Femeia

Și dacă ramuri bat în geam,

Eu mă ridic să-ntreb copacul:

"Ar fi posibil că încerci

Să-mi spui în noapte adevărul?”

Dar nu răspunzi,

Îmi spui să plec.

Și-n beznă vise nu visez,

Cum zboară praf de stele văd,

De frică-a ce-ar putea să fie

Atunci când ochii nu privesc.

Un freamăt viu în frunze verzi,

Un tremur scurt de gânduri:

E negru, negru chiar și-n zori

Neînțelesul lumii;

Chiar dacă luna raza-și pierde,

În timp ce norii-ascund planete,

Oricum e negru, tot mai rece,

Acest mister al lumii.

Fără nori aș muri,

Fără nori ochii mei ar orbi,

Ei trec ca și mine senini,

Departe de ochii străini.

Fără nori mă întunec mereu,

Fără nori ochii îmi plouă,

Unde sunt ei, acolo-s și eu,

Suntem două boabe de rouă.

Fără nori sunt inutil,

Fără nori sunt un sihastru,

Mi-e traiul ușor infantil,

Și merit, cerul albastru!

Acum că dacă tot m-am și născut,

Prin dar divin având și dreptul a trăi,

Un pic de libertate le-am cerut,

Și mi s-a dat doar dreptu-a șovăi.

Cu toții ne plimbăm buimaci pe stradă,

Ca-ntr-un imens ospiciu de nebuni,

Și fiecare pentru celălalt e pradă,

Și-ntreg ospiciul se împarte-n națiuni.

Brancardieri mascați te pun forțat pe targă,

De n-ai vreo boală, de-ndată ți se face rost,

Și ambulanțe zgomotoase te aleargă,

Și brusc devii un pacient neștiutor și prost.

Ți-e frică să respiri și aerul din stradă,

Căci virușii subit au evadat din eprubete,

Suntem bolnavi cu toții la grămadă,

Și ne tratează specialiști din clinice secrete.

Și nu poți accepta că nu mai ești bolnav,

Că-ți vin necontenit în plic rețetele acasă,

Și undeva-n registre ești pacientul cel mai grav,

Ce răspândește boli virale și în masă.

Citești gazete ce scriu că morții umblă vii,

Și urlă clopote-n biserici a îngropăciune,

Lângă advon găsești deschise farmacii,

Să iei câte-un calmant la fiece minune.

Vai, ce ciudat, cum sănătoșii mor de-a valma,

Iar cei bolnavi aplaudă pe acei ce îi conduce,

De-atâta aplaudat îi doare seara palma,

Și nu mai pot a se ruga ori face sfânta cruce.

Misterios apare, dar dispare!
Pare simplă, dar e grea!
Fericire îți aduce,
Dar printre lacrimi și amar!
Ne bucurăm de ea
Și mult o prețuim,
Dar nu e a noastră,
Ci doar un dar de la cel Divin!

Plouă mizer, și picurii gem, e noapte,

Iar luna, curge albă, pe o rază de lapte,

Iar pasul meu, piciorul, agale îl saltă,

Și ochiul trist, sub pleoapă-mi tresaltă.

Copacii foșnesc, întrebători, înspre ceruri,

Şi așteaptă sfârșitul sub crâncene geruri,

Iar vântul cântă dintr-o frunză a pustiu,

Și toamna ostenită se așază în sicriu.

Apocaliptic dansează frunze pe alee,

Iar dansul nebun, e un dans de femeie,

Pământul duhnește a reavăn și moarte,

Iar pasul mi-e greu și casa-i departe.

Plouă mizer, pe stradă plâng felinare,

E întuneric în jur iar ochiul mă doare,

Și totul e trist: și eu, și frunza, și ploaia,

Nu mai știu unde sunt, și unde-i odaia.

A fost și târziu, și ploaie mizeră, și noapte,

Și-un pas rătăcit, și o casă departe, departe...

Luptă române pentru bucata de pâine!

Alină-ți cumplita viață de câine,

Scoală și lasă-ți în urmă cocioaba,

Că nimeni nu-ți va da niciodată degeaba.

Luptă române pentru blidul de apă!

Cinstește-ți strămoșul de-acolo din groapă,

Căci ție în soartă pe veci este scris,

Să nu primești niciodată nimica gratis.

Luptă române pentru cămașa de in!

Îmbracă-ți copiii și chiar pe străin,

Șterge-ți sudoarea și nu uita niciodată,

Că pentru tine nimic nu este fără de plată.

Luptă române pentru al țării pământ!

Pentru graiul cel dulce și sfânt,

Smerit să primești și aspra dojană,

Dar nu accepta de la dușmani pomană.

Luptă române pentru tine și neam!

