Alegeri 2024

Despre alegerile de acum

mulți vor scrie oarecum.

Eu am să scriu imediat,

să nu regret că am uitat.

Da, ele ne sunt necesare

pentru România Mare,

unde sunt mulți democrați,

liberali și tehnocrați.

Între ei  sunt auriști,

unii sunt chiar useriști,

udemeriști, peuneriști

și mulți alții cam la fel....

Toți se socotesc model

de cinste și de dreptate.

Au uitat de demnitate.

Dar așa cum sunt votanții,

așa sunt și candidații;

unii se cred mai frumoși,

alții se cred viguroși.

Se prind în horă, tresaltă,

alții pe arcuri se saltă,

s-arate la fiecare

că sunt zdraveni pe picioare.

În țară e harababură,

parc-am merge pe-arătură.

România se divide

în zeci de grupuri și partide,

ba și-n grupulețe și clanuri.

Cine-or fi cei ce fac planuri

de dezbinare și ură

și în viață, și-n cultură?

Ieri votam pe-ai noștri Ion și Ioana,

Acum votăm ”străinii” Piedon și Piedoana!

Mulți candidați ajung la limită

unii renunță, alții ezită.

Pe toți  îi privesc cu drag...

mai ales atunci când se retrag.

Se zice că cei mai buni

ar fi candidații comuni.

Vom trăi și vom vedea

de-o fi sau n-o fi așa.

Pentru toți domnii primari

și stimați parlamentari,

și pentru cei ce votează:

Hora Unirii nu se minează!

Alegători, aveți răbdare,

nu votați la întâmplare!

Vă îndemn  să citiți tot

din buletinul de vot!

Zic pentru cei ce-au mai votat

și apoi au regretat.


Category: Diverse poems

All author's poems: Vasile Dănciulescu poezii.online Alegeri 2024

Date of posting: 21 мая 2024

Views: 712

Log in and comment!

Poems in the same category

Fără titlu

Încă te păstrez în amintiri,

Nu te încadrezi la fostele iubiri,

Pentru că încă te iubesc,

Pentru că încă te doresc.

 

Ți-am jurat c-am să te-aștept o viață

Pași mei către tine-s precum fuga pe gheață,

Mă risc la fiecare pas, risc să mă pierd ,

Dar n-am să renunț niciodată la cea ce cred.

 

Eu cred și sper să am dreptate,

Pentru tine renunț la propria-mi moarte

Pentru tine aș suferi o eternitate,

Numai să te am măcar o clipă aproape.

More ...

Pui de dac

 

 

Când eram nebun de tânăr,

Șuieram la Lună să apară,

Bezna o puneam pe umăr,

Și plecam grăbit afară.

 

Când aveam o zi mai fastă,

Îmi puneam și-o stea în frunte,

Și urcam voios pe creastă,

Ca să luminez un munte.

 

Lângă Sfinx stăteam întins

Cu-a mea beznă să-l îmbrac,

Steaua i-o puneam, convins,

Că sunt un strămoș de dac.

 

Și zvârleam grăbit în vale,

Stânci din cele mai pribege,

Să astup orice cărare,

Să fiu singur cu-al meu rege.

 

Iar din lună și din stea,

Ca-ntr-un ritual străvechi,

Flori de colț pe noi ningea,

În mănunchiuri și-n perechi.

 

Apoi, când plecam spre casă,

Mânam zori de zi în turmă,

Aveam față luminoasă,

Ca un dac de pe Columnă.

 

 

More ...

Strigătul tăcerii

Ticăitul unui ceas

Din suflul tăcerii 

Fredona la pas

Clipocitul vremii..

Picaturile de apă,

Scurgăndu-se -n ison,

În liniștea ce țipă 

Pe același ton..

Scârțâie din balamale 

Suflată de vânt,

În cadență de vocale 

Tihna din cuvânt.

Mută negura,se lasă 

Pe-a pleoapelor clipeală 

Și pacea unduioasă 

Alunecă pe pardoseală..

Calmul cerului -nstelat,

De răsunet năbușit,

Fu subit străfulgerat

De un strigăt amorțit..

More ...

