Pe scurt

drept cine-o să mă chemi
când negru va veni
tot timpul peste tine
tributul său să-și ia
o să mă chemi c-un nume?
vei aminti valsând cu epilogul
pe-al urmelor obscure șerpuit
cum ai uitat pecetluit cu taine
suspin de suflet
în iubire ghemuit

drept cine-o să mă chemi
îmi vei rosti culoarea?
împodobită
sumbră
doar cu ciori
ea peste ani cu umbre
mi-a potcovit lumina
în soare să-ți întunec
albul din scrisori

iar tu
din întuneric
peste vremi
drept cine-o să mă chemi?

Se-aprinde focul mistuind spre veșnic oameni

Medieval ridică săbii idioți

Pornind războiul lasă-n urmă case goale

N-au înțeles ce-nseamnă moarte, par roboți

Minciuni sfruntate oferind mulțimii sclave

Lipsiți de școală e mai simplu să-i conduci

Învață pruncii a muri servind palavre

Nu-i Dumnezeu ce le-a cerut s-aducă morți

Infernul cade pe pământ târând cadavre

Dorinți meschine se-nvelesc în patrioți

Proliferând false valori gândiri bolnave

Cheamă la luptă gloata oarbă de netoți

Culori macabre poartă cruda vânătoare

Dictată sec de despoți strâmbi și vanitoși

Ori de stăpâni dorind pământ sau răzbunare

Vânzând iluzii despre viața celor morți

Cu mâna goală sunt trimiși s-aducă moarte

Biete ființe transformate-n mateloți

Mânând corabia intențiilor barbare

Sălbatic mătură spre umbră frați, nepoți

Pornește hoarda sărbătorilor funebre

Cântând  fanfara mitralierelor orori

Lăsând în urmă flori uscându-se în jerbe

Acoperind martirii tragicei erori

Oameni de rând ce duc pe umeri greutate

Sunt păcăliți c-au să ajungă mari eroi

Pornind războiul pentru cauze deșarte

Le-ascund rațiunea rătăcind-o în noroi

Să știi să prețuiești pe om, 
Să știi să îi vorbești frumos, 
Până când poți să-l folosești, 
Oh, dragilor... E ironie! 

Să poți juca un rol

Să poți să-l joci frumos 
S-aduci apoi durere, 
La fel-e ironie! 

Nu mai vorbi dacă nu știi ce zici

Si dacă tulbure ți-e mintea! 
Nu te schimba în chip fățarnic 
Si nu gândi aiurea! 

Nu armele distrug, ci vorbele

Ce le folosim când nu gândim 
Spre cei ce nu îi știm, sau poate știm... 
La fel distruge- ironia! 

M-ascund de oameni căutând doar omenie

Găsind ființele robite de mândrie

Plătesc tăcerile să-mi țină companie

Lipind cuvintele-ascuțite pe hârtie

Stă invizibilă tăcuta modestie

Se etalează convenabila prostie

Sau aroganța mănuind o șmecherie

Prezintă-n scenă opulența cu măndrie

Pierdute suflete adună bogăție

Lipsiți de scrupule ne-aruncă în robie

Clădind palate din minciună și hoție

Avar hrănindu-se din noi cu lăcomie

Ne-au condamnat să ne târâm în sărăcie

Considerându-ne doar sclavi la datorie

Elaborând fraze scrobite cu trufie

Explică gloatei cât de greu e la domnie

Toți ‚patrioții’ ce-au furat din vistierie

Sperăm s-jungă-ntemnițați la pușcărie

Aștept secundele să bată armonie

Un imposibil delirând o teorie

Făcând curățenie, descoperi o cutie la mansardă,

Comoară a trecutului, ce ai crezut chiar că o să se piardă,

În ea se află piese vintage de colecție,

Ce stârnesc în suflet teme de reflecție:

Un ceas cu pendul în miniatură,

O clapă defectă, ce a făcut parte dintr-o claviatură,

Un ceainic,

De care s-a prins praful într-un mod tainic,

Linguri din argint placat cu aur, luate de la târgurile de vechituri

Și mai multe partituri,

De timp îngălbenite,

De privit oricând binevenite,

Suport de pixuri ce nu mai scriu,

Dar încă păstrabile, după cum descriu,

Printre altele, mai este și o veioză, mai mult un fel de lampă

Din aceea de veghe, din copilărie uitată, dar care acum are o lumină mai amplă.

