Unde vântul mä va duce .

Plouă întruna mărunt și e frig,

Cerul e negru și norii se lasă,

Sunt singur pe stradă și strig,

Ieși lume trândavă din casă.

Picură întruna din cerul pătat,

Iar ploii nu-i pasă de mine,

Singuratic mă plimb și uitat,

Pe străzile lungi și străine.

Plouă barbar din văzduh,

Iar străzii nu-i pasă de mine,

Singuratic mă plimb ca un duh,

Prin ploaia cu stropii ciorchine.

Plouă întruna cu picuri gemând,

E toamnă, o toamnă setoasă,

Singuratic mă plimb tremurând,

Iar lumii… de mine nu-i pasă.

"Injectăm în a lor vene-un rost, un țel și-un viitor,

De ți-ar trebui dovadă - doar privește-te, Condor:

Te-am recoltat deși erai un boț abandonat, murdar,

Din sărman spre-a-l zămisli pe-al văzduhului Cezar!

Ajută-ne să le trasăm o șansă la grandoare!

Făcând astfél, nu-ți vei plăti și datoria oare?

...Datoria unui fiu al Slăvitei Stăpâniri -

De-a-ndreptăți cu îndesat ale-arípilor foșniri?"

***

Vreo cin' sute de etaje de abis de'subtul său.

El - în vârf, scrutând șoimește, înspre nebulosul hău.

Ochii bulbucați și galbeni cată-n jos, lucind sticloși,

Arípile-i țâșnind obscure dintre umerii osoși:

Argintii odinioară, pe când proaspăt implantate,

Pe-acel puști al nimănui transfigurau în zeitate...

Dar Metropolis e-o mâzgă, deci cu fiecare an,

Mai erupe-un jeg pe creasta înăcritului titan.

***

Într-o neagră distopie, Cei creați de corporații

Împlinesc fără cârtire tot ce-ordonă birocrații:

Niște-actori, fără simțire, fără suflet, reci și duri,

Proiectați să camufleze a guvernului fisuri.

E-adevărat că sunt puternici, arătoși, scânteietori,

C-ai lor mușchi impresionează droaiele de privitori,

Că jonglează din privire fulger, apă, foc și gheață,

Și-i vezi zilnic în reclame la șampon anti-mătreață,

Însă, mută realitate, doar fațada e de ei -

Înăuntrul celor trupuri falnice, de semizei,

Zace-o inimă bolnavă, chiar o inimă de sclav,

Inimă înlănțuită într-un sistem fără morav,

Un sistem ce reciclează bebeluși abandonați,

Culegându-și de pe stradă viitorii săi soldați.

...Într-o neagră distopie, dragostea-i de mult uitată:

Un sugar din trei născuți își vede mama doar odată.

Iată-i, deci, scâncind în noapte, într-un hol încremenit:

Un ecou prelung de plânset în azilul adormit

Se înalță și izbește disperat pereții suri,

Ce înăbușă inerți suspinul zecilor de guri.

Înșirate-n două rânduri, paturi: niște tăvi de fier,

Căptușite înăuntru cu vechi zdrențe de boier -

Actele de caritate ale mândrelor elite,

Veșnici binefăcători ai plebei ăstea parazite.

E aproape miezul nopții... Plânsul brusc s-a domolit,

Căci prin zidul imbatabil... o figură s-a ivit...

Pălpâirea muribundă a luminii din salon

Își aruncă pala dâră... pe-un costum alb de nailon,

Un costum ce-adăpostește palpitațiile nervoase

Încercate de-o ființă în posturi primejdioase,

O ființă mult râvnită de-ai guvernului savanți,

Căci puterea ce-o posedă nu-i produs de laboranți.

Umbra lunecă prin sală, printre prunci, cu ochii uzi,

Glasu-i unduind în cântec ar topi și-un stol de juzi.

Dezvelindu-și pieptul dulce, cald, rotund, ocrotitor,

Doi orfani cuprinde-n brațe, alăptându-i iubitor.

Șapte ani în urmă Hades nou-născutul i-a luat,

Iar de-atunci și pân' acuma... sânii nu i-au mai secat.

Tot pe-atuncea, într-o seară, lăcrimând la un perete,

S-a trezit trecând printr-însul, de parc-ar fi fost burete.

A crezut că-i dereglată: sâni ce-ntruna i se-umpleau

Și pereți ce dintr-o dată trupul nu-i mai sprijineau?!

Toate după ce-ngropase pruncul visurilor ei,

Cel menit să-i lumineze sărăcia din bordei?

Porni pe uliți, în neștire, hoinărind cu capul gol,

Ploaia răvășindu-i părul, potopind-o cu nămol.

Ca o salcie-n furtună arăta pășind spre pod,

Udă și descumpănită ca sirena în năvod...