Cercul fără centru

Nu căuta marginea.
Nici început, nici sfârșit —
doar dans.

More ...

Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu

 

Irigă pustiul din mine, Doamne,

nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!

Rădăcinile mele beau de ani otravă

și încă mai cresc…

Cine altul, dacă nu Tu,

poate schimba o inimă încolțită de spini?

 

Am săpat fântâni în lutul păcatului

și-am băut din ele minciuni dulci.

M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,

și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.

 

Doamne, intră Tu!

Nu bate la ușă — dărâmă!

 

Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,

dărâmă cuvintele mele goale,

și pune în loc o rugăciune care plânge.

 

Irigă-mă cu sângele Tău,

cu iertarea care arde și mântuie!

Fă din oasele mele uscate

un altar viu,

unde Tu să locuiești.

 

Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.

Dovedește-mă cu blândețe,

zdrobește-mă cu milă,

dar nu mă lăsa

să-mi port singur setea până la moarte.

 

Tu ești Apa cea Vie.

Nu-mi da picături.

Scufundă-mă în Tine —

să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,

doar să știu că ești acolo.

Și că pustiul a înflorit.

 

More ...

Regretul unui fiu

Târziu este, copile, plânsul tãu,

Târzii sunt şi pãrerile de rãu!

E prea târziu s-aduci un trandafir

Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...

 

E prea târziu acuma sã mai plângi,

Ferindu-ţi ochii-n palma mâinii stângi!

Cu graiul stins, cu-amar, mâhnit de tot,

Aş plânge-n rând cu tine...sã mai pot.

 

Nu pot nici sã te-aud, nici sã-ţi rãspund...

Dar toatã viaţa m-ai rãnit profund:

La bal, la reuniuni sau la "boutique"

Când te duceai fãrã sã-mi zici nimic.

 

Dar... în sfârşit, e grea durerea ta

Şi multã vreme-o vei simţi aşa!

Nu doare lutul biciuit de ploi,

Cât ne dor remuşcãrile din noi!

 

                          ☆

 

Tu nu ai timp, cât ai dori sã ai,

Nici rost, nici sentimente şi nici grai!

Când nu ai fost ce-ai fi putut sã fii,

Când toate trec, rãmân lacrimi târzii!...

More ...

Fără titlu

Încă te păstrez în amintiri,

Nu te încadrezi la fostele iubiri,

Pentru că încă te iubesc,

Pentru că încă te doresc.

 

Ți-am jurat c-am să te-aștept o viață

Pași mei către tine-s precum fuga pe gheață,

Mă risc la fiecare pas, risc să mă pierd ,

Dar n-am să renunț niciodată la cea ce cred.

 

Eu cred și sper să am dreptate,

Pentru tine renunț la propria-mi moarte

Pentru tine aș suferi o eternitate,

Numai să te am măcar o clipă aproape.

More ...

Pui de dac

 

 

Când eram nebun de tânăr,

Șuieram la Lună să apară,

Bezna o puneam pe umăr,

Și plecam grăbit afară.

 

Când aveam o zi mai fastă,

Îmi puneam și-o stea în frunte,

Și urcam voios pe creastă,

Ca să luminez un munte.

 

Lângă Sfinx stăteam întins

Cu-a mea beznă să-l îmbrac,

Steaua i-o puneam, convins,

Că sunt un strămoș de dac.

 

Și zvârleam grăbit în vale,

Stânci din cele mai pribege,

Să astup orice cărare,

Să fiu singur cu-al meu rege.

 

Iar din lună și din stea,

Ca-ntr-un ritual străvechi,

Flori de colț pe noi ningea,

În mănunchiuri și-n perechi.

 

Apoi, când plecam spre casă,

Mânam zori de zi în turmă,

Aveam față luminoasă,

Ca un dac de pe Columnă.

 

 

More ...

Strigătul tăcerii

Ticăitul unui ceas

Din suflul tăcerii 

Fredona la pas

Clipocitul vremii..

Picaturile de apă,

Scurgăndu-se -n ison,

În liniștea ce țipă 

Pe același ton..

Scârțâie din balamale 

Suflată de vânt,

În cadență de vocale 

Tihna din cuvânt.