Pentru soarele ce-ți zâmbește la geam,

Și-ți vei primi negreșit răsplata regală,

Atunci când va fi... Judecata finală!

În tăcerea nopții umbra-mi respiră,

Pe drumul pustiu strâmtat de uitare,

Pasu-mi răsună ca un cântec de liră,

Strivit sub povara unei clipe amare.

Pierdut pe sub stelele stinse pe boltă,

Mă caut întruna printre picuri de ploi,

Noaptea din mine încet se revoltă,

Și-mi curge din ochi întuneric puhoi.

Șoapte se-aud plânse-n ecou mai demult,

Sângele-mi sfârâie prin vene de ceară,

Departe de lume plânsul nopții ascult,

Și-ntr-un vechi cimitir îmi las clipa amară.

Cuvintele-mi zac pe un praf de lumină,

Pe buze de ceară ce nu mai vorbesc,

Iar timpul mă-mbracă-n mantia-i fină,

Și în întuneric, înnoptat mă topesc.

Pentru tine sunt greu de citit, 

Sunt un roman cu multe volume,

Ce cred că va fi tipărit, 

Pentru generații postume. 

Sunt un sonet shakespearian, 

Citit în al lumii spectacol,

De un prinț anglican

Hărăzit de profeți și oracol

Sunt o baladă asaltată de zei, 

Cântată prin Olimp câteodată,

Pe câmp printre lupi, printre miei,

Și de pruncii rămași fără tată.

Sunt poezia ce durerea-ți alină, 

Nimfa ce-ți cântă îngeresc la ureche, 

O stea căzătoare dintr-o noapte senină, 

O șoaptă rostită într-o limbă străveche. 

Pentru tine sunt greu de citit, 

De aceea mă iubești și mă ierți, 

Iar eu te privesc mereu fericit, 

Din lumea de aici, dintre coperți. 

Mă-nchin la cer, dar nu m-ascultă,

Vântul îmi duce ruga în scrum,

Iar clipa în neguri se frânge tăcută,

Ca un blestem rostit în postum.

Sub tălpi pământul mi se surpă,

Și timpul mușcă din destin,

Iar noaptea, ca o mână ruptă,

Îmi mângâie obrazul fin.

Dar cine sunt? O umbră stinsă?

Un nume scrijelit în piatră?

O frunză-n toamnă necuprinsă, 

Ori îngerul  căzut din ceată?

Pășesc prin somnul meu de gheață,

Și-n coji de vise mă destram,

Aud pământul cum mă-ngheață,

Și-n mine moartea o proclam.

Sunt doar un zvon ce-abia se-aude,

Un strop de ceară-n candelabru,

Un nume șters de ploi absurde,

Al sorții accident macabru…

Dar cine-și amintește, oare,

De-un pas pierdut pe-un drum pustiu?

Când umbra mea se frânge-n zare,

Eu cine sunt? Sau... ce-am să fiu?

Dezbracă Doamne pielea de pe mine,

Și lasă-mă doar carne vie,

Îmi este greu ca să mai fiu ca Tine,

Spășit, umil și fără de mânie.

Dezînflorește-mi crinii din obraz,

Și lasă-mă în firea mea de om,

Nu pot zâmbi când mi-e necaz,

Și nici să cânt când trebuie să dorm.

Neluminează Doamne, ochii mei,

Că n-am să pot privi doar către cer,

Când peste tot surâd viclean femei,

Iar eu sunt june și mereu stingher.

Dezrădăcinează-mi limba vinovată,

Când scuip venin în loc de miere,

Iar râsul fă-mi-l de primată,

Şi apoi aruncă-mă peste tăcere.

Neînsuflețește-mi lacrima din sânge,

Să-mi bată în tâmple dimineața,

Şi ia-mi odihna care mă deplânge,

Şi rupe Doamne odată-n mine viața.

El stă spășit cu cartea-n mână,

Cuvintele transpiră în antet,

În fiecare zi cititul îl amână,

Şi zi de zi se crede mai deștept.

O carte groasă îi este doar suport,

Să-și țină ceașca cu cafea fierbinte,

Căci s-o deschidă-i inutil efort,

Și are o fobie de scrisele cuvinte.

Degeaba îi vorbești de toți poeții,

Ce-și plâng amarul într-un vers,

A plâns și el de-a lungul vieții,

Când pasul i-a fost lent și în regres.

Cum să-i vorbești de Eminescu, Blaga,

Când lui îi bate zilnic potera la ușă?

Își scrie numele cu degetul și ghioaga,

Cititul rămânându-i doar în gușă.

Să lași o carte în mâna unui necitit,

Între coperți întruna plânge și bolește,

Și boala, zilnic, pagina-i îngălbenește,

Iar leac și vraciul ei, e acela ce-o citește.