Cum pășește ea mecanic, iată, își înalță capul -

Năpustindu-se-nainte, în șuvoi își lasă șlapul:

Chiar acolo, drept în față, suspinând sfâșietor,

Un copil, jertfit șoselei, de vreun mârșav trecător.

Însă-a noastră eroină nici n-apucă să-l privească:

Din văzduh o arătare cu alură păsărească

În picaj aterizează și-nhățându-l piere-n zbor -

"Purificatorul" străzii, cel supranumit "Condor".

Nici n-ar fi ghicit titanul, dar ivirea-i vulturească,

Țel trezise într-un suflet gata să se prăbușească,

Și de-ar fi scrutat din aer labirintul de sub el,

Nu-i scăpa acea femeie, ce-l urma pe jos fidel.

Călăuză fără știre a iscoadei spre ospiciu,

Și-a lăsat acolo prada asistentei de serviciu,

Iar a noastră eroină, strecurată prin pereți,

Număra, stupefiată, vreo cin'zeci de plângăreți.

Șapte ani de-atunci trecut-au, iat-o astăzi tot aici,

Potolind cu al ei lapte tânguirea altor pici.

Îi adorm cei doi din brațe - ea îi culcă grijuliu

Și oferă altor doi câte-un sân liliachiu:

Deși cu timpul constatase că al ei lăptos nectar

Sătura dintr-o sorbire cel mai nesătul sugar,

Și-ar dori-n mai multe piepturi să se poată diviza,

Așteptarea celorlalți izbutind a micșora.

"Ce se-nalță, ce dospește din acei orfani pe care

Îi hrăneam pân' la venirea seminției următoare?" 

E-ntrebarea ce-o frământă, după ani de alăptat,

Pe măicuța clandestină dintr-un cosmos depravat...

("Injectăm în a lor vene-un rost, un țel și-un viitor,

De ți-ar trebui dovadă - doar privește-l pe Condor:

L-am recoltat pe când era un boț abandonat, murdar,

Din sărman spre-a-l zămisli pe-al văzduhului Cezar!")

Taina crudului sistem de mult putea s-o deslușească

Din moment ce niciun zid nu-i prea gros s-o stăvilească.

Numeroasa compensare a copilului pierdut

Îi ocupă, însă, noaptea, pân' la ultimul minut...

Zero-i număr potrivit,

Când nulitatea s-a ivit,

La miez de noapte n-a dormit,

Nici cu mine n-a vorbit.

Un, doi, trei și-au pornit,

Dar târziu s-au tot trezit,

Pe cer stelele-au sclipit,

Și luna i-a tot privit.

...

06.05.24 

Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,

În față nu mai e nimic din vechea junglă,

Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,

Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.

E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,

Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,

Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,

Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.

Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,

Iar munții plâng nemângâiați de stele,

Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,

Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.

Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,

Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,

Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,

Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.

Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,

Din când în când am dreptul să respir,

Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,

Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.

Și nu știu cât mai am puterea să rezist,

Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,

Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,

Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.

Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,

Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,

Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,

Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:

"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,

Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,

Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,

Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."

X e un alchimist

Savant, mercantil si artist.

Amesteca

Gandeste

Topeste

Idei si dumnezei

Si le face aur

Tezaur

Si tot ce vrei.

Alchimist dedoilei.

Tot ce vrei. Tot ce vrea

Apoi le regandeste

Le redumnezeieste

Si tot asa.

Îi dădui crezarea toată,

Foii care ne vestea

Căci cu nouă ore-n urmă

Dispăruse o lichea.

"Ce păcat!", îmi vine-a zice

Parcă până şi acum.

Alte vorbe treacã! Însã

Vorba asta mi-o asum.

Fiţele unei lichele

Sunt de neînlocuit,

Fãcând tot atâta treabã

Cât ar face-un om cinstit!

Le cred, însã, pe bunica

Şi pe strãbunica mea,

Care îmi mãrturisirã

Cât de rea e o lichea.

Oh! Nu fiţi maliţioase!

Nu sunaţi din clopoţel,

Cãci i s-au adus destule

Acuzaţii fel de fel!

O fi rea!... Ce pot a spune?

Nici nu prea vreau sã mã bag...

Sã nu se porneascã dânsei

Lacrimile, peste prag.

Fãrã apã, fãrã pâine,

Ar mai fi cum ar mai fi...

Fãrã de lichele, însã,

Nici nu am putea trãi!

Bune, rele, late, strâmbe,

Pãpãdite-n felul lor,

Nu le vor pãsa. Ci sta-vor

Tot "picior peste picior".

Aş propune o schimbare:

S-abordãm alt subiect.

Şi va crede şi licheaua

Cã ar fi mai înţelept.