Mută negura,se lasă 

Pe-a pleoapelor clipeală 

Și pacea unduioasă 

Alunecă pe pardoseală..

Calmul cerului -nstelat,

De răsunet năbușit,

Fu subit străfulgerat

De un strigăt amorțit..

More ...

Cercul fără centru

Nu căuta marginea.
Nici început, nici sfârșit —
doar dans.

More ...

Psalmi - LXX - Strigăt din pustiu

 

Irigă pustiul din mine, Doamne,

nu cu ploaie, ci cu focul care mistuie răul!

Rădăcinile mele beau de ani otravă

și încă mai cresc…

Cine altul, dacă nu Tu,

poate schimba o inimă încolțită de spini?

 

Am săpat fântâni în lutul păcatului

și-am băut din ele minciuni dulci.

M-am rătăcit nu prin lume, ci în mine,

și-acum nu mai știu pe unde intră lumina.

 

Doamne, intră Tu!

Nu bate la ușă — dărâmă!

 

Dărâmă zidurile ridicate din mândrie,

dărâmă cuvintele mele goale,

și pune în loc o rugăciune care plânge.

 

Irigă-mă cu sângele Tău,

cu iertarea care arde și mântuie!

Fă din oasele mele uscate

un altar viu,

unde Tu să locuiești.

 

Pustiu sunt, Doamne — dar încă viu.

Dovedește-mă cu blândețe,

zdrobește-mă cu milă,

dar nu mă lăsa

să-mi port singur setea până la moarte.

 

Tu ești Apa cea Vie.

Nu-mi da picături.

Scufundă-mă în Tine —

să nu mai știu dacă ard sau trăiesc,

doar să știu că ești acolo.

Și că pustiul a înflorit.

 

More ...

Regretul unui fiu

Târziu este, copile, plânsul tãu,

Târzii sunt şi pãrerile de rãu!

E prea târziu s-aduci un trandafir

Sãdindu-l lângã cruce-n cimitir!...

 

E prea târziu acuma sã mai plângi,

Ferindu-ţi ochii-n palma mâinii stângi!

Cu graiul stins, cu-amar, mâhnit de tot,

Aş plânge-n rând cu tine...sã mai pot.

 

Nu pot nici sã te-aud, nici sã-ţi rãspund...

Dar toatã viaţa m-ai rãnit profund:

La bal, la reuniuni sau la "boutique"

Când te duceai fãrã sã-mi zici nimic.

 

Dar... în sfârşit, e grea durerea ta

Şi multã vreme-o vei simţi aşa!

Nu doare lutul biciuit de ploi,

Cât ne dor remuşcãrile din noi!

 

                          ☆

 

Tu nu ai timp, cât ai dori sã ai,

Nici rost, nici sentimente şi nici grai!

Când nu ai fost ce-ai fi putut sã fii,

Când toate trec, rãmân lacrimi târzii!...

More ...
prev
next

Other poems by the author

Crezul meu

În van se zbate marea

oricât ar fi de-adâncă,

n-o reuși surparea

cât țărmul e de stâncă.

 

Căci stânca poate să înfrunte

și grozăviile din munte,

iar munții nu s-or nărui

atât cât stânca va trăi.

Și nici pădurea n-o pieri,

căci omul o va ocroti.

 

Toate ființele din fire

aspiră la nemurire,

căci pentru ele trăiesc Zei,

iar pentru oameni Dumnezei.

 

Și știu că  ființa românească

a-nvins dușmani ca să trăiască.

Ea niciodată n-o pieri,

dacă un monolit va fi!

More ...

Pe scurt

În prag de nouăzeci de veri,

-când au trecut? parc-a fost ieri-

cam obosit, am stat în pat

am adormit și am visat.

Mă dojenea mama în vis

că n-am făcut ce i-am promis.

 

Îndurerat intru-n birou

și mă apropii de stilou:

”Mamă, tu ai murit, io-s încă viu,

despre ce dracu vrei să scriu?”

 

”Scrie , mamă, despre toate

care sunt adevărate

și scrie și despre rele

să scape lumea de ele.”

 

mi-ar fi spus mama, știu bine,

dac-ar fi fost lângă mine.

