Cred că am luat zâmbetul tău,
Și l-am umplut cu buzele mele,
Cu carnea nopților primei iubiri,
Cu sarea valurilor și cu depărtarea.
Cred că am vânat zâmbetul tău,
Cu disperarea celui care simte că se face târziu,
Și care vrea să reînvie în inima lui prăfuită,
Clocotul vieții. Dar iată că acum,
zâmbetul s-a crăpat, și din el au ieșit brațe,
și ochi, și gânduri, și cuvinte care-mi sunt străine,
pe care nu le-nțeleg, pe care nu le vreau.
Am trăit cu zâmbetul tău în adânc,
Luminând înălțimea fără de speranță a singurătății,
În căutarea altor brațe, altor buze, altor cuvinte,
pe care le știu, pe care le vreau, și care,
s-au risipit pentru totdeauna din îmbrățișare.
