Poate nu a fost să fie

Păcatul omenesc
Că nu vorbesc, despre ceea ce iubesc,
Îmi ascund sentimentele
Ce rar se întâlnesc, 
Degeaba, oamenii nu rănesc,
Durerea când o găsesc
Cu alții o împărțesc, 
Mă doare pe mine
Să te doară și pe tine,
Să plângi, atunci când mii trist mie,
De altfel mă dezamăgesc 
Într-a ta iubire
Pe care nu o prețuiesc, 
Nu mai vreau dezamăgire
Dar e tipul meu de fericire... 

Îți spuneam mereu - sunt bine,
Nu pot spune că mințeam
Doza mea de fericire
Îndrăzneață te numeam, 

Ai trezit ceva în mine,
Ceva frumos, dar nu era iubire,
Bunătatea mea ți-am dăruit-o ție
Ca un semn de mulțumire!

Grijile se abat năvalnic 

Într-o eră zbuciumată

Toate relele din lume 

Peste -o vatră întunecată.

Lacrimi nu-s care să plângă 

Prin obidă și prin zloată 

Îmroșcați  cu nepăsare 

Un popor sărman înnoată.

Nu-i  nici vis nici  alinare

Ziua care vine doare

Zile cenușii, zile reci.

   N-are frunze în el pomu 

Câte fețe are omu 

Astăzi îți vorbește bine 

Iar mâine, lovește în tine.

  Acum stai cu el la masă 

Îi spui tot ce ai în casă 

Și de bine și de rău 

Îl crezi prietenul tău.

  Te milește în fața ta 

Dar în minte e altceva.

N-are inima curată 

Că mintea -i încețoșată 

Te bârfește pe la spate 

Cu dușmanii tăi de moarte.

  Ai grijă și i-a aminte 

Să nu te încrezi în cuvinte 

Prea bine meșteșugite,

Că mulți care -ți sunt alături 

Stau, doar pentru interesuri

Și de ai căzut la pământ 

Îți mai dau și ei un vânt.

În grădina dragostei noastre,

Oceanul inimii tale mă învăluie,

Stelele dansului nostru strălucesc,

Focul pasiunii ne arde, tandru și fierbinte 

Cu aripile tandreței, ne îmbrățișăm,

În raiul din brațele tale mă pierd,

Pe calea stelelor, călătorim împreună,

Harfa iubirii ne însoțește, dulce și sublimă 

Extazul ne învăluie în serenadele nopții,

În idila noastră, găsim liniștea și armonia, fulgii de iubire cad în jurul nostru

Pâinea dulce a împăcării ne hrănește inimile

Cu fascinație și înălțare, te privesc,

În melancolia dulce a clipei, te iubesc,

Înfrigurat de dorința de a fi alături de tine,

În lumea noastră, dragostea este eternă și divină

Stiu că acolo

ești foarte singură

nu ți-ai luat șevaletul și vopselele în ulei

pensulele

cineva mi-a spus că le-ai aruncat pe fereastră

ai aruncat și tablourile vechi

în care ți-ai pus toată inimă

pe cele mai noi le-ai sfâșiat cu voluptate

ca Van Gogh

n-a scăpat nici regina Angliei

mâncând banane cu furculița

imaginea mea ai estompat-o

cu tușe grose de negru

pe-a ta cu violet

(culoarea mâniei!)                               

desființind orice legătură-ntre noi

inutil însă

fiindcă eu încă mai simt mirosul inefabil

al ceaiului de mentă și al pâinii prăjite

sărutul tău apăsat și  umed

în loc de bună dimineața

foșnetul mătăsos al furoului negru

cumpărat din Passage du Désir Paris le Marais

( de care nu te despărți niciodată!)

palma mea pe coapsele tale moi

ca lutul din mâna olarului

„obraznicule!”

cum să uit toate acestea

și multe altele

știute doar de noi

degeaba ai blocat liftul la etajul 57

voi urca și de data aceasta scările

întotdeauna a trebuit să urc scările

către tine

nu atât de multe

ce-i drept

dar a meritat

știu că n-ai sfâșiat tabloul lui Coreggio

cu Jupiter și jo

(care era o copie!)

nici acum n-am înțeles de ce-ți plăcea tabloul acela

(până la urmă o scenă banală de dragoste!)

și nu-ți plăceau tablourile noastre

pe care le-ai pictat și repictat

pe aceeași pânză

precum celebra Salvator Mundi

atribuită lui Leonardo da Vinci

și nerevendicată de nimeni...

Frig, plouă... vântul bate-ntruna,

Dezordine pe străzi și-n gânduri.

Se lasa-un sumbru intuneric

....doar amintirea-mi e lumină printre rânduri...

Din cer cad frunze așternând covor

...Cad pentru lacrimile-amare,

Ce-au curs punând inimii zăvor 

...Ce toamnă... grea și-apăsătoare...

Sau poate cad că o fi timpul lor

S-aducă-n viața noastră supărare 

Se zbat în mine frunze de dor

Tăcerea... parcă-ncepe să doară...

Plouă întruna, e frig și-nnorat

Se face toamnă la mine-n suflet 

Ca toamna când tu ai plecat

Și mi-ai luat toată căldura din zâmbet.

........................................................

Două toamne de-atunci au trecut

Așteptând, am devenit o ruină,

Fără dorință și curaj să mai lupt

Pentru-acei ochi ce aveau cândva, căldură...

De-ai fi știut cum sună plânsul 

Când doar o poză il ascultă...

N-ai fi ucis din mine visul

În toamna aia rece... mută.