”Am să scriu, mamă, ce pot.”

Și cu asta am spus tot.

More ...

Crezul meu

În van se zbate marea

oricât ar fi de-adâncă,

n-o reuși surparea

cât țărmul e de stâncă.

 

Căci stânca poate să înfrunte

și grozăviile din munte,

iar munții nu s-or nărui

atât cât stânca va trăi.

Și nici pădurea n-o pieri,

căci omul o va ocroti.

 

Toate ființele din fire

aspiră la nemurire,

căci pentru ele trăiesc Zei,

iar pentru oameni Dumnezei.

 

Și știu că  ființa românească

a-nvins dușmani ca să trăiască.

Ea niciodată n-o pieri,

dacă un monolit va fi!

More ...

Pe scurt

În prag de nouăzeci de veri,

-când au trecut? parc-a fost ieri-

cam obosit, am stat în pat

am adormit și am visat.

Mă dojenea mama în vis

că n-am făcut ce i-am promis.

 

Îndurerat intru-n birou

și mă apropii de stilou:

”Mamă, tu ai murit, io-s încă viu,

despre ce dracu vrei să scriu?”

 

”Scrie , mamă, despre toate

care sunt adevărate

și scrie și despre rele

să scape lumea de ele.”

 

mi-ar fi spus mama, știu bine,

dac-ar fi fost lângă mine.

”Am să scriu, mamă, ce pot.”

Și cu asta am spus tot.

More ...

Crezul meu

În van se zbate marea

oricât ar fi de-adâncă,

n-o reuși surparea

cât țărmul e de stâncă.

 

Căci stânca poate să înfrunte

și grozăviile din munte,

iar munții nu s-or nărui

atât cât stânca va trăi.

Și nici pădurea n-o pieri,

căci omul o va ocroti.

 

Toate ființele din fire

aspiră la nemurire,

căci pentru ele trăiesc Zei,

iar pentru oameni Dumnezei.

 

Și știu că  ființa românească

a-nvins dușmani ca să trăiască.

Ea niciodată n-o pieri,

dacă un monolit va fi!

More ...

Pe scurt

În prag de nouăzeci de veri,

-când au trecut? parc-a fost ieri-

cam obosit, am stat în pat

am adormit și am visat.

Mă dojenea mama în vis

că n-am făcut ce i-am promis.

 

Îndurerat intru-n birou

și mă apropii de stilou:

”Mamă, tu ai murit, io-s încă viu,

despre ce dracu vrei să scriu?”

 

”Scrie , mamă, despre toate

care sunt adevărate

și scrie și despre rele

să scape lumea de ele.”

 

mi-ar fi spus mama, știu bine,

dac-ar fi fost lângă mine.

”Am să scriu, mamă, ce pot.”

Și cu asta am spus tot.

More ...

Crezul meu

În van se zbate marea

oricât ar fi de-adâncă,

n-o reuși surparea

cât țărmul e de stâncă.

 

Căci stânca poate să înfrunte

și grozăviile din munte,

iar munții nu s-or nărui

atât cât stânca va trăi.

Și nici pădurea n-o pieri,

căci omul o va ocroti.

 

Toate ființele din fire

aspiră la nemurire,

căci pentru ele trăiesc Zei,

iar pentru oameni Dumnezei.

 

Și știu că  ființa românească

a-nvins dușmani ca să trăiască.

Ea niciodată n-o pieri,

dacă un monolit va fi!

More ...

Pe scurt

În prag de nouăzeci de veri,

-când au trecut? parc-a fost ieri-

cam obosit, am stat în pat

am adormit și am visat.

Mă dojenea mama în vis

că n-am făcut ce i-am promis.

 

Îndurerat intru-n birou

și mă apropii de stilou:

”Mamă, tu ai murit, io-s încă viu,

despre ce dracu vrei să scriu?”

 

”Scrie , mamă, despre toate

care sunt adevărate

și scrie și despre rele

să scape lumea de ele.”

 

mi-ar fi spus mama, știu bine,

dac-ar fi fost lângă mine.

”Am să scriu, mamă, ce pot.”

Și cu asta am spus tot.

More ...
prev
next