zboruri deasupra zidurilor circulare/5

netulburat de sunetul sirenei

vânzătorul de înghețată

proptit în piciorul de lemn

privește

îndepărtatul zbor al pescărușilor

aripile se ating

nelăsând loc

întristărilor

În inima mea răsare un dor,

Ca o stea strălucind în amurgul ușor.

Un cântec subtil, un freamăt de vânt,

Dorul îmi șoptește, ca un dulce cânt.

Prin văile sufletului meu, el plutește,

Ca un râu lin, în care visul se ivește.

În adâncul privirii, în zâmbetul tău,

Dorul se prelinge, ca un licăr al răsăritului.

În amintiri se țese firul dorului,

Ca o pânză fină, plină de misterul tău.

Așteptarea devine un dans al gândurilor,

Dorul vibrează în mine, ca un ecou.

Prin pădurea amintirilor pierdute,

Dorul mă cheamă cu glasul lui tăcut.

În lumina lunii, în noaptea senină,

Îmi răsare dorul, ca o floare divină.

În fiecare stea ce strălucește sus,

În fiecare răsărit al soarelui adus,

Dorul mă învăluie, mă leagă de tine,

Ca o poveste nescrisă, dar mereu senină.

Așa că în pieptul meu, mereu va cânta,

Melodia dulce a dorului, subtilă și sfântă.

În fiecare bătaie de inimă, în fiecare pas,

Dorul va fi etern, ca un veșnic compas.

verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”

doar mergând poți să zici că exiști

(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )

strivit între ele substantivul comun „lume”

(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),

dă sens substantivului  efemer viață

( definind doar jumătatea care există și merge!)

și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”

( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul  verbului „a fi”,  fără „a merge”!)

o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,

o floare ruptă,

un om la vârsta a treia, după un accident vascular,

încetul cu încetul devenim lucruri

ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,

care înseamnă speranță,

unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²

nu ne ajută prea mult,

fiindcă niciodată energia E a verbului a fi

nu poate fi egală cu masa  m a substantivului viață

de înmulțit cu viteza c²  a speranței, în vid,

unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…

Trăim într-o lume de aparențe,

Unde totul se vinde pe urme de pretențe,

Ne zâmbim, dar rămânem goi,

În fața ochilor care nu ne văd de fapt noi.

Mă pierd în mulțimea ce aleargă fără țintă,

Fiecare pas un sacrificiu, iar dorința-i un clivaj,

Căutăm ceva ce nici nu știm ce e,

Iar în acest haos, uităm ce-i esențial.

Ne cerem mai mult, mereu mai mult,

Dar nu știm ce înseamnă cu adevărat să avem,

Frica de a nu fi destui ne ține în loc,

Și tot ce facem este să alergăm pe drumuri greșite, fără foc.

Și cu fiecare pas uităm cine suntem,

Într-o lume în care „a fi” e mai mult o iluzie,

Unde „a trăi” e doar o competiție,

Și nu un act de iubire și comuniune.

Ne comparăm, ne înfruntăm,

Dar în adâncul nostru știm că ne dorim altceva,

Vrem să fim înțeleși, nu judecați,

Să fim văzuți, nu doar un „altul” uitat.

Dar în această lume plină de orgolii,

Singurătatea devine normă, nu excepție,

Și rănile noastre rămân ascunse,

Căci nu vrem să arătăm că nu suntem perfecti,

Dar toți suntem răniti, toți ne dorim iubire,

Și totuși ne izolăm, ne adâncim în frică.

Și în acest cerc vicios ne învârtim,

Căutând soluții în lucruri care nu contează,

Iar în final, uităm că „a fi” este despre simțire,

Despre a ne deschide, nu a închide porți.

Aș vrea să spun că într-o zi vom învăța,

Că adevărata bogăție stă în a fi sinceri,

În a trăi fără măști și fără frici,

Că iubirea nu cere perfecțiune,

Ci doar autenticitate.

Aş merge desculț, pe-un deal

Într-un sat de-odinioară

Unde păsări, cântă la vioară

De Enescu..rapsodie

Râd copaci din neam în neam

Câtă fericire vie!

Vuietul văratec al crengilor de pomi

Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori

Acum am înțeles, aievea

Dar nu-i încă târziu cât încă mai e dor

De veri toride, de dimineți pripite

De munca pe ogor,

De Azorei, de iezi, de iepuri şi de flori

Erau furtuni de dimineți de vară,

Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori

Pe ulițe înnoroite 

Adeseori păşeam desculț, căci n-avem cizme

Dar fără teamă c-am să mor 

muşcat de viețăți închipuite

Acum am înțeles, era o primitivă terapie

                 Marius Ene, Elbląg, Poland, 01.10.2023, 18⁰⁰

În zadar se reflectă din oglindă raze de lumină 

Trăiesc în trecut, întunericul mi-e fixat pe retină 

Sunt un suflet nocturn ce n-are parte de lună plină 

Întuneric total, noaptea asta nu se mai termină

Privesc în gol, către interminabilul abis

Acolo unde cel mai frumos vis mi-am împins 

Vreau să sar după el, vreau să-l recuperez 

Vreau ca fundul abisului să-l îmbrățișez

M-arunc în gol și ce-i interminabil se termină 

Mă bucur, dar nici aici nu văd urmă de lumină 

Nu văd nimic, aud doar două voci ce suspină 

"Suferința blestemată nici la final nu se termină"

frica de moarte

e un factor generator de cercuri concentrice-

o piatră aruncată-n 

apele unui fluviu ce coboară-n 

hăul cascadei.

 primul cerc e conturat de ploconeală și tăcere-n

fața minciunii.

din el purcede un altul mai viguros,

hrănit cu sofismele ignoranței,

definind  astfel șantajul.

sămânța lașității a-ncolțit-

 un fel de  reflex condiționat, 

 ce năpădește totul.

" dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ți fie frică de moarte!"

a conchis Nicolae Steinhardt.

privirea-ți dojenitoare

a desenat

un stol dansator de grauri, 

un  fel de nor cu reflexe de-ametist,

să mă bucure.

amurgul 

transformă ,cu bagheta-i de vrăjitor,

tristețea

într-un  fluture auriu,

să-l prindă , ca pe o agrafă-n,

părul tău.

doar marea, neînduplecată-n marele ei zbucium,

la porunca Iubitorului de oameni,

domolește

semeția, potolește ura.

punând cu evlavie

la picioarele noastre

epavele  trufiei.

disproporționate amurguri

aduc-

prin arhetipurile așteptării,

semințele osificate-ale eroilor...

plantându-le,

într-un iureș de tobe,

pe aleea principală

devastatâ de umbre.

muțenia-

unei foi albe de hârtie,

 poate trezi  din adâncuri

lumini nebănuite

de iubire.

muțenia

unei foi imaculate

inspăimântă

stăpânul.

deși e-nnorat,

câțiva trandafiri

se pregătesc pentru 

Sărbătoarea Luminii.

÷

forța 

 vibrațiilor iubirii 

învinge ura lumii și dizolvă

într-o lacrimă de bucurie

toate

disensiunile.

apoi

traversează, ca o săgeată,

galaxiile.