Poate nu a fost să fie

O perdea de flori albastre

Acoperă o fereastră spre cer,

Iar făpturile-n chipuri măiestre

Prin iris privesc în mister.

O boltă clară, curată

Deschisă-i spre inima ta.

Albastru-i feeric te-mbată,

Te-mbie spre a medita.

Blând, vântul adie în azur,

Buchete de litere-n vers,

Și-s toate prinse-n contur,

Izvor de frumos din imens.

Mireasma plăcută a vieții

Trezită-i sub roua de dor,

Și-i ceri doar un ceas tinereții

Înfiripată-n gândul hoinar.

O frunză firavă de laur

Pe frunte discret strălucește,

Încununând visul de aur

Bucuria în suflet trudește.

Din umbră, cu pașii timizi,

Hazardul te-ncearcă din nou,

Dorind fericirii ca tizi

Speranța, credința în nou.

O ploaie îngâmfată,

E mereu îmfumurată. 

O ființă orgolioasă 

E mereu pretențioasă. 

Puternicul accent

De cuvânt inocent, 

Mereu impertinent 

Memorat e permanent. 

Un sunet minunat

Cu gluma s-a-mpăcat,

La putere a urcat

Dar dur a ofensat. 

Frumos a triumfat 

La modul repetat 

Ideea de glumit 

Un factor anumit. 

O atenție sporită 

E-n mod clar, una lovită, 

De-ntuneric istovită, 

Poate fi una-ngrădită. 

Sus, pe-o orbită, 

Privirea-i țintită,

O voce ascuțită 

S-ar cerea auzită. 

Pe cerul nocturn 

Vazut-ai un turn,

Ce stele-nflăcărate 

Pașii să-ți arate.

Păsări zburătoare 

Cu aripi și cu motoare, 

Precum stele căzătoare 

Așteptai nerăbdătoare.

Accentul pe cuvinte, 

Bine-nfăptuite, 

Cu o mica rugăminte 

Să te reprezinte. 

09.05.24

Mâinile-mi cad
peste umerii tăi lăsați
de frumusețea ce o poartă.
Deasupra era un portret.
Linii ferme, ondulate
ce joacă fel de fel de feste
mâinilor mele rușinate.

Incendiu grabnic se întinde, 

Din mâna mea spre carnea ta, 

Și apă este pretutindeni, 

Dar cred că nu ne vom salva. 

Ard peste noi iubiri mistuitoare, 

Mi-e ochiul rug și inima jăratic, 

Și-agonic cad ca dintr-o stropitoare, 

Săruturi reci din cercul nostru artic. 

Văpăi de flăcări cresc și din cuvinte,

Ca un luceafăr ochii îmi sclipesc,

Iar trupul ți-e atâta de fierbinte,

Că mângâindu-l, aievea mă topesc.

Cad brațele albe, arse-n lumină,

Și aripi de foc din umeri ne cresc,

Plutim peste carnea ce încă suspină,

Și totu-i sublim, și focu-i firesc.

Și poate vom arde pân' la tăcere,

În propriul jăratic să ne îngroape,

Să naștem incendii deloc efemere,

În văzduh, pe pământ și sub ape.

Anii nu mai au putere peste noi a se întoarce, 
Dar eu vreau să schimb o vorbă cu acei ce îi iubesc, 
Cu acei cu-a căror suflet stau în linişte şi pace, 
Dup- acei a căror glasuri alergând, mă ostenesc. 

Şi alerg, alerg sălbatic, peste dealuri, peste vale 
Tălpile îmi sângerează, dar nu simt nici o durere, 
Căci aştept din geana serii să îmi iasă tată-n cale 
Ce mi-e -n suflet o comoară - de lumină şi putere. 

Şi alerg fără oprire. Orizontul e aproape, 
Dar din urletul de vânturi înţeleg că-s strânsă-n gheare; 
Vreau să mă innec în lacrimi şi să mă topesc în ape, 
Căci de mii şi mii de zile, eu alerg cu disperare. 

Mă opresc în pragul casei obosită şi bătrână. 
Anii mei îmi sunt povara de-amintiri ce ne-au unit 
Orice frunză, orice floare, orice rază de lumină 
Îmi şopteşte – “ pentru tată, până astăzi, ai trăit”. 

Si doar un zimbet
De-al tau si mi-e dor
Sa te cuprind ,sa zbor.
In al tau vint,

Sa fiu cu tine
Oricind la greu
Sa te-am alaturi
Mereu… In inima mereu

Păcatul omenesc
Că nu vorbesc, despre ceea ce iubesc,
Îmi ascund sentimentele
Ce rar se întâlnesc, 
Degeaba, oamenii nu rănesc,
Durerea când o găsesc
Cu alții o împărțesc, 
Mă doare pe mine
Să te doară și pe tine,
Să plângi, atunci când mii trist mie,
De altfel mă dezamăgesc 
Într-a ta iubire
Pe care nu o prețuiesc, 
Nu mai vreau dezamăgire
Dar e tipul meu de fericire... 

Îți spuneam mereu - sunt bine,
Nu pot spune că mințeam
Doza mea de fericire
Îndrăzneață te numeam, 

Ai trezit ceva în mine,
Ceva frumos, dar nu era iubire,
Bunătatea mea ți-am dăruit-o ție
Ca un semn de mulțumire!

Păcatul omenesc
Că nu vorbesc, despre ceea ce iubesc,
Îmi ascund sentimentele
Ce rar se întâlnesc, 
Degeaba, oamenii nu rănesc,
Durerea când o găsesc
Cu alții o împărțesc, 
Mă doare pe mine
Să te doară și pe tine,
Să plângi, atunci când mii trist mie,
De altfel mă dezamăgesc 
Într-a ta iubire
Pe care nu o prețuiesc, 
Nu mai vreau dezamăgire
Dar e tipul meu de fericire... 

Păcatul omenesc
Că nu vorbesc, despre ceea ce iubesc,
Îmi ascund sentimentele
Ce rar se întâlnesc, 
Degeaba, oamenii nu rănesc,
Durerea când o găsesc
Cu alții o împărțesc, 
Mă doare pe mine
Să te doară și pe tine,
Să plângi, atunci când mii trist mie,
De altfel mă dezamăgesc 
Într-a ta iubire
Pe care nu o prețuiesc, 
Nu mai vreau dezamăgire
Dar e tipul meu de fericire... 

Îți spuneam mereu - sunt bine,
Nu pot spune că mințeam
Doza mea de fericire
Îndrăzneață te numeam, 

Ai trezit ceva în mine,
Ceva frumos, dar nu era iubire,
Bunătatea mea ți-am dăruit-o ție
Ca un semn de mulțumire!