                ☆

Dumneaei, îi stã mai bine

În popor, decât în vid;

Dar, de-o vreţi şi conservată, 

Scufundaţi-o în lichid!

Că, decât un rãu mai mare,

Decât cel ce totul vrea,

- O canalie, de pildă -

Tot mai bunã-i o lichea!

Voi pleca în lumea largă,

Doar cu mine și o desagă 

Unde pașii mă vor duce,

Purtăndu-mi stoic a mea cruce.

Poate norocu-mi iese -n cale,

Învărtindu-mă-n spirale;

Să -mi ghicesc al meu destin,

Să mă dezbrac de clandestin. 

Să mi găsesc rostul în viață, 

Strecurăndu-mă prin ceață, 

Valul mării să-l străbat 

Spre un tărâm uscat..

Unde visele pierdute 

Încolțesc din nou,vândute 

Sufletelor fără prihană, 

Rugându-se la o icoană.

Mă scotocesc prin buzunare, 

Să găsesc ceva valoare;

Hazardul Să mi -l tărguesc 

Din hoinărit Să mă trezesc. 

Ne spunem adio,rămas bun

La o raspantie de drum.

Cuprinși de necunoscut ,

Vom uita ce ne a durut. 

Odată n urmă vom privi

Si amintirile ne vor strivi, 

In cumpănă vom zăbovi, 

Regretele vor garbovi. 

Desi nu există cale 

Pe urmele ude si goale,

Ce se pierd in ceață 

In tardiva dimineață  

Dar dacă ne am reincarna

Si stelele ne ar cununa?.

Sperând ca piesa sa ne iasă 

Din cea mototolita si arsa. 

Ne am culege din cenușă, 

Deschizându-se o ușă, 

Sa I dăm idilei sărutare 

Din iubirea ce nu moare..

Orizontul e pierdut 

Pe-o mare -ntunecatä

Împrăștiind tăcut 

Năframa-nlăcrimată 

Sub vălul neguros

Plutea înfrigurată 

La cârma vântului tăios 

Bolta încruntată. 

Luna,printre umbre

Licărea cu sfială 

Gălbejită din fire

Cu nuanță virtuală. 

Hoinărea o barcă 

În vârtejul apei

Ìmpänzitä leoarcä

Sub spasmul pleoapei  

Fălcile adâncului 

O sorbeau însetate, 

Spre brațele malului 

Din răsputeri se zbate.

Se -agăță de -o buturugă

Zdrobindu -se de stânci 

In strigäte de rugä

De-ale sufletelor voci...

Fugea desculț pe stradă 

Un copil pierdut de mamă,.

Disperării cade pradă, 

Privind in gol cu teamă. 

Chipul ei la sân strângea, 

Pe asfalt îl creiona,

Obrajii plânsi ștergea,

Cerșea din ochi si suspina. 

Zdrentaros, flamand se așează 

Pe o bancă roasa de rugină;

Ore -n șir stătea de pază, 

Făcând din asta o rutină..

Nici ploaia nu -l urnea  din loc,

Nici vântul ce îi dă târcoale. 

De frig se strânse ghemotoc, 

Atent la umbrele vocale.

Poate n mulțime se perinda ,

Rătăcit de el ,e mamă

În brate să-l cuprindă ,

Ce suferința-i va curma...

Vântul scârțâie din scoarță, 

In toiul nopții pus pe harță. 

Smulge ramura, o frânge, 

Pomul întristat, o plânge.

Stropi tăcuți de ploaie 

Cerneau din bolta cenușie 

Curgeau pe zid șiroaie, 

Țopăind prin bălărie. 

O stafie da târcoale 

Pe la fereastra fumurie, 

Rasucindu se n spirale,

Stârni duhul de furie. 

Um om al străzii o zări 

De sub jgheabul din carton;

Dar poate i se năzari 

Din hiba unui neuron?..

Zăcu din nou in toropeala 

Pe o scândură mucegăita;

Gându I se puse pe tanjeala 

Pentru inima i rănită..

De -abia respiri, în scaun cu rotile, 

Plăpând, îngălbenit la față;

Scărbit de ace și pastile 

Nu vezi rostul tău în viață. 

Tragi fumul de țigară 

Din a existentei efemere, 

Prin lumea ta interioară 

Te pierzi în umbre și himere  

Citești ziarul, fără vlagă, 

Ciugulesti de abia fărâme, 

Cu privirea ce mă roagă, 

Să nu stărui cu asprime  

Ești ostenit, vrei la culcare, 

Te Căznești să dormi un pic

Prins de friguri ori sudoare 

Sub ticăitul de ceasornic. 

În zori,apatic și mahmur 

Pui radioul în surdină 

Și te simți atât de singur. 

Privindu-mä ca pe - o sträinä  .