar oare-ale tale note mă mint

Sau sunt adevărate?

Ecou, dragul meu, te rog să fii drept

Și spune-mi te rog adevărul.

Dar dacă-ale tale note mă dor

Și mi se năruie tot cerul?

Aș vrea să fii bun, aș vrea să fii drept.

Aș vrea să fiu bun, să fiu înțelept.

Nu cred că am avut timp să-ți spun

 că ești frumoasă,frumoasă ca luna 

 și frumusețea ta mă orbește și acum

fata mea cu ochii verzi...

obișnuiam cândva să-ți spun a mea 

să te strig noaptea "iubito"

să te sărut de noapte bună mereu 

știind că doar visele ne mai despart 

dar poate m-am înșelat ...

pentru că acum nu mai văd luna 

 și parcă și stelele au plecat cu tine 

 și nu te mai văd seara 

și tot te visez cu mine 

poate am început să visez târziu 

dar cât eram cu tine nu puteam 

dar îmi vedeam visul cu ochii deschiși 

Iar mi se-ntoarce gândul spre trecut,

În dulci amintiri de copil să se scalde,

Focuri de toamnă din piepturi strănut,

Iar ochii îmi pleacă spre țările calde.

E noapte în mine, un vifor roșu-albastru,

În care colcăie șerpi și dansează năpârci,

Mă simt sechestrat de propriul dezastru,

Răstignit pe-un întreg cimitir fără cruci.

Clopote aud zilnic plângând în timpane,

Sufletul surâde într-un zbucium al minții,

Iubirile-mi mor în uitate aziluri de foame,

Tainica rugă întruna mi-o tulbură sfinții.

Gonesc nebun după nopți albe și chinuri,

Ucid filozofi ce principii morbide sădesc,

Mi-e trupul ciuntit de exaltări și leșinuri,

Despuiat de cuvinte într-o carte sfârșesc.

Spre ce să mă-ntorc, spre ce să mai fug?

Ca o frunză grăbită să cadă mă aștern,

În pământul anost sub o brazdă de plug,

Să renasc din sămânță de cer ori infern.

Culori bizare îmi pătează chipul,

Amestecuri de negru, negru, negru…

Cunosc infernul şi nimicul,

Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.

În criptă arunc cu silă un ort,

Buchetul de azalee ofilit,

Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,

Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.

Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,

Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,

Invoc blesteme peste muritori,

Ca să-L provoc pe Dumnezeu.

Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,

Îmi place să mă bată, ca să plâng,

În faţa Lui să mă răsfăţ,

Şi în iluzii coroana să i-o frâng.

Tot neamul meu e acuma sub lut,

Iar când păşesc e un pas peste tata,

De aceea mă aplec spre pământ să ascult,

Ce-mi zic străbunii şi care mi-e soarta.

Tot neamul meu e acuma sub iarbă,

Iar când păşesc o mângâi pe mama,

Sângele-n trup începe să-mi fiarbă,

Treptat înverzesc şi nu îmi dau seama.

Tot neamul meu e acuma în cer,

Iar când privesc sus, cineva mă priveşte,

Un semn dintr-o stea îmi apare stingher,

Şi simt cum în trup o celulă-mi sclipeşte.

Tot neamul meu e acuma în mine,

Şi-mi strigă din pământ, din ceruri înalte,

Când moartea va veni nefiresc şi la tine,

Prin pruncii tăi, să ne duci mai departe.

De atâția ani tot mă frământ,

Aicea singur pe pământ,

Și-mi simt celula rumegând,

În gând...

Iar visu-mi este tot zburând,

În gheare sufletu-mi ținând,

Ca morții să îl dau sperând,

Curând...

Abisuri trec și mă-nspăimânt,

Pe aripi noaptea aducând,

Și văd tornade măturând,

Pământ...

Cobor lumini parcă plouând,

Iar foc se-ntinde vieți cerând,

Văd oamenii mereu săpând,

Mormânt...

Iar păsări nu mai văd zburând,

Aud doar îngerii cântând,

Și-n cântul lor m-aud în gând,

Urlând...

De atâția ani tot mă frământ,

Aicea singur pe pământ,

Și-adorm adesea prea curând,

Plângând...

Sunt gol, pierdut, și imprudent,

Mă îndrept umil spre nicăierea,

Mi-e gândul mort și pasul lent,

Și-mi car în suflet mângâierea.

Se seceră pârdalnic ani din vârstă,

Și nu mai pot sădi măcar o clipă,

Sunt obosit iar zilele mă mustră,

Că-mi smulg penajul din aripă.

Cad mituri despre viață încontinuu,

Iar omu-i doar un nume-n catastif,

O amăgire în cer îi e destinul,

Iar mântuirea-i o trudă de sisif.

N-a fost îndeajuns o răstignire,

Iar Învierea am trecut-o la legendă,

Ne-am implantat păcatele în fire,

Şi-am luat în iad locașuri în arendă.

Prea multă răutate învăluie pământul,

Din om transpiră ura permanent,

Îmi sunt secate și lacrima, și gândul,

Sunt gol, pierdut și fără tratament.

Curg valuri mistere în ceşti de porţelan,

La capătul lumii se piaptăn-o babă,

Foamea răpeşte copilul orfan,

Căldura din soare devine mai slabă.

Ţipă o râmă muşcată de peşte,

Papa ordonă un nou atentat,

Delirul morţii e împăiat la ferestre,

Maica Tereza a mai născut un băiat.

Guiţă ai lumii conducători,

Coteţul li-i strâmt şi napii uscaţi,

Împart pentru plebe otrăvuri, licori,

Şi seara în pat adorm uşuraţi.

Păsări în masă se sinucid,

Perturbate de-un new age prea modern,

Pământul devine tot mai arid,

Înghiţând în abisuri sentimentul matern.