Este destul de ieșită din tipare,

Nu o spun cu supărare,

Este, de fapt, o lună,

Bineînțeles, mai mare decât o alună,

În mod firesc, ar fi albă,

Dar când pun becuri de diferite nuanțe și intensități, în culoare ea se scaldă,

E uimitor cum aceeași veioză poate fi, când verde, când albastră, când galbenă, când roz, când turcoaz,

În funcție de becul introdus în fiecare caz,

Încăperea are din nou o pată de culoare,

Când o pun să lumineze aproape de pervaz, ne încântă pe toți ca o floare.

Doamne, Doamne mult ne dai,

Multă bunătate ai.

Ne ajuți întruna mereu,

Totdeauna când e greu.

Noi uităm a te chema,

Duhul sfânt este paza,

El se roagă pentru noi,

Te cheamă Doamne la noi,

Iar prin bunătatea ta,

Ne salvezi din nou viața.

Și când necazul iar vine, 

Dumnezeu e iar cu mine ,

Grija ce-o  poartă mereu,

O are doar Dumnezeu,

Primit în inima mea,

Arată iubirea sa .

Căci are credință mare,

Multă pentru fiecare.

Să fim iubitori mereu,

Așa cum e Dumnezeu.

Despre alegerile de acum

mulți vor scrie oarecum.

Eu am să scriu imediat,

să nu regret că am uitat.

Da, ele ne sunt necesare

pentru România Mare,

unde sunt mulți democrați,

liberali și tehnocrați.

Între ei  sunt auriști,

unii sunt chiar useriști,

udemeriști, peuneriști

și mulți alții cam la fel....

Toți se socotesc model

de cinste și de dreptate.

Au uitat de demnitate.

Dar așa cum sunt votanții,

așa sunt și candidații;

unii se cred mai frumoși,

alții se cred viguroși.

Se prind în horă, tresaltă,

alții pe arcuri se saltă,

s-arate la fiecare

că sunt zdraveni pe picioare.

În țară e harababură,

parc-am merge pe-arătură.

România se divide

în zeci de grupuri și partide,

ba și-n grupulețe și clanuri.

Cine-or fi cei ce fac planuri

de dezbinare și ură

și în viață, și-n cultură?

Ieri votam pe-ai noștri Ion și Ioana,

Acum votăm ”străinii” Piedon și Piedoana!

Mulți candidați ajung la limită

unii renunță, alții ezită.

Pe toți  îi privesc cu drag...

mai ales atunci când se retrag.

Se zice că cei mai buni

ar fi candidații comuni.

Vom trăi și vom vedea

de-o fi sau n-o fi așa.

Pentru toți domnii primari

și stimați parlamentari,

și pentru cei ce votează:

Hora Unirii nu se minează!

Alegători, aveți răbdare,

nu votați la întâmplare!

Vă îndemn  să citiți tot

din buletinul de vot!

Zic pentru cei ce-au mai votat

și apoi au regretat.

În van se zbate marea

oricât ar fi de-adâncă,

n-o reuși surparea

cât țărmul e de stâncă.

Căci stânca poate să înfrunte

și grozăviile din munte,

iar munții nu s-or nărui

atât cât stânca va trăi.

Și nici pădurea n-o pieri,

căci omul o va ocroti.

Toate ființele din fire

aspiră la nemurire,

căci pentru ele trăiesc Zei,

iar pentru oameni Dumnezei.

Și știu că  ființa românească

a-nvins dușmani ca să trăiască.

Ea niciodată n-o pieri,

dacă un monolit